Critica puterii de judecare - Immanuel Kant

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Critica puterii de judecare este a treia dintre marile critici ale lui Kant în urma Criticii rațiunii pure și a Criticii rațiunii practice. Lucrarea abordează problemele de estetică dintr-o perpectivă care este în continuare actuală și relevantă și include, de asemenea, o imagine de ansamblu asupra întregului sistem critic al lui Kant, aranjat în forma sa finală. Prin această carte, Kant a avut un impact profund asupra artiștilor, scriitorilor și a altor filosofi din perioadele clasice și romantice.

 Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

În a treia lucrare de critică, Critica puterii de judecare (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzației de sublim. „Frumos” în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop personal, în forma sa cea mai pură. Această concepție a influențat în mod hotărâtor mișcarea literară denumită „Sturm und Drang” („Furtună și Avânt”). Estetica lui Kant pornește de la o problemă fundamentală, pe care el a formulat-o în mai multe feluri, dându-i uneori structura unei „antinomii„. Conform „antinomiei gustului”, judecata estetică pare să se afle în conflict cu ea însăși : ea nu poate să fie estetică (o expresie a unei experiențe subiective) și în același timp o judecată (pretinzând acord universal). Și totuși oamenii, numai în virtutea raționalității lor, sunt dispuși sa emită astfel de judecăți. Pe de o parte, un anumit obiect le produce o senzație de plăcere, o plăcere imediată, care nu se bazează pe o conceptualizare a obiectului sau pe o cercetare a cauzei, scopului sau alcătuirii acestuia. Pe de altă parte ei își exprimă plăcerea sub forma unei judecăți, vorbind despre „frumusețe ca și cum ar fi o proprietate a obiectului”, reprezentând astfel plăcerea pe care o resimt ca fiind valabilă în mod obiectiv. Atitudinile, sentimentele și judecățile noastre sunt numite estetice tocmai pentru motivul că au o legătură directă cu experiența. Prin urmare nimeni nu poate să judece asupra frumuseții unui obiect pe care nu l-a văzut sau auzit niciodată. Numai experiența este aceea care face posibilă întotdeauna o judecată estetică, ci nu gândirea conceptuală, astfel că orice factor care alterează experiența unui obiect alterează și semnificația sa estetică (de aceea poezia nu poate fi tradusă fără a pierde ceva din frumusețea originală).

Introducerea traducătorului

I

Critica raţiunii pure (1781) este, fără îndoială, opera principală şi fundamentală a lui Kant şi în care se dezvăluie în plină lumină geniul marelui filosof. Este, înainte de toate, o operă critică, îndreptată împotriva dogma­tismului, atât al celui raţionalist (Leibniz-Wolf), cât şi al celui empirist (Locke-Hume). Folosul ei, deci, este mai cu seamă negativ, mărginind, în cunoaştere, întrebuinţarea raţiunii (deşi mijlocit) la câmpul sensibilităţii; dar, acest folos devine pozitiv, deoarece limitarea raţiunii în funcţia ei teoretică asigură, pe de o parte, ştiinţei toată certitudinea ce o poate da puterea noastră de cunoaş­tere, iar, pe de altă parte, lasă drum deschis pentru întrebuinţarea ei practică autonomă dincolo de hotarele sensibilităţii. În felul acesta, Critica raţiunii pure enunţă şi principiile de temelie ale unei noi filosofii morale.

Rezultatele pozitive dobândite în aceste două direcţii Kant le dezghi­oacă din coaja în care sunt învăluite în Critica raţiunii pure, dându-le o formulare mai strânsă în două tratate separate: Prolegomene la orice metafizică viitoare ce se va putea înfăţişa ca ştiinţă (1783) şi Întemeierea metafizicii mora­vurilor (1785). Aceste două tratate mai aveau menirea de a înlătura unele nedumeriri care îşi găsiseră expresia în diferitele recenzii privind Critica raţiunii pure şi de a înlesni înţelegerea problemelor expuse în opera principală.

Se vede însă că în cursul acestor lucrări şi împins de dorinţa de a da sistemului său o structură mai unitară, Kant a conceput ideea unui tratat spe­cial care să dea concepţiei sale etice o fundamentare pe un plan mai larg şi mai metodic. Astfel apare, în 1788, Critica raţiunii practice. Ea e croită după planul Criticii raţiunii pure, adică tot critică a aceleiaşi raţiuni pure, dar de astă dată nu în întrebuinţarea ei teoretică, ci în întrebuinţarea ei practică. Aşa, de fapt, titlurile celor două critici ar trebui să fie: Critica raţiunii pure teoretice şi Critica raţiunii pure practice.

Cam în acelaşi timp când Kant făuri planul Criticii raţiunii practice germină şi ideea unei noi lucrări care avea să cuprindă o Critică a gustului. Meditarea asupra Criticii gustului şi asupra drumului spre dezlegarea problemelor ei l-au determinat pe Kant să-şi lărgească sfera de cercetare făcând să intre critica gustului ca parte a unui tratat menit să lege Critica raţiunii practice de Critica raţiunii pure. Acest tratat apare, în 1790, sub titlul Critica puterii de judecare.

Întrucât între domeniul raţiunii teoretice şi cel al raţiunii practice Kant trăsese hotar de netrecut, lumea sensibilă şi cea inteligibilă păreau despăr­ţite pe vecie. Dar nu numai atât. Omul el însuşi rămăsese atârnat în gol şi era nevoit a-şi schimba neîncetat înfăţişarea, devenind când fenomen aparţinând lumii sensibile, când noumen făcând parte din cea inteligibilă. Critica puterii de judecare vine acum să îi fixeze omului un domiciliu liniştit, într-o lume care, deşi supusă cauzalităţii mecanice a naturii, se acordă totuşi cu tendinţele morale ale omului, înfăţişându-se şi ca o ordine potrivită scopu­rilor urmărite de voinţa umană după legile cauzalităţii ei proprii.

Dar legarea fără contradicţii a celor două lumi nu e aşa de uşoară cum ar părea la prima vedere. Kant a trebuit să-şi desfăşoare toată măiestria de logician spre a evita poticniri în tăierea drumului de legătură.

Pentru înţelegerea şi preţuirea filosofiei kantiene studiul Criticii puterii de judecare este, credem, de cea mai mare însemnătate şi cu drept cuvânt unii filosofi, între care în primul rând Bruno Bauch, susţin că această operă cuprinde cheia întregului sistem kantian. Într-adevăr, toată critica îndreptată împotriva lui Kant şi toate sistemele pornite a reforma filosofia kantiană nu ţin îndeajuns seama de Critica puterii de judecare. Aşa, unul dintre cei mai adânci filosofi ai Franţei, Charles Renouvier, izbit de despărţirea celor două lumi, cum se înfăţişează în Critica raţiunii pure, nu vede altă ieşire din acest pretins impas al filosofiei decât prin întoarcerea la o „nouă monadologie”, în care însă monada trebuia coborâtă din lumea inteligibilă în cea sensibilă.

„Prin determinismul universal şi absolut al fenomenelor, Kant slăbeşte, zice Renouvier, partea propriilor sale teorii care priveşte practica; el tăgăduieşte cu tărie libertatea în lumea fenomenală. Şi, totuşi, libertatea este, o declară dânsul, condiţia posibilităţii moralei datoriei, care este chiar a sa!”

„Filosofia lui Kant, mai zice Renouvier, este în mare parte întoarsă spre zdruncinarea principiului persoanei. Ea înjoseşte la o realitate empirică, puţin deosebită de o iluzie, tot ce este fenomen, şi prin urmare, şi persoana adevărată, ale cărei moduri sunt toate fenomenale şi relative¹.”

Dar cine n-a auzit spunându-se că tocmai Kant este întemeietorul şi cel mai strălucit reprezentant al filosofiei personalităţii!

Nu zicem însă că Renouvier greşeşte sau că nu l-a înţeles sau că nu l-a studiat îndeajuns pe Kant. Încercarea sa de a ataca problema personalităţii din altă latură şi cu alte mijloace de investigaţie a dat roade îmbucurătoare. Dar nu mai puţin suntem în stare să afirmăm că, la urmă, contradicţiile ce crezuse a le fi descoperit la Kant şi a le fi înlăturat prin doctrina neocriticistă, se ridică ameninţătoare zguduind încrederea sa în posibilitatea desăvârşirii personalităţii. Filosofia morală a lui Renouvier e întunecată, la sfârşit, de umbrele pesimismului.

La Kant, tocmai prin faptul că persoana adevărată e considerată scoasă de sub constrângerea legilor naturii, rămâne cel puţin nădejdea unei înaintări a omenirii spre moralitate, nădejde întemeiată şi pe o interpretare a naturii ca o ordine ce nu se opune străduinţelor morale ale omului.

Această interpretare (Beurteilung) nu explicare a naturii o găsim în Critica puterii de judecare şi lumea fenomenală ni se înfăţişează nu ca o iluzie, ci ca expresie reală a lumii inteligibile. Din această interpretare noi înţelegem, deşi nu cunoaştem, cum caracterul fenomenal (sensibil) al persoanei este manifestarea caracterului ei inteligibil (suprasensibil).

Immanuel Kant (1724-1804) a fost unul dintre cei mai influenți filosofi din toate timpurile. Gândirea sa cuprinzătoare și profundă asupra esteticii, eticii și științei a avut un impact imens asupra întregii filosofii ulterioare.

Immanuel Kant s-a născut la 22 aprilie 1724 la Königsberg în Prusia Orientală într-o familie modestă cu 9 copii, dintre care el era al patrulea. Mama sa era Anna Regina Reuter, care avea o bună educaţie neformală, iar tatăl său, Johann Georg Kant era şelar. Se spune că bunicul său patern provenea din Scoţia şi îşi ortografia numele conform exigenţelor limbii engleze: Cant. Familia Kant făcea parte din comunitatea pietistă, bazată pe credinţa lutherană, care se reflecta în puritate a inimii, comportament moral şi strădanie în muncă, într-o măsură mai mare decât pe serviciul divin organizat expres. În acest spirit moral-pietist au fost educaţi copiii familiei Kant şi el este răspunzător de orientarea morală a filosofului. În anul 1732, Kant intră la şcoala pietistă din oraş, numită Collegium Fridericianum, condus de F.A. Schulz, pietist şi raţionalist, care l-a influenţat pe micul elev. Pentru cei 500 de elevi pe care îi avea, şcoala dispunea de o secţiune în limba germană şi de o secţiune în limba latină. În afară de partea plăcută a deprinderii de a scrie şi citi bine în limba latină şi de a putea citi în original autori clasici, şcoala i-a dezvăluit şi partea neplăcută a unor practici religioase, străine de religiozitatea deprinsă în familie, cum ar fi ore nesfârşite de rugăciune, meditaţie, confesiune, cântare de imnuri, catehizare, nepotrivite pentru aşteptările unui copil de opt ani. Aici a rămas Kant până în anul 1740; între timp, în anul 1737, la vârsta de 13 ani îşi pierde mama. În anul 1740, Kant intră la Universitatea din Königsberg, unde contrar reglementărilor în vigoare, el nu se înscrie ca student la una dintre cele opt facultăţi spre a se pregăti pentru o profesie, ci din curiozitate intelectuală a audiat cursuri la toate facultăţile (după cum va face în secolul următor şi Eminescu la Universitatea din Viena), în special filosofie (cu profesorul Martin Knutzen), teologie (cu profesorul Franz Albert Schultz), matematici, fizică şi medicină (unde asistă chiar la unele operaţii). Studiile sale universitare se prelungesc până în anul 1746, când îşi va fi luat gradele universitare. Dintre toate disciplinele şi profesorii cu care le-a parcurs, filosofia l-a atras în măsura cea mai mare, predată de discipolul lui Wolff, Martin Knutzen, pe atunci profesor extraordinarius, care i-a acordat prietenia şi accesul la biblioteca sa. În afară de doctrina lui Wolff, Knutzen îi mai predă filosofia lui Leibniz, fizica lui Newton, matematică şi astronomie. În anul 1746 Kant îşi prezintă prima disertaţie, pe care o va publica în anul următor.

Spre a-şi putea continua investigaţiile filosofice şi a se întreţine, Kant intră ca preceptor la diferite familii până în anul 1755. Această nouă poziţie de Hofmeister i-a dat ocazia să întâlnească oameni din înalta societate, în contact cu care şi-a rafinat gusturile vestimentare şi culinare, a deprins arta conversaţiei, mai ales în limba franceză, şi galanteria faţă de doamne, pentru care era cunoscut drept der galante Magister; a învăţat să joace cărţi şi a dobândit o oarecare abilitate la jocul de biliard. Alături de avantajele pe care le-a deprins Kant pentru viaţa în societate, avantaje întâlnim şi de partea învăţăceilor, dintre care unii îi vor deveni studenţi. Este de menţionat şi influenţa pe care a exercitat-o Kant asupra formării fraţilor von Hülsen, care au fost între primii nobili din Prusia ce au abolit iobăgia. Numai în această perioadă Kant a fost nevoit să îşi părăsească oraşul natal, pe care ulterior nu îl va mai părăsi decât pentru scurte deplasări în împrejurimi.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din „somnul dogmatic” de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” și îi provoacă o „revoluție în reflecție”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență, ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă, iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Kant va rămâne profesor până în 1797. Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă, dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Es ist gut” („[Totul] e bine”).

La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”

Traian Brăileanu (1882-1947) a fost un profesor și om politic român. A fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți (1909), decan al Facultății de Litere și Filosofie din aceeași localitate, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York. Brăileanu a fost unul din membrii fondatori ai Senatului Legionar. În 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist, învinuit de „dezastrul țării“ și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit la 3 octombrie 1947 la penitenciarul Aiud.

Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari sociologi ai României, făcând școala sociologică la Cernăuți. De asemenea, a desfășurat o bogată activitate publicistică și a fost un reputat traducător al operei lui Immanuel Kant.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include o introducere a traducătorului Traian Brăileanu în care acesta arată pe scurt geneza istorică a filosofiei kantiene și principiile ei fundamentale, prezentându-o cu toată obiectivitatea, în spiritul lui Kant însuşi. Introducerea profesorului Traian Brăileanu pune astfel la îndemâna cititorului elementele necesare spre a înţelege mai bine opera lui Kant.Cartea include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.