Despre viețile și doctrinele filozofilor - Diogenes Laertios

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Notă asupra ediției

1. În traducerealui C.I. Balmuş, cu o savantă introducere Izvoarele filosofiei antice greceşti şi tot asemenea, la cota cea mai de sus a hermeneuticii, cu Note şi comentarii aparţinând lui Aram M. Frankian apărea, în 1963 la Editura Academiei, Diogenes Laertios, acela care a lăsat în urmă-i o scriere fără de care am fi ştiut mai puţine despre vieţile şi doctrinele filosofilor.

Petrecându-se din viaţă prea devreme, în 1957, profesorul C.I. Balmuş, membru al Academiei, i-a revenit lui Aram M. Frenkian să desăvârşească traducerea şi s-o însoţească, aşa cum se cuvenea, cu aparatul critic necesar; cum îi era firea, discret şi delicat, n-a mărturisit decât în treacăt şi indirect despre contribuţia sa la desăvârşirea traducerii, în Note şi comentarii prevenind doar asupra opţiunilor sale înechivalarea unor termeni greceşti cu o încărcătură filosofică mai aparte. Filolog, dar şi filosof cu multă ştiinţă şi pricepere, fiind, poate, cel mai de seamă elinist al nostru în această aplicaţie, era şi mai îndreptăţit să intervină aşa cum a intervenit. N-o va fi făcut corectând, C.I. Balmuş fiind el însuşi latinist şi elinist emerit. Publicase, în 1930, la Paris, „Etude sur le style de saint Augustin dans Les Confessions et La Cité de Dieu”, avea să traducă Tratat despre sublim al lui Ps. Longinus (1935), Tratatul despre stil al lui Demetrios (1943), Poetica lui Aristotel (1957) însoţindu-le cu „introduceri” pe măsură. Frankian însă era nu doar filolog cu înaltă ştiinţă, ci şi mai cu seamă filosof care publicase multe şi de tot remarcabile studii: Mimesis şi muzica. O contribuţiune la estetica lui Platon şi Aristotel (1933), Études de philosophie presocratique I Heraclite d’Ephes (1933), II La philosophie compareé, Empedocles d’Agrigente, Parmenide d’Elée (Paris, 1933), Le monde homerique. Essai de protophilosophie grecque (Paris, 1934), Le problème homerique Paris (1936) şi încă multe altele.

Astfel şi Balmuş şi Frenkian erau îndeajuns de potriviţi pentru aducerea în limba şi în cultura română a scrierii lui Diogenes Laertios, ce-i drept, controversată, dar fără de ea imaginea noastră despre vechii greci care, printr-o parafrază la Alfred de Musset, nu păşeau numai într-un popor de zei, ci şi într-unul de filosofi, ar fi mai săracă.

Istoriile filosofiei greceşti mai de demult, mai dincoace, în funcţie de situare hermeneutică o vor fi reconstituit mai mult sau mai puţin ca sistem, cu mai numeroase ori mai puţine „evenimente” (fapte). Timpul avea să discearnă, să aleagă adică, împingând în „trecut” filosofii „minori”, articulând în sistem filosofiile majore. Cum însă majoratul şi minoratul în istoria culturii sunt în concept relativ, „evenimentele” („operele”) fiind deschise, răsturnările vor fi fost şi vor fi frecvente, unele luând locul altora. Totuşi sunt şi dintre acelea care mai în marginea reconstrucţiei par a rămâne acolo dacă nu chiar înafara câmpului.

Diogenes Laertios între omonimi reţinea şi filosofi obscuri. Ca literatura, „asemenea unei păduri naturale cu feluritele ei plante” încare sunt „şi copaci mari, este şi tufiş, sunt şi flori…”, la fel şi filosofia (Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L. Caragiale în Critice, E.p.L. 1966, p. 429). Chiar şi minorii „mai mari”, aşazicând după G. Călinescu, până şi cei mai „mici” participă însă la întreg. „Poporul” în care păşeau grecii, nu doar cu filosofi ci şi cu medici, oratori, politicieni, pictori, număra peste 2200 de omonimi (cf. Marcello Gigante, Diogenio Laerzio, Vite dei filosofi, a cura di…, Bari, Laterza, 1962). Astfel, cartea laertianului, dinspre noi, în lectură inversă adică, ajută la întregirea filosofiei în vechea Grecie ca viziune asupra lumii şi omului, mai cu seamă, paradoxal, prin vieţile filosofilor, adesea refăcute anecdotic, cu fapte şi întâmplări în strictă cotidianitate. Viaţa lui Diogenes din Sinope, bunăoară, poate, dă seama mai mult decât învăţătura sa de ceea ce era „cinismul” (Kynismul).

Biograficismul ţine de hermeneutica slabă, poate, îndeosebiînaplicaţia filosofică, puţine „vieţi” având a fi „citite” pentru o „istorie” filosofică a filosofiei. Aceea a lui Pythagoras, aceea a lui Socrate, aceea a cinicului (Kynicului) din Sinope, aceea a lui Proclos, aceea a lui Pascal, aceea a lui Kierkegaard…

„Vieţile” în reconstituirea lui Diogenes sunt însă ca o „poartă” de intrare în mentalul filosofic grecesc în toată splendoarea sa, mai cu seamă provenită din căutarea neîntreruptă, cu înălţări şi căderi, cu înaintări şi întoarceri, ca în altă pânză a Penelopei.

În mai mică măsură, cu puţine excepţii, dar acestea mai mult narativiste (rezumate), Diogenes neexcelând în hermeneutică, în felul în care făceau Aristotel ori mai târziu, comentatorii greci ai acestuia, Sextus Empiricus, Proclos, totuşi, doxografia sa mai suplineşte ceea ce s-a pierdut. Din acest punct de vedere, însă, deşi, în principiu, şi ea hermeneutică slabă, „povestirea” va fi ajutat întregirii imaginii.

Diogenes, ca doxograf, „povestea” mai mult decât interpreta, operaţiune mai tare, deschizând. Totuşi, necesară şi cea dintâi.

2. Introducerii Diogenes şi izvoarele filosofiei antice greceşti întocmită de Frenkian, în redacţie, i s-au adăugat 26 de pagini (în ediţia princeps de la 9 la 35), scrise de Liviu Marcu. Acesta nu semna ceea ce va fi făcut. Ca, totuşi, parcă să se desolidarizeze, într-o scurtă Prefaţă, trecută în ediţia de faţă la sfârşitul Introducerii, Frenkian prevenea că aceluia îi revenea „meritul de a ne fi ajutat în punerea la punct a studiului introductiv şi a unor pasaje din note, contribuind cu unele adevăruri preţioase”. Ceea ce va fi fost astfel adăugat, mai curând „lipit” nu strica, totuşi, ediţia, făcându-se inabil oricine, de aceea putea să-şi dea seama de maşinaţiune, ceea ce îi aparţinea lui Frenkian şi ceea ce era „lipit” fiind în contrast, ca albul şi negrul.

Cele 26 de pagini erau un fel de rezumat al celui de al II-lea capitol dintr-o Istorie a filosofiei tradusă  din limba rusă în 1958, în cea mai mare parte scris de M.A. Dânnik.

După tipic Apariţia şi dezvoltarea filosofiei în Grecia, începea cu explicaţia materialist istorică (baza determinând suprastructura) a culturii, în genere, ceea ce, frecvent, şi în Note şi comentarii de Diogenes se continua. Cum, apoi, încă în vechea Grecie filosofia era despicată barbar în „linia lui Democrit” şi „linia lui Platon”, ca în „istoria” lui Dânnik, şi în cele 26 de pagini în deschidere ca şi în „Note şi comentarii” ionienii, „atomiştii”, Empedocles, Anaxagoras, Epicur, în parte şi Aristotel erau materialişti, pe când pitagoricienii, eleaţii, Socrate, Platon, idealişti, unii chiar mistici.

„Ideologii clasei dominante se străduiau să întemeieze teoreticeşte şi să eternizeze orânduirea sclavagistă, să justifice în diferite chipuri exploatarea celor aserviţi… În schimb, micii proprietari şi neguţătorii au reuşit să formuleze, prin reprezentanţii lor cei mai de seamă, o serie de idei avansate… În acest amplu proces se disting clar, ca două fire ce străbat de la un capăt la altul istoria gândirii eline şi aflându-se într-un permanent antagonism o linie materialistă şi o linie idealistă…” şi tot aşa mai departe în cele 26 de pagini acela răspunzând comenzii. Totuşi, voit sau nu ajuta ca Introducerea şi notele lui Frenkian să poată trece. Adesea în edituri se proceda astfel. Cât şi pe câţi am cunoscut, mai cu seamă de la editurile la care am publicat, aceea a Academiei, aceea Ştiinţifică şi enciclopedică, redactorii ţineau la cărţile pe care le pregăteau. Că vor fi fost şi zeloşi, chiar prea zeloşi, dintre aceia care, aşa zicând cu o vorbă – aflată de pe undeva –, săreau peste cal şi fără cal, este sigur. Şi nu doar printre redactori, ci şi printre aceia care coordonau lucrări colective ori care alcătuiau, totuşi, nu întotdeauna infame introduceri.

Unul dintre cei mai de seamă filosofi, în deosebi prin modernitate, la bătrâneţe, marginalizat ca mulţi alţii din vremea lui, este vorba de Mircea Florian, chemat să colaboreze la o Istorie a gândirii sociale şi filosofice (1964) va fi scris, de bună seamă, în felul său despre C. Rădulescu-Motru. Numai că redactorul capitolului Lupta între meterialism şi idealism de la apariţia imperialismului până la începutul crizei generale a capitalismului a publicat sub numele lui Florian, altceva, probabil ceea ce va fi scris el. „C. Rădulescu-Motru şi-a însuşit de la mentorul său, Titu Maiorescu, conceptul de politică conservatoare, …asumându-şi misiunea de apologet al regimului burghezo-moşieresc”; „a apărat în mod constant reacţiunea”; „misticismul este fondul real al gândirii lui Motru” (p. 362).

„Nu pot uita, cum odată [Florian] cu lacrimi în ochi, îmi mărturisea” că i-a fost înlocuit „pur şi simplu textul său cu altul…, menţionându-i însă numele său ca autor” (N. Bagdasar, Mircea Florian în Portrete, Ed. Academiei 2006, p. 168).

Se abdica însă de la moralitatea elementară şi pe cealaltă cale, inversă, a perversei „valorificări critice”, în felurite modalităţi, între care, cel puţin în reeditări, introducerile menite să orienteze ideologist lectura erau nelipsite. Se intervenea şi în traduceri. Un caz, mai rar, pare comic dacă n-ar fi fost atât de grav: din propoziţia a XI, a Eticii lui Spinoza: Deus, sive substantia constans infinitis atributis, quorum unumquodique aeternam et infinitam essentiam exprimit, nessario existit, eliminată virgula dintre Deus şi sive, rezulta: „Dumnezeu sau substanţa alcătuită din atribute infinite exprimând o esenţă infinită şi eternă, există cu necesitate”.

Cât l-am cunoscut pe Alexandru Posescu, traducătorul Eticii, acesta, bun cunoscător al latinei şi, totodată, cu acribie, nu putea să facă aşa ceva.

Dar, eliminată virgula, Spinoza era trecut în „linia lui Democrit”: „el începe Etica sa prin a arăta că Dumnezeu există, dar că el nu poate fi altceva decât natura însăşi. Dumnezeu sau substanţa, dumnezeu sau natura sunt expresiile lui tipice” (I. Firu, Etica lui Spinoza, Introducere la Etica, 1957, p. 17).

Dar, cu virgulă, după Deus, propoziţia are o principală: necessario existit şi o secundară: sive substantia… În urmare, Deus nu are a fi sive substantia, fără virgulă putându-se înţelege că aceasta este alt nume al său când, fiind creatorul este ceea ce semnifică substantia, temei, suport. Substantia, aşadar, nu poate să fie în sinonimie cu Deus, ontologic, mai înainte de create, de îndată ce le în-temeiază.

Ceea ce se va fi întâmplat ca prop. XI din Etica lui Spinoza este mai grav decât orice altceva, în această ordine, cel puţin decât o făceau introducerile care alterau textul următor ori doar justificau modificarea pro causa.

Cele 26 de pagini lipite de introducerea lui Frenkian ca şi adăugirile din note: cutare filosof idealist, cutare materialist sau trimiterile frecvente: vezi Istoria filosofiei, vezi Voprosî filosofii (Probleme de filosofie)şi altele asemenea, vădit „lipite”, tot la fel pot fi date deoparte, fără ca mişcarea să aibă ceva amoral în sine. Adăugirile nu erau pe măsura gândirii înalte a lui Aram M. Frenkian.

De ce le va fi acceptat? De ce îşi va fi pus şi traducerile mărturiilor şi fragmentelor ionienilor sub titlul inept, Primii materialişti greci (Editura de Stat, 1930), „materialişti” doar pentru că presupuneau ca principiu (începutşi temei) al lumii, apa sau aerul sau focul sau pe toate cele patru elemente cosmologice, adăugat fiind şi pământul când acestea erau doar nume (metasemne) ale în sinelui? Răspunsul este simplu; altfel nu apăreau. Era bine era rău? Judecă fiecare.

La puţină vreme de la petrecerea sa din viaţă, la comemorarea organizată de Catedra de limbi clasice a Facultăţii de limbi romanice, clasice, şi orientale, Universitatea Bucureşti, profesorul Alexandru Graur, directorul Editurii Academiei, destăinuia câte ceva din peripeţiile unei cărţi de la predarea ei până la apariţie.

3. Ca în cele două editări anterioare, doar primele cărţi, text grec, text latin şi traducere, 1997 şi Introducerea lui Frenkian 2001, (Editura Paideia) şiîn aceasta, integrală, s-a dat deoparte ceea ce s-a adăugat de circumstanţă, şi s-au transcris numele greceşti potrivit antroponimiei originare, cu numai câteva excepţii: Heraclit, Democrit, Socrate, Aristotel, Epicur. Poate, pentru consecvenţă, firesc ar fi trebuit ca şi acestea, numai că prea ne-am obişnuit cu această transcriere a lor. Odată şi odată va trebui să uniformizăm, totuşi.

Gh. Vlăduţescu

POSTFAȚĂ

Reconstituirea de către moderni a filosofiei în Grecia veche s-a putut face deopotrivă pe seama surselor directe și pe aceea a surselor indirecte. Izvoare directe sunt operele filozofilor câte și care, integral sau fragmentar, s-au păstrat. Pierdute ca întreguri, multe din scrierile filozofilor presocratici, socratici, de școală platonică, aristotelicieni și postaristotelicieni s-au păstrat în fragmente, care, și astfel, mai numeroase ori mai puține. Nu prea multe de la milesieni (dar oricum, din Anaximandros, poate cel definitoriu, după Heidegger, prima vorbă filosofică europeană), nici de la pythagorici, 19 de la Parmenides, 126 de la Heraclit, de la Empedocles, în număr ceva mai mare decât de la Anaxagoras, puține de la atomiști, de la socratici, ca și de la platonicieni, de la stoicienii vechi Zenon, Cleanthes și Chrysippos. Avem însă două cărți ale lui Epictet, Manualul și Diatribele (întreținerile) de la Epicur s-au păstrat trei scrisori (rezumative, iar ca profunzime, cât permitea genul), un corpus de „opinii fundamentale” și fragmente din varii scrieri. Cărțile scepticilor și ale probabiliștilor (care vor fi scris), exceptându-le pe acelea ale lui Sextus Empiricus (de expunere) s-au pierdut și ele.

Soarta altora a fost însă mai îngăduitoare, păstrându-se 28 de dialoguri platonice (și încă altele 13 atribuite, dintre care unul, Epinomis, este mai sigur platonic pe când celelalte apocrife și, tot asemenea, 13 scrisori, între ele mai sigure VI, VII și VIII și 184 Definiții, neautentice); apoi, multe scrieri aristotelice. Încă Andronikos, primul „editor”, identificase 35 (unele discutabile însă sub raportul paternității). Dar, ca fapt, dintr-o operă extrem de întinsă (Diogenes Laertios menționa 145 de titluri, însumând 445.270 de rânduri), pierzându-se mai toate scrierile exoterice („publicate”, destinate publicului), s-au păstrat cele sau cele mai multe din scrierile acroamatice (ezoterice), destinate învățământului în Lyceu. S-au mai păstrat scrierile lui Xenophon atât de utile pentru reconstituirea lui Socrate (Apologia, Apomnemoneumata — Amintiri), iar din cele ale filozofilor de mai târziu, Enneadele lui Plotin, multe din cărțile lui Porphyrios, din cele ale lui Iamblichos, avem mult Proclos, ca și tratatul lui Damascius Aporii și soluții la primele principii de mare profunzime și, în felul ei, cu „viață” mai aparte, dacă scriitorul ei avea să fie ultimul scolarh în Atena. În 529 școala platonică, aceea care îl avea în frunte pe Damascius este desființată și „ultimul” filozof atenian pleacă în Orient unde i se pierde urma. Un sfârșit de istorie, din toate punctele de vedere pe măsura marii aventuri grecești în lumea filozofiei.

Este de bună seamă, o problemă, aceasta: de ce unele s-au pierdut, pe când altele nu? Explicația este anevoioasă și cere luarea în considerație a fiecărui caz în parte și a tuturor factorilor concurenți, fie și a celor mai slabi. Nici unul nu trebuie lăsat de o parte, fiecare aducând ceva în explicație și astfel toți participând la întregirea ei și, în urmare, la apropierea de adevăr. Nu este locul aici pentru o asemenea întreprindere. Dar, exemplificând, numărul mic al copiilor, fapt ce poate să pară mai lămuritor, deși chiar este, nu explică îndeajuns. O informație pe care o furnizează Platon în Apologia 26 d vine să relativizeze prejudecata privitoare la numărul mic și la circulația restrânsă a exemplarelor unei cărți: Socrate către Meletos: — „îți arăți disprețul față de judecători, socotindu-i atât de puțin învățați încât să nu știe că tocmai lucrările lui Anaxagoras sunt pline de astfel de vorbe; pasă-mi-te și tinerii le-ar învăța de la mine când dimpotrivă, ar putea cumpărându-le de la Orchestră cu cel mult o drahmă...?” Și alta din Parmenides 128 d: Zenon este pus să spună tinerilor atenieni veniți în întâmpinarea sa și a bătrânului eleat că scrierea sa (poate) Dispute sau Despre natură alcătuită în tinerețe, copiată de careva va fi ajuns să fie cunoscută îndeajuns ca autorul să mai facă vreun gest similar.

Luând numai aceste cazuri: cărțile și cea a lui Anaxagoras și cea a lui Zenon vor fi fost, pentru timp și loc, destul de răspândite și totuși s-au pierdut. Poate că în alte situații: dialogurile lui Platon, scrierile de „școală” aristotelice faptul va fi avut un rol mai mare. Oricum l-am lua, singur, el nu este suficient. Tot la fel și alți factori: destinația (aceasta putând influența fie pozitiv, fie negativ), apartenența la o școală, contextul politic. Nu este exclus ca dialogurile platonice ca și „cursurile” aristotelice să se fi păstrat și datorită modului de organizare al Academiei și al Lyceului care dispuneau și de ceea ce noi numim bibliotecă. Apoi, Academia și Lyceul erau frecventate de numeroși auditori. Diogenes Laertios (V, 37) spune că în jur de două mii erau elevii care îl ascultau pe Theophrastos, urmașul lui Aristotel la conducerea Lyceului, dar oarecare trecere aveau să aibă și școala Porticului (cea a stoicienilor) ca și aceea a lui Epicur, iar scrierile lor s-au pierdut în cea mai mare parte.

Reputat Lyceul, asemenea Academiei platoniciene, totuși din opera lui Aristotel ca și din aceea a lui Theophrastos s-a pierdut mult. În cazul Stagiritului va fi intervenit negativ climatul politic din Atena de după moartea lui Alexandru Macedon. Trebuind să părăsească cetatea ca să nu se mai întâmple al doilea asasinat contra filozofilor (cum ar fi spus el însuși), fiind dușmănit pentru atitudinea sa filo-macedoneană (sau pentru ceea ce a părut a fi astfel, într-un timp de prefaceri, Aristotel lăsa, poate, ca răzbunarea atenienilor să se producă, așa zicând, în efigie, contra cărților lui. Povestea (poate reală, poate prea făcută) a celor câteva scrieri păstrate bine în sprijin, indiferent de motivul care l-ar fi determinat pe Neleus din Scepsis, apropiatul lui Theophrastos, să le îngroape într-o pivniță unde aveau să zacă peste un veac și ceva.

Revenind însă, în ceea ce le privește, la rândul lor, izvoarele indirecte sunt de mai multe feluri: doxografiile erau lucrările care înregistrau (adunau) opiniile filozofilor. Latinii aveau să le numească placita, pornind de la termenul grec, ca variantă la doxa, și anume ta areskonta, adică părerile care sunt pe placul unui filozof.

Într-un fel, doxografia este aproape tot atât de veche ca filozofia, în măsura în care filozofi ulteriori se referă la cei de dinainte, acceptându-le sau respingându-le opiniile: Xenophon, Heraclit, chiar Parmenides și Platon care face „din când în când expuneri reușite ale părerilor cugetătorilor de dinaintea lui, fie spre a-i combate, fie pentru a-și sprijini propriile concepții și a determina atitudinea predecesorilor unii față de alții” (Aram M. Frenkian, Diogenes Laertios și izvoarele filozofiei grecești în Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, p. 49). Doxografie, la limita de sus, mai curând trecând dincolo de aceea, face și Aristotel, dacă în Metafizica, în Fizica, în Despre suflet în Etica nicomahică, în Politica ș.a. pentru a stabili starea unei probleme sau a alteia refăcea istoria, esențializant, pentru sistem și nu simplu istoricist.

Dar acela care trece drept primul doxograf, în rigoarea genului, este Theophrastos cu Opiniile filozofilor (Physikon doxai) și Despre senzație și sensibile (vd. în detaliu, Frenkian, op. cit., pp. A25 și urm.). Apoi, biografiile, succesiunile, cronografiile, testamentele, listele de omonimi, Cataloagele de scrieri ș.a. (cf. Frenkian, op. cit., p. 35 și urm.; John Burnet, L’ aurore de la philosophie grecque, tr. fr., Payot, pp. 418-424; Kirk-Raven, The Presocratic Philosophers, Cambridge, 1985, pp. 1-6).

În sine, genurile nu erau atât de exact delimitate pe cât par, când le enumerăm. Doxografia, bunăoară, cea mai complexă, este și cea mai cuprinzătoare, atâta cât o interpretare, pentru că în felul ei este așa ceva, are nevoie de documentație. Totuși dominanta: expunerea opiniei filozofilor este de tot evidentă ca și la celelalte genuri, cea proprie care le și individualizează. în câmpul acesta atât de divers, un moment este însă mai aparte. Este vorba de Diogenes Laertios a cărui carte Despre viețile și doctrinele filozofilor cuprinde mai toate genurile: directe (fragmente reproduse) și indirecte: doxografii, biografii, succesiuni și școli, cronologii, liste de omonimi, testamente, scrisori, cataloage de scrieri. Lipsesc doar, zice Frenkian, referatele fără caracter doxografie și imitațiile (op. cit., p. 96). Din Laerte, în Cilicia, Diogenes trăiește în secolul III și lasă o lucrare, poate de compilație, dar dincolo de ceea ce o ține în seria scrierilor, totuși minore, de atâtea veacuri este citită, și cu folos, cu delectare chiar, și de docți și de cei ce se inițiază. Este vorba de Viețile și doctrinele filozofilor, titlu care variază după manuscrisele — copii (târzii) dar nu în măsură să schimbe sensul.

Ceea ce avea să se spună despre Xenophon se potrivește și lui Diogenes Laertios, poate încă în mai mare măsură: prea puțin filozof, acela, cum de era în stare să prindă gândul atât de subtil, adesea lunecător, al lui Socrate? Numai că, tot la fel, și inversa: Platon (și oricare altul, asemenea) platonizant în raport cu tot ce atingea, fiind ca o divinitate infinită, ce garanții de autenticitate istorică putea să ofere? Care să fie Socrate-le real, din care dialog, adică? Greu și ușor, totdeodată de răspuns, și cam din același motiv. Căci peste tot și nicăieri ca atare, Socrate-le istoric nu este nici unde, fiind însă pretutindeni ca socratism. Ceea ce este puțin altceva.

Istoriografia mai de secol trecut (acesta luat oarecum tipologic) se cam pusese în această situație, alegând, adesea, calea cea mai netedă, dar care nu ducea la nimic: istoricul nu trebuie să aibă o „concepție”, în ordine sistematică, pentru a nu rata obiectivitatea. Numai că iluzia era enormă și eroarea pe măsură.

Ce este, la urma urmelor, obiectivitatea, decât utopia istoricismului, acesta impunând-o și făcându-și din ea șansa? De aici și concentrarea atacurilor venite dinspre antiistoricism, împotrivă-i. Dar rezistența (sau inerția) este (încă) mare. Istorici ai filozofiei (dacă este bine spus) tradiționaliști ca și (ciudat, mai cu seamă) „sistematiciști” care dintre ei, la noi, cel puțin au schimbat doar o filozofie unică pe alta, nu mai contează care, gravă fiind rămânerea în aceeași logică) nu se dezlipesc de fantasma obiectivității ca și cum „faptul istoric” ar fi un lucru de care se ia seamă, simplu cogniționist. Aceia presupun (sau pun) „evenimentul” de istorie II ca și cum ceea ce se va fi întâmplat în această ordine, a filozoficului (paradoxal, atemporală tocmai prin capacitatea genuină de a fi numai într-o singură instanță, a prezentului) rămâne ca un vestigiu de civilizație materială, în sine, mereu același, erodat, eventual, doar de vreme. Or, evenimentul aduce, în acest câmp al hermeneuticii aplicată „istoriei” mai curând cu un raport, pentru a zice astfel după Paul Veyne, decât cu o realitate. în consecință, „istoria (II) va fi „conceptualizantă” ceea ce înseamnă că finalizată în reconstrucția sau „restructurările istoriei și naturii umane”, iar nu în cunoașterea lor, ideal abstract al cogniționiștilor naturalizanți. (Paul Veyne, L’histoire conceptualisante în Faire de l’histoire, Gallimard, 1974, I, p. 85)

O istorie „obiectivă”, așadar, în conceptul scientist al obiectivității este și inutilă și imposibilă, poate mai cu seamă inutilă. În cazul filozofiei și nu doar obiectivitatea ia forma autenticității care de două ori se împotrivește descriptivismului inert. Odată cât authenticitas se leagă de auctoritas (de auctorialitate), apoi în măsura în care, și un termen și altul, venind din aceeași rădăcină, augeo-augere semnifică sporirea, adică deschiderea de sine și devenirea interioară. De aceea, istoria ei (refăcută) nu are a fi nici „angajată” conjunctural, pentru „a confirma sau întări convingeri ale prezentului”, nici „muzeu”, nici „dezamorsată”, ca „un roman istoric” ci deschisă ea însăși (Francis Higman, Les usages de l’histoire ecclesiastique, în „Revue de Theologie et de Philosophie”, voi. 123, 1991 Geneve, pp. 50-52). Altfel spus, ca o reconstrucție menită să identifice faptele care convin unui timp sau altuia ca argumente ca și mecanismele de trecere a acelora în argumente. în oricare altă aplicație lectura istorică riscă să treacă în fapt în sine, ceea ce face, mai departe, imposibilă justificarea axiologică a faptelor. Cine îl citește istoricist pe Platon, valoric nu-1 poate înțelege în perenitatea lui și, dacă este să se psihanalizeze puțin descoperă că înțelege contemporaneitatea strict temporalist: ce este acum și aici. „Modele” în filozofie sunt adesea semn al acestei mentalități, vorba lui Hegel, de negustor de mărunțișuri. Dar ultima filozofie, fie ea și foarte reputată, dintr-un motiv sau altul, nu este și menită să le scoată din circulație pe cele anterioare, de întemeiere, vrea cineva, nu vrea. Mai oricine care zăbovește ceva timp în filozofie se cuvine să se verifice încercând să justifice sistematic cazurile limită, îndeosebi acelea de început, care e și istoric și logic. Îl am în vedere îndeosebi pe acela thalesian, pentru că oricât de individualizați ar fi Platon sau Aristotel, Hegel sau Heidegger ei stau în cercul, ce-i drept mult lărgit și mereu „desenat” de Thales, acesta totuna cu ideea de ființă.

Hermeneutica „istorică”, așadar, are a fi filozofie, nu interesează din ce timp, cu scopul unic de a desluși semnificația și locul în sistem al faptelor ca ele, printr-o deistoricizare radicală, să poată fi mereu și mereu reînnoite în vederea a noi și noi construcții. De aici și nevoia reluării, fiecare timp și din ce în ce mai în intervale scurte cerând și impunând alte modele de reinterpretare și reconstrucție.

Revenind la Diogenes Laertios, el aduce oarecum aminte de Xenophon, ca și acesta neavând o filozofie mare, bine individualizată, și astfel neavând șansele lui Platon sau Aristotel care platonizând și, respectiv, aristotelicizând dădeau faptelor de aplicație demnitatea sistematică potrivită. Ca rigoare, ei aveau să și dea modelul, aș zice etern, al oricărei hermeneutici istorice care se vrea filozofică.

Diogenes nu are o statură de filozof cât de cât comparabilă cu aceea a celor mai mulți dintre cei înregistrați în Viețile... Este un minor, care se „simte” de altfel bine printre minori. în preajma celor mari parcă nu mai găsește cuvinte sau, oricum, îi înfundă în anecdotică, de luat în seamă cât îi privește pe minori dar fără de prea mare interes pentru cei de primă mărime. Viața lui Platon nu adaugă prea multe la filozofia sa (și, în genere, poate cu excepția lui Socrate, viața nici unui filozof de anvergură), pe când Diogenes din Sinope are una, cel puțin în versiunea Laertianului, care face cât o filozofie. Fără de prea multă înțelegere a platonismului, a aristotelismului, Pythagoras și Zenon stoicianul, Heraclit ori Chrysippos sunt sărăciți în câteva expuneri rezumative, mai credibile sau mai puțin, Diogenes Laertios îi va fi smuls uitării pe minori, cu grijă parcă predeterminată de a nu pierde ansamblul. Plagiator (după cum îl socotea Nietzsche) sau nu, neglijent adesea în redactare și prea puțin critic față cu sursele, totuși, Diogenes pe lângă meritul de evidență de a fi scris această lucrare compozită, ce-i drept, dar cu savoare, dincolo deci de aceasta are și altele care pot să-l scoată întrucâtva din umbra cărții sale. Mai întâi, Viețile și doctrinele... dau seamă de un întreg cultural care, ca oricare altul, nu este alcătuit numai din capodopere. Orice cultură este o realitate complexă la care participă toate momentele și evenimentele ei, mari și mici, mereu memorabile și în expansiune continuă sau uitate în limitele precarei lor existențe istorice. Extraordinar Socrate, ca un fel de divinitate filozofică, dar starea de socratism este de neperceput și de nepriceput fără de „micii socratici”. Ceea ce se numește, pentru epocă, filozofia populară aceasta era opera acelor minori care tocmai de aceea se va fi anonimizat mai lesne și mai repede.

Ion Barbu vorbea despre mai multe căi de intrare „în Grecia”, ca spirit: Iliada, Odiseea. Dar, cu toate că mai austeră aceea prin Elementele lui Euclid, i se părea mai dreaptă și mai sigură. Problemă de gust, de formație, de situare... O poartă, prin care poate, doar te strecori, este și acest modest Diogenes. Oricum, în Viețile... sale se simte încă vie Grecia filozofică în splendoarea ca și în nimicnicia care sunt, bine, rău?, ale firii noastre omenești. „Pășind într-un popor de zei”, grecii lui Alfred de Musset, cei ai lui Diogenes o fac într-un popor de filozofi. După indexul lui Marcello Gigante sunt mișcate peste 2200 de nume, mare parte de filozofi, (vd. Diogenio Laerzio, Vite dei filosofi, Bari, Laterzo, 1962).

În al doilea rând, Diogenes reface tabloul urmând o metodă care îl ferește de ravagiile istoricismului care l-ar fi îndemnat să pornească de la Thales din Milet și, după logica înșiruirii mărgelelor pe ață, să ajungă la Carneades și Cleitomachos, între ultimii, în timpul de cuprindere al lucrării. Dar Diogenes, în sugestie sotioniană, ceea ce nu-l diminuează pentru că a știut cum să lucreze cu ideea, presupunea că „filozofia a avut două începuturi”, unul făcut la Anaximandros, altul de Pythagoras (I, 13). Aceasta explică și structura Vieților... cărțile I-VII, fiind consacrate succesiunii ionice, în timp ce VIII-X, aceleia italice. Schema, încă de la Sotion, este constrângătoare, ca oricare alta, de altfel, doar că în măsuri diferite. însă nu aceasta contează. Mai importantă este ideea unei paradigme de interpretare, ca urmând să dea seamă de sistematicitatea gândirii grecești, o realitate în devenire după o logică holistică. Filiaționismul, în genere, nu este o explicație dintre cele mai tari, mai ales când cade în succesivism și difuzionism. Când însă are a se mișca în zona esențelor, când se aplică deci ideilor dominante și se organizează sistematicist, atunci filiaționismul va fi fost (și continuă să fie) operațional.

În fine, Viețile... mai sunt, și încă de primă însemnătate, ca o oglindă măritoare pentru mentalul filozofic grecesc. Ce este o istorie a mentalității filozofice, oricât s-ar discuta, până a nu se lucra pe modele, pe intervale mai limitate se va prezuma doar sigur este că Viețile... ele însele studii de cazuri, sunt o sursă cu atât mai de seamă cu cât mentalitatea filozofilor greci era reconstituită de un grec, în mod firesc, cu virtuți intropatice.

Cuprinzând toate genurile de izvoare: directe (Scrisorile și Maximele fundamentale ale lui Epicur îndeosebi) și indirecte (doxografii, biografii, testamente etc.), organizate cu metodă (chiar dacă discutabilă, dar oricare, presupunând o convenție, este)/Viețile... aduc cu o istorie a filozofiei prin filozofi, ce-i drept, difuză, fără accentuări și disocieri valorice. Amănuntul stă egal alături de esențial, nu se reface sistematicist o filozofie sau alta, mai curând povestindu-se, pe scurt, ieși din spațiul cărții nedumerit: afli de existența filozofilor dar nu știi ce este filozofia. Viețile... au ceva notarial în materia și structura lor. Nu sunt însă și lipsite de o anume frumusețe. Spiritele estetizante ar putea identifica în ele un joc subtil (pe alocuri chiar perfid, spre mai multă savoare), câteodată ca joc, Diogenes părând, că heraclitic uită unde duce drumul. Ceea ce, să recunoaștem, este o virtute de esență rară.

Așadar, Viețile... pot fi o lectură pentru oricine, cu orice gust (în afară poate de aceia cărora filozofia le pare cam ca un manual de școală). Poate să mire de ce Nietzsche le-a respins, cum le-a respins. O explicație ar ține de perspectivă, filologică, „problema laertiană” fiind redusă la text: cât este al lui Diogenes și cât al lui Diocles din Magnesia. Încheierea lui Nietzsche îl anula pe Diogenes, dar (să admitem) numai din acest punct de vedere: ut igitur brevissime loquar: Laertius est Diocles epidrome.

Importantă filologic și strict istoric, mai ales într-o istorie care îl privește pe Diogenes în context și pe el ca existență auctorială, problema se schimbă când luăm în seamă cartea care nu doar există, ci există valoric.

Gh. Vlăduțescu

 ...

I. IZVOARELE ORIGINALE SAU DIRECTE

De la foarte puțini filozofi greci din Antichitate ni s-au conservat operele în care și-au fixat gîndirea și doctrinele lor filozofice. Acestea sînt izvoarele originale sau directe ale filozofiei antice. Astfel, posedăm întreaga operă scrisă a lui Platon, cea mai mare parte din opera filozofică a lui Aristotel, opera întreagă a lui Plotin și operele unor alți filozofi „minori”. În schimb, toate scrierile înțelepților dinainte de sofiști, operele sofiștilor, operele socraticilor, ale filozofilor Academiei vechi, medii și noi, ale vechilor peripateticieni – cu excepția, în parte, a lui Theophrastos –, ale vechilor stoicieni și ale stoicienilor medii, ale lui Epicur și ale epicurienilor – cu excepțiile pe care le vom indica –, ale scepticilor și neopitagoricienilor sînt pierdute pentru noi. Din ele nu avem decît fragmente citate de autori vechi, fragmente culese cu mare îngrijire de savanți filologi moderni și care constituie tot izvoare originale sau directe ale autorilor lor.

Pentru filozofii dinainte de Socrate avem culegerea lui Hermann Diels, Die fragmente der Vorsokratiker, în trei volume, ediția a V-a, îngrijită de Walther Kranz, 1935–1937, vol. III conținînd un indice bogat. Culegerea aceasta conține atît fragmente, cît și referate despre filozofii naturaliști și sofiști. Pentru filozofii care au scris în versuri, ca Xenophanes, Parmenides, Empedocles și Timon Sillograful, Diels a dat o ediție separată în Poetarum philosophorum fragmenta, Berlin, 1901. Prin aceste culegeri ale lui Diels, adunările de fragmente anterior făcute, ca cea a lui Mullach, Fragmenta philo sophorum Graecorum, Paris, 1860–1881, devin caduce pentru presocratici și acolo unde avem texte critice, cum vom vedta mai departe. Culegerea de fragmente ale lui Heraclit, făcută de Ingram Bywater, își păstrează însă mai departe valoarea: Heracliti Ephesii reliquiae, Oxford, 1877.

Scrierile sofiștilor sînt, de asemenea, în întregime pierdute, afară de micile fragmente culese de Diels în Die Fragmente der Vorsokratiker, ediția a V-a, reeditată de Kranz, C. 79-89. Numai tratatul scris de un sofist inferior anonim, intitulat Δισσοί λόγοι, este conservat în mare parte (Diels-Kranz, Vors, 90. i-g).

Operele urmașilor lui Socrate – Antisthenes, Aristippos din Cyrene, Eucleides din Megara – sînt, de asemenea, pierdute. S-a păstrat opera socratică a lui Xenophon, autorul faimoaselor Memorabilia, Amintiri despre Socrate. Scrierile urmașilor lui Platon: Speusippos și Xenocrates, nu le mai avem. Tot astfel s-au pierdut, afară de neînsemnate fragmente, operele discipolilor lui Aristotel: Straton din Lampsacos, Eudemos din Rhodos, Menon, cercetătorul istoriei medicinii, Eudoxos, astronomul și matematicianul afiliat Academiei.

Din opera imensă a lui Theophrastos, judecînd după catalogul scrierilor lui păstrat la Diogenes Laertios (V, 42–50), ni s-au conservat bucăți mai însemnate, ca Historia plantarum (păstrată în nouă cărți), De causis plantarum (păstrată în șase cărți) etc. Producția filozofică a școlii stoiciene vechi: Zenon din Cition, Cleanthes și Chrysippos, s-a pierdut pînă la mici fragmente și referate culese și orînduite în chip exemplar de Ioannes ab Arnim, Stoicorum veterum fragmenta, în patru volume.

II. IZVOARELE INDIRECTE ALE FILOZOFIEI ELINE

Despre doctrinele și concepțiile filozofilor elini ale căror scrieri s-au pierdut pînă la fragmente mai mult sau mai puțin extinse avem informații de a doua mînă, prin ceea ce alți autori antici a căror operă ni s-a conservat au scris despre ele. Acestea sînt izvoarele indirecte ale filozofiei și științei eline.

Aceste informații, după natura lor, sînt după clasificarea noastră, care de altfel este relativă, cam de unsprezece feluri: 1) doxografii1e, care ne dau expuneri despre opiniile filozofilor în diferite materii; biografiile, care descriu împrejurările exterioare ale vieților filozofilor; 3) succesiunile filozofilor, scrieri care se ocupă de modul cum s-au succedat filozofii în timp, fixînd raporturile dintre ei, ca profesori, și discipoli; 4) sectele filozofice, o serie de lucrări, care cercetează școlile de filozofie, și pe reprezentanții lor luați individual; 5) cronologii1e, care se ocupă de datele istorice, de timpul cînd a trăit fiecare filozof; 6) listele de omonimi, scrieri care cercetează biografiile diverșilor autori luați pe grupe după asemănarea numelui; 7) testamentele filozofilor, pe care le așezăm între izvoarele indirecte întrucît, deși au un text autentic dat de testator, nu privesc direct doctrina filozofului, ci ne dau informații despre viata și caracterul filozofului; 8) scrisorile filozofilor pe care le așezăm printre izvoarele indirecte întrucît marea lor majoritate sînt apocrife și nu ne dau informații despre doctrina filozofilor decît indirect, prin efortul făcut de falsificator ca să respecte doctrina autentică a filozofului, pe care el o cunoștea uneori din documente pe care noi astăzi nu le mai avem; 9) cataloagele cu titlurile scrierilor filozofilor. În lipsa operelor celor mai mulți dintre filozofi, listele acestea, care consemnează titlurile operelor lor ce s-au pierdut, sînt de o mare valoare pentru a vedea ce domenii de studii au cercetat acești gînditori; 10) referate fără caracter doxografic, în care se urmăresc alte intenții decît de a da o expunere pur doxografică. Astfel, unele dintre ele au intenția de a combate, altele de a susține propriile afirmații prin reproducerea opiniilor altora. Ceea ce interesează aici e faptul că aceste referate nu se alimentează de la marele curent doxografic pornit de la Theophrastos; 11) imitațiile, care fără să se prezinte sub numele autorului imitat, reproduc stilul și concepțiile acestuia despre lucruri.

În orice caz, noi nu socotim că aceste clasificări au un caracter absolut. Am văzut că la unele categorii de izvoare se pune problema dacă nu trebuie considerate ca izvoare directe. Mai departe, nu trebuie să ne închipuim că o lucrare care poartă titlul uneia dintre rubrici nu face incursiuni în domeniul celorlalte. Astfel, lucrări doxografice pot da și date biografice despre autorul pe care-l tratează. Lucrările de biografii, succesiuni, secte și cronologii fac mereu incursiuni în domeniile vecine, ba chiar dau și doxografii, pe lîngă biografii, succesiuni, secte și cronologii. Lucrările despre autori omonimi dau, desigur, biografii, doxografii, cronologii, listele de opere etc. Deci acest caracter compozit al operelor pe care le studiem într-o rubrică să nu-l pierdem niciodată din vedere, titlul provenind din preocuparea predominantă a scrierii, dar neexcluzînd prezența celorlalte categorii de informații despre filozofi.

...

Cartea I

INTRODUCEREI [1] Unii autori afirmă că studiul filozofiei a început la popoarele străine. Ei susțin că perșii au avut pe magi, babilonenii și asirienii pe chaldei și indienii pe gimnosofiști, iar celții și gallii pe așa-numiții druizi sau semnotheoi, după cum afirmă Aristotel în lucrarea Despre magie și Sotion în cartea a douăzeci și treia a scrierii sale Succesiunile filozofilor. De asemenea, ei spun că Mochos a fost fenician, Zamolxis trac, iar Atlas libian. Egiptenii cred că Hephaistos a fost fiul lui Neilos, că el a început filozofia, reprezentanții ei de frunte fiind preoții și profeții.

II [2] Hephaistos a trăit înainte de Alexandru Macedon cu patruzeci și opt de mii opt sute șaizeci și trei de ani, în care timp au avut loc trei sute șaptezeci și trei de eclipse de soare și opt sute treizeci și două de lună.

De la magi, dintre care primul a fost persanul Zoroastru, pînă la cucerirea Troiei au trecut cinci mii de ani, spune Hermodoros platonicianul în cartea sa Despre matematici. Xanthos Indianul însă spune că de la Zoroastru pînă la expediția lui Xerxes s-au scurs șase mii de aniși, după Zoroastru, s-au succedat o mulțime de magi – și anume: Ostanes, Astrampsychos, Gobryas și Pazatas – pînă la cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare.

III [3] Dar acești autori uită că realizările pe care ei le atribuie barbarilor aparțin grecilor, cu care începe nu numai filozofia, dar și însuși neamul omenesc. De pildă, Musaios s-a născut la Atena, iar Linos la Theba. Se spune că primul, fiul lui Eumolpos, a fost cel dintîi care a compus o teogonie, a construit o sferă și a susținut că toate lucrurile se nasc din unitate și dispar iarăși în unitate. A murit la Phaleron și epitaful lui este acesta:

Țărîna cea din Phaleron pe fiul lui Eumolp cuprinde,

Trupul lui Musaios zace aici îngropat.

Și eumolpizii din Atena își primesc numele de la tatăl lui Musaios.

[4] Linos a fost fiul lui Hermes și al muzei Urania. El a compus un poem despre crearea lumii, drumul soarelui și al lunii, nașterea animalelor și a plantelor. Poemul său începe cu versul:

Fost-a o vreme pe cînd creșteau cu toate deodată,

și această idee a fost preluată de Anaxagoras, care a spus că, la origine, toate lucrurile au fost laolaltă și că pe urmă a venit rațiunea care le-a pus în rînduială. Linos a murit în Eubea, săgetat de Apollo, și iată care este epitaful lui:

Glia aceasta-l primi pe defunctul Linos tebanul,

Muzei Urania fiu, cea cu frumos diadem.

Astfel filozofia începu de la elini și chiar numele ei refuză să fie tradus într-o vorbire străină.

 IV [5] Însă cei care atribuie străinilor inventarea filozofiei îl citează pe tracul Orfeu, numindu-l filozof și socotindu-l cel mai vechi dintre toți. Dar, ținînd seama de ce fel de lucruri a spus despre zei, nu știu dacă acesta poate fi socotit filozof, nici cum să-l numesc pe acela ce se încumetă prin mijlocirea vorbirii să învinuiască pe zei de toată suferința omenească, ba chiar și de faptele rușinoase săvîrșite destul de rar de cîțiva oameni. Povestea spune că acesta a fost ucis de femei dar, după epitaful aflat la Dion în Macedonia, ar fi fost omorît de trăsnet; epitaful lui glăsuiește astfel:

Muze-ngropară aici pe-Orfeu cel cu lira de aur,

Tracul de Zeus ucis, fulger din cer scăpărînd.V [6] Dar susținătorii teoriei că filozofia a început la popoarele străine explică și diferitele forme pe care aceasta le-a luat la fiecare dintre ele. În ceea ce-i privește pe gimnosofiști și druizi, ni se spune că ei își expuneau filozofia lor în formă de enigme, recomandînd credincioșilor să respecte pe zei, să nu facă nici un rău și să se deprindă a fi curajoși, în ceea ce-i privește pe gimnosofiști, Cleitarchos, în cartea a douăsprezecea a operei sale, afirmă că aceștia disprețuiau chiar moartea, VI iar despre chaldeeni că se ocupau cu astrologia și cu prezicerea viitorului, pe cînd magii se îndeletniceau cu adorarea zeilor, cu sacrificii și cu rugăciuni, lăsînd să se creadă că numai ei erau ascultați de zei. Ei își arătau părerile despre natura și originea zeilor, care pentru dînșii erau focul, pămîntul și apa; condamnau folosirea statuilor și mai ales greșeala de a atribui divinităților deosebiri de sex.

[7] Discutau despre dreptate și socoteau că arderea morților este o nelegiuire, dar nu considerau o impietate căsătoria cuiva cu mama sau cu fiica sa, după cum arată Sotion în cartea a douăzeci și treia. Cultivau arta divinației și a prevestirii, declarînd că lor li se arătau zeii aievea. Mai mult chiar, spuneau că văzduhul e plin de simulacre care se degajează ca aburii și pătrund în ochii celor cu vederea ascuțită și interziceau podoabele și giuvaerele de aur. Haina le era albă, patul de-a dreptul pe pămînt, hrana – legume, brînză și pîine de proastă calitate; drept baston aveau o trestie, pe care, se zice, o înfigeau în brînză și o luau în modul acesta și o mîncau.

[8] Ei nu cunoșteau magia cea înșelătoare, după cum arată Aristotel în cartea sa Despre magie și Deinon în cartea a cincea a Istoriei sale. Deinon spune că Zoroastru, tradus exact, înseamnă închinător la stele; Hermodoros afirmă și el acest lucru. Aristotel, în cartea întîi Despre filozofie afirmă că magii sînt mai vechi decît egiptenii; ei cred în două principii: un demon bun și un demon rău, unul numit Zeus sau Oromasdes, altul Hades sau Areimanios. Lucrul acesta îl afirmă și Hermippos în prima carte Despre magi și Eudoxos în Călătoria împrejurul lumii și Theopompos în cartea a opta a Filipicelor. [9] Acesta din urmă spune că, după părerea magilor, oamenii vor reînvia și vor fi nemuritori și că lumea va dura prin invocațiile lor. Aceste lucruri le observă și Eudemos din Rhodos. Hecataios povestește că, după părerea magilor, și zeii se nasc. Clearchos din Soloi, în tratatul său Despre educație, spune că și gimnosofiștii se trag din magi. Unii spun că și iudeii sînt de aceeași origine. Pe deasupra, cei care au scris despre magi îl critică pe Herodot. Ei susțin că Xerxes n-ar fi tras cu săgeți în soare, nici n-ar fi pus marea în lanțuri, deoarece, după credința magilor, soarele și marea sînt zei. Era însă firesc ca Xerxes să distrugă statuile zeilor.

VII [10] Filozofia egiptenilor, în ceea ce privește zeii și dreptatea, este descrisă așa cum urmează. Egiptenii afirmă că materia este începutul lucrurilor, că pe urmă s-au despărțit din ea cele patru-elemente și astfel s-au format tot soiul de viețuitoare. Soarele și luna sînt zeități, care poartă, primul, numele de Osiris și, a doua, de Isis; egiptenii folosesc cărăbușul, șarpele, șoimul și alte animale ca simboluri ale divinității, după cum arată Manethon în al său Rezumat al doctrinelor fizice și Hecataios în prima carte a operei sale Despre filozofia egiptenilor. Egiptenii ridică statui și temple, deoarece nu cunosc chipul adevărat al divinității.

[11] După credința lor, universul a fost creat, e pieritor și e de formă sferică. Stelele sînt de foc și, după cum e potrivit focul în ele, așa se întîmplă toate pe pămînt; Luna se face nevăzută cînd intră în umbra Pămîntului; sufletul supraviețuiește morții trupului și trece în alte corpuri; ploaia este pricinuită de o schimbare în atmosferă. După cum arată Hecataios și Aristagoras, ei dau explicații naturale și celorlalte fenomene. Au stabilit legi cu privire la justiție, pe care le atribuiau lui Hermes, și zeificau animalele care erau folositoare omului. Ei mai pretind că au inventat geometria, astrologia și aritmetica; astfel stau lucrurile cu privire la descoperirile lor.

VIII [12] Pythagoras a fost cel dinții care a întrebuințat termenul de „filozofie” și s-a numit pe el însuși filozof într-o convorbire în Sicyona cu tiranul Leon al sicionienilor sau fliasienilor, după cum îl prezintă Heracleides din Pont în scrierea sa Despre femeia leșinată, [spunînd că nici un om nu este înțelept, ci numai zeul. Filozofia se numea mai înainte înțelepciune și cel care o profesa era numit înțelept, pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecțiune sufletească; filozof era însă iubitorul de înțelepciune.]IX Înțelepții se mai numeau și sofiști, dar nu numai ei, ci și poeții. De pildă, Cratinos în Arhilochosii săi, făcînd elogiul lui Homer și Hesiod, îi numește astfel.

[13] Ca înțelepți erau socotiți următorii: Thales, Solon, Periandros, Cleoboulos, Chilon, Bias, Pittacos. La aceștia se adaugă Anacharsis Scitul, Myson din Chene, Pherekydes din Syros, Epimenides din Creta. Unii numără și pe tiranul Peisistrates. Aceștia deci sînt înțelepții.

X Filozofia însă a avut două începuturi, unul făcut de Anaximandros, altul de Pythagoras. Primul a fost discipolul lui Thales, iar pe Pythagoras l-a învățat Pherekydes. De la unul se formă școala numită ionică, deoarece Thales, care fusese învățătorul lui Anaximandros, era ionian, și anume din Milet; de la Pythagoras purcede școala italică, fiindcă el își desfășură cea mai mare parte din activitatea lui filozofică în Italia. [14] Școala ionică se termină cu Cleitomachos, Chrysippos și Theophrastos, iar cea italică ia sfîrșit cu Epicur. Lui Thales îi urmă Anaximandros, acestuia Anaximenes, după acesta Anaxagoras, după Anaxagoras Archelaos, iar după acesta Socrate, care introduse în filozofie studiul eticii; după el urmează ceilalți filozofi socratici și Platon, fondatorul vechii Academii; după Platon urmară Speusippos și Xenocrates, apoi Polemon, Crantor și Crates, după care veni Arcesilaos, întemeietorul Academiei mijlocii; după el Lacydes, fondatorul noii Academii, după care urmă Carneades și apoi Cleitomachos, și astfel șirul se încheie cu Cleitomachos. [15] Cu Chrysippos, șirul se încheie în felul următor: după Socrate urmează Antisthenes, după acesta, pe rînd, Diogenes cinicul, Crates din Theba, Zenon din Cition, Cleanthes, Chrysippos. Un alt șir se încheie cu Theophrastos, trecînd de la Platon la Aristotel și de la Aristotel la Theophrastos. În felul acesta se sfîrșește școala ionică.În școala italică, succesiunea este următoarea: mai întîi Pherekydes, pe urmă Pythagoras, apoi fiul său Telauges, apoi unul după altul Xenophanes, Parmenides, Zenon din Elea, Leucippos și în fine Democrit, care a avut multi elevi, printre care Nausiphanes [și Nancy des], cărora le-a urmat Epicur.XI [16] Dintre filozofi, unii sînt dogmatici, alții sceptici; toți cei care fac afirmații despre lucruri, considerînd că acestea sînt cognoscibile, sînt dogmatici; cei care își suspendă judecata, din convirigerea că lucrurile nu pot fi cunoscute, sînt sceptici. Unii dintre filozofi au lăsat scrieri, alții însă n-au scris nimic, cum sînt, după unii autori, Socrate, Stilpon, Philippos, Menedemos, Pyrrhon, Theodoros, Carneades, Bryson; după alții, Pythagoras și Ariston din Chios au lăsat doar cîteva scrisori. Unii au lăsat o singură scriere, ca Melissos, Parmenides, Anaxagoras. Zenon a scris multe opere, și mai multe Xenophanes, Democrit, Aristotel, Epicur, Chrysippos, în ordinea crescîndă a operelor rămase de la ei.

XII [17] Unii dintre filozofi fură numiți după orașele lor de origine, ca eleații, megarienii, eretrienii și cirenaicii; alții, după locul unde profesau, ca academicii și stoicienii; alții, după o împrejurare oarecare întîmplătoare, ca peripateticienii și după o poreclă batjocoritoare, ca cinicii; alții, după dispoziția lor sufletească, ca eudemonienii; alții, după părerea lor, ca filaleteenii (iubitori de adevăr), combativii și analogiștii; unii după profesorii lor, ca socraticii, epicurienii și alții. Unii, fiindcă se ocupă cu cercetări despre natură, sînt numiți fizicieni, iar alții, prin faptul că studiază moravurile, sînt numiți eticieni; cei care se ocupă cu subtilitățile de vorbire se cheamă dialecticieni.

Diogene Laerțiu (greacă:Διογένης Λαέρτιος) sau Diogenes Laertios (sec.3), a fost un biograf al filosofilor greci.

Originar din Laertia (Cilicia), a făcut parte, se pare, din cenaclul literar condus de Iulia Domna, soția lui Septimius Severus. Diogene este autorul unei vaste opere de compilație, Peri bion kai apophtegmaton ton en philosophia eudokimesanton (Despre viețile și doctrinele filosofilor), în 10 cărți, integral păstrate și care constituie un important izvor pentru studierea filozofiei Greciei antice. Lucrarea, un adevărat tezaur de informații, prezintă școlile filosofice și biografiile filosofilor greci până la Epicur, incluzând de asemenea, fragmente din operele pierdute ale gânditorilor greci, constituind cel mai prețios document pentru istoria filosofiei grecești. Diogene Laerțiu nu adoptă nici una dintre doctrinele expuse, deși se poate constata o anumită înclinare spre scepticism.

În scrierile sale, menționează 70 de opere originale ale lui Democrit, dedicate diverselor probleme ale științelor naturii, matematicii și filozofiei.

Diogene atribuie lui Pitagora descoperirea numerelor iraționale și acesta deoarece descoperirea lor este legată de teorema lui Pitagora.

Traducere din limba greacă de C. I. Balmuș

Constantin Balmuș (n. 25 mai 1898, Murgeni, Vaslui – d. 13 iulie 1957, București) a fost un filolog român, specialist în limbile clasice, membru titular al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași; în 1948 Constantin Balmuș a fost transferat la Universitatea București. A publicat printre altele: „Tehnica povestirii la Plutarh” (1925), „Tucidide. Concepția și metoda sa istorică” (1956) și alte studii filologice și istorice, antologii de literatură latină și greacă destinate învățământului, precum și traduceri din limba greacă, însoțite de studii introductive și comentarii.

Constantin Balmuș a fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1925-1926. Constantin Balmuș a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952.

Studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian

Aram M. Frenkian (n. 19 martie 1898, Constanța – d. 10 septembrie 1964, București) a fost un filolog și filosof român, de formație clasicist, ales membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). El a scris peste cincizeci de studii și cărți de filosofie, axându-se în mod special pe spațiul cultural dintre Occident și Orient.

Aram Frenkian a fost interesat în mod special de temele filosofiei presocratice și cele legate de Homer. A scris peste cincizeci de lucrări, studii și cărți, în care a abordat probleme de istoriografie filosofică.

Ediție îngrijită, postfață, addendă de Gh. Vlăduțescu

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

În anul 2002, acad. Gheorghe Vlăduțescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.

Edițiile speciale

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

În rezumat, putem stabili următoarele cu privire la izvoarele lui Diogenes Laertios. În Viețile și doctrinele filozofilor, autorul nostru a luat ca bază planul de expunere al școlilor și filozofilor din Succesiunile lui Sotion. Nu vedem de ce Diogenes n-ar fi avut în mînă și n-ar fi uzat de opera lui Sotion, pe care-l citează de atîtea ori ca izvor al unor informații pe care le dă. Mai credem că, foarte probabil, Diogenes a avut sub ochi și i-a întrebuințat pe Hermippos din Smyrna cu ale lui Βίοι, pe Satyros din Callatis cu Viețile lui, pe Hippobotos cu lucrarea sa Περ· α¸ρέσεων, Despre sectele filozofilor. Cert, putem afirma că Diogenes a întrebuințat ca izvoare pe Heracleides Lembos, epitomatorul lui Sotion și al lui Satyros, pe Demetrios din Magnesia, cu opera sa Περ· Þµωνύµων ποιητ³ν τε κα· συγγραφέων, pe Diocles din Magnesia, cu ’Επιδροµ÷ τ³ν φιλοσόφων, pe Favorinus, cu cele două opere ale sale ’Αποµνηµονεύµατα și Παντοδαπ÷ ¸στορία. Probabil că a uzat direct și de Apollodoros, Χρονικά.

Acestea, în linii mari, sînt izvoarele cele mai însemnate și mai sigure. Dar cine ar crede că trebuie să reducă numai la atît toate izvoarele lui Diogenes Laertios, desigur, se înșală și amăgește și pe alții. Realitatea trebuie să fie mult mai complicată și mai complexă.

Astfel, cu privire la doxografii, am arătat, urmînd pe H. Diels, că Diogenes Laertios a întrebuințat două izvoare, pe care nu le putem determina mai de aproape: primul fiind un compendiu sau compendii venind dintr-o sursă biografică rezumativă, iar al doilea fiind un compendiu sau compendii doxografice dezvoltate, care au schimbat structura doxografiilor teofrastiene din expunerea pe probleme în expunere pe filozofi. Am văzut izvoarele testamentelor filozofilor, ale scrisorilor, apocrife în cele mai multe cazuri, ale cataloagelor cu titlurile scrierilor filozofilor etc.

În orice caz, să nu ne închipuim că numai atît a citit și a prelucrat în marea sa operă Diogenes Laertios. Lucrul ar fi prea simplist și vina simplificării ar cădea asupra noastră, dacă am face așa ceva. Este în afară de orice îndoială că Diogenes trebuie să fi citit cel puțin o parte din dialogurile lui Platon: Phaidon, Timaios, Republica, Apologia, Criton, Phaidros și, probabil, multe altele. Desigur, a citit din operele lui Xenophon și pe mulți alți autori. Aceste lecturi nu trebuie să le ignorăm cînd cercetăm izvoarele unei opere de erudiție ca aceea a lui Diogenes Laertios sau a altuia. Aceste lucruri nu trebuie să le pierdem niciodată din vedere cînd vorbim de izvoarele unui autor.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.