Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale - Rodica Crisan

Prin termenul ‘reabilitare’ literatura de specialitate identifică de regulă o abordare a re-proiectării existentului construit, structurată pe principii conservative, asociate necesității adecvării la cerințe contemporane a unor clădiri vechi, deseori aflate într-o stare avansată de uzură fizică și morală, fără a se preciza conținutul concret al intervenției.

Accepțiunea holistică a termenului corespunde marii varietăți ce caracterizează patrimoniul1 construit și, ca atare, diversității de situații în ceea ce privește conținutul intervențiilor. Funcție de particularitățile cazului concret abordat, intervenția poate căpăta motivații și finalități diverse, exprimate diferit în termeni operaționali: de la simpla menținere în funcțiune a clădirilor, din considerente strict socio-economice, până la proiectarea unor intervenții scrupulos conservative, exclusiv din considerente culturale, susținute de o valorificare contemporană adecvată.

Ca demers ce are în vedere utilizarea eficientă a resurselor în domeniul construitului, reabilitarea presupune intervenția minimă necesară pentru valorificarea contemporană a substanței materiale moștenite. Cu titlu generic, se poate deci numi ‘reabilitare’ orice intervenție care are ca efect restabilirea funcționalității existentului construit, în limitele definite de caracteristicile acestuia.

Cu alte cuvinte, reabilitarea este, mai curând, un concept ce definește o atitudine în raport cu patrimoniul construit, și nu o categorie de intervenție; ea se traduce în practică prin intervenții cu conținut operativ diferit, denumite curent: întreținere, asanare, restaurare, reconversie ș.a.m.d., a căror oportunitate se stabilește în raport cu situația concretă analizată.

În reabilitare, conținutul concret al intervenției se clarifică deci și se conturează pe măsura explorării fiecărui caz în parte. Ca atare, tema proiectului nu preexistă, ci se precizează pe măsura cunoașterii obiectului construit și reprezintă de regulă varianta optimă de valorificare contemporană a substanței construite existente. Rezultă de aici o primă deosebire fundamentală între proiectarea reabilitării și proiectarea unei clădiri noi.

Lucrarea de față încearcă să sensibilizeze pe cei direct sau indirect implicați în destinele orașului, cu speranța că se poate face ceva cât încă nu e prea târziu, înainte de a ne pierde definitiv reperele istorice, dovezile materiale (chiar modeste și nu foarte vechi!) ale unei tradiții de civilizație urbană. De aceea am considerat necesară întâi de toate precizarea principalelor aspecte ce caracterizează din punct de vedere conceptual reabilitarea, continuând cu evidențierea unor elemente de natură să confere semnificație în plan cultural locuirii urbane tradiționale, ca argumente în favoarea reabilitării sale și repere în definirea ‘sistemului de limite’ pe care intervenția trebuie să-l respecte. În ultima parte sunt prezentate orientările actuale în lume în ceea ce privește conservarea și reabilitarea patrimoniului arhitectural, la nivel de politici, principii manageriale și mijloace de acțiune programatică.

Prof.dr.arh. Rodica (Manon) CRIȘAN

Profesor de Construcții și Reabilitarea Clădirilor

Conducător de doctorat în domeniul Arhitectură la UAUIM

Fost Prorector al UAUIM (2008-2012)

Fost Șef al Catedrei de Științe Tehnice din UAUIM (2002-2008)

Doctor în Arhitectură la UAUIM (1998) cu teza: Reabilitarea fondului locativ urban vechi. O metodă integrativă de evaluare. Cercetarea doctorală contribuie la dezvoltarea cunoașterii privind posibilitatea valorificării contemporane a arhitecturii minore istorice rezidențiale considerată deopotrivă ca resursă reutilizabilă și mărturie materială a identității culturale locale, propunând o metodă de evaluare a construcțiilor istorice din ambele puncte de vedere, bazată pe conceptul de performanță.

Activitate de cercetare orientată în principal către caracteristicile și patologia zidăriilor istorice, teoria reabilitării, arhitectura minoră și locuirea urbană tradițională din România.