La un moment dat. De jur împrejurul arhitecturii. Roundabout architecture. Textes autour de l'architecture - Mihai Pienescu

Categoria: Emblematic România

 Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic România fac parte cărțile din patrimoniul cultural românesc care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de ediții speciale.

Colecția Arte & arhitecturi

Cartea însumeazã o serie de eseuri, cronici, comentarii despre arhitectură și urbanism, despre loc și teritoriu, despre istorie, artă și literatură. Și despre persoane și personaje - principale, episodice sau închipuite - "călătoare" alături sau mai departe, în timp și spațiu, de autor.

CUVÂNT ÎNAINTE

Textele ce urmează sunt rezultatul scris al unor gânduri iscate după ce privirea unui arhitect practicant s-a rotit de jur împrejurul faptelor arhitecturii, a locurilor unde ea s-a așezat și a întâmplărilor – economice, sociale, politice, culturale – asociate.

Parafrazându-l pe Confucius voi spune că aceste texte nu vor putea să-i ajute pe cei care nu-și pun întrebări. Întrebări despre relația arhitecturii cu istoria, cu orașul și cu teritoriul, cu puterea și cu libertatea, cu constructorii, cu materialele, cu măgarii și cu oamenii, cu ochiul dracului, cu sexul, cu plăcerea, cu legile sacre și profane, cu norii, cu vânturile și cu valurile, cu gândul, cu mic și mare.

Pe cât m-au ținut puterile, dinspre polul plus, am pus întrebări simple și am încercat răspunsuri înțelepte. Iar dinspre mundanitatea tuturor zilelor, poate nu întotdeauna cu suficientă colegială discreție, am pus întrebări incomode și, în consecință, am propus răspunsuri, pare-mi-se, așijderea incomode.

Textele încearcă să surprindă dificultatea instaurării obiectului arhitectural, a rafinamentului penumbrei și a surdinei arhitecturale în „lumea seacă a despiritualizării globaleˮ (Grigore Grigurcu).

*

Pentru marea majoritate a textelor - ce constituie o selecție, uneori revizuită, a contribuțiilor la revista Arhitext – este indicat doar anul publicării. Indicele de nume (stufos – ar zice unii!) ca și capitolul „Numai cuvinteleˮ (cam multe citate – vor zice alții!) au și rolul de a sugera că peisajul arhitectural nu există în sine, ci este construit și capătă semnificații rezonând la stimuli aparent surprinzători de îndepărtați domeniului autonom al operei arhitecturale.

M. P.

Paris, iunie 2022 

AVANT - PROPOS
Les textes qui suivent sont le résultat écrit de pensées nées dans l'esprit d'un architecte praticien après
qu'il ait laissé son oeil tourner autour de faits architecturaux, des lieux les entourant ainsi qu'autour des
événements concomitants - économiques, sociaux, politiques et culturels.
Paraphrasant Confucius je dirais que ces textes ne pourront pas accompagner ceux qui ne se posent pas de
questions. Je parle de questions relatives à la relation de l'architecture avec l'histoire, avec la ville et avec
le territoire, avec le pouvoir et avec la liberté, avec les constructeurs, les matériaux, avec les ânes et les
hommes, avec l'oeil du mal, avec le sexe, le plaisir, avec les lois sacrées et celles profanes, avec les
nuages, les vents et les vallées, avec la pensée, avec l'infiniment petit et l'immensément grand.
Autant que possible, j'ai posé des questions simples et tenté d'y apporter des réponses sages. En ce qui
concerne la mondanité quotidienne, j'ai pu poser des questions dérangeantes, parfois dénuées de la
discrétion collégiale de rigueur, et par conséquent j'ai proposé, il me semble, des réponses incommodes.
Les textes qui vont suivre tentent de surprendre la difficile instauration de l'objet architectural, le
raffinement de la pénombre et la sourdine architecturale dans "le monde sec de la déspiritualisation
globale" (Grigore Grigurcu).
*
Pour la grande majorité des textes - qui représentent une sélection, parfois revisitée, des contributions au
magazine Arhitext - il sera indiqué uniquement la date de publication.
L'index des noms (pompeux - diraient certains!) ainsi que les nombreuses citations (trop nombreuses -
diraient les autres!) ont pour rôle de suggérer que le paysage architectural n'existe pas en soi mais se
construit et acquiert du sens en résonance aux stimuli en apparence éloignés du domaine autonome de
l'oeuvre architecturale.
Paris, Juin 2022 M.P.

1.        DESPRE ȘI PENTRU ARHITECTURĂ

Vernacular, numeric, virtual, interactiv, cibernetic ș.a.m.d.

Învățat, din fragedă pruncie culturală, să apreciez o cercetare amănunțită, ce indică cu maximă precizie (ajutându-se de scrise, note, citate și bibliografii) sau cu minimă aproximație (justificată și ea de izvoare, note etc.) anul construcției, autorii și constructorii, arheologii, muzeografii și restauratorii gravitând de-a lungul timpului în jurul unui monument, am fost surprins să aflu – cu vreo 30 de ani în urmă, căutând prin biblioteci cărți și documente despre arhitectura japoneză veche – că un templu shintô este datat ca fiind construit în secolul XIV pe baza unei legende, și că reconstrucția sa identică se face la fiecare 50 de ani, pe unul din cele două amplasamente alăturate, fără proiect și releveu, fără studii și cercetări. Și că sublima sa arhitectură este un exemplu de arhitectură vernaculară, adică o arhitectură căreia în chip perfect „cultural“ (și deci, firesc!) îi atribuiam (atunci) adjectivele pitoresc, primitiv sau sărac, privind-o cu îngăduitoarea condescendență a unui viitor „autor“ de arhitectură „cultă“. Caut acum o justificare. Vernacular își are originea în latinescul vernalis ce înseamnă indigen; iar rădăcina pentru vernalis este verna ce înseamnă sclav născut în casa stăpânului. O justificare perfect livrescă, și deci incontestabil (consider, acum) șchioapă… Voiam (atunci) să stăpânesc un domeniu considerat universal.

Ce cred (acum) că este arhitectura vernaculară? În sens etimologic, arhitectura vernaculară este prin definiție locală. Legată pământului, bătută de vânturi și ploi, luminată de soare, ea încorporează valori morale și estetice pozitive. Pentru ființa umană arhitectura vernaculară este o a doua natură. Ea protejează de frig, de căldură, de vânturi și ploi; natura primă devine astfel ostilă, dar rolul arhitecturii vernaculare nu este de a se „război“, de a se „opune“, ci de a utiliza natura în beneficiul uman, de a găsi implantarea topografică adecvată, forma și materialele juste, tehnici de construcție eficace în limitele unui buget minim predeterminat. Arhitectura verneculară este o pavăză înțeleaptă în fața agresiunii stimulilor exteriori, ea creează – „extrăgând“ un loc locului unde se așază – un spațiu de repaos, de pregătire a sensului, favorizând viața, meditația și contemplarea.

Arhitectura vernaculară invită și chiar constrânge ființa umană la o analiză critică a adevăratelor sale nevoi. „Cred că arhitectura trebuie să aibă o viață dublă. Să utilizeze, pe de o parte, înclinarea (umană n.n.) pentru cercetare, pentru limite, să refuze acceptarea realității așa cum este, să aibă o atitudine nesupusă, transgresivă și chiar insolentă. Să dovedească, pe de altă parte, o veritabilă recunoștință istoriei și naturii, cele două teritorii în care își are rădăcinile.“

Arhitectura vernaculară produce normalitate și înțelegere conformându-se realității, găsind răspunsuri echilibrate, în armonie cu experiențele și posibilitățile reale, ea refuză facilitatea originalității cu orice preț, creează „locuri“ unde comunitatea devine conștientă, deci se poate schimba și ameliora.

Arhitectura vernaculară nu a fost, nu este și nu poate fi universală. Universală este capacitatea de adaptare a limbajului său prin utilizarea memoriei și ingeniozității „producătorului“ de arhitectură, prin utilizarea celei mai avansate tehnologii, proprii momentului și locului edificării. Oricât de complex este efortul spiritual și oricât de simple sau sofisticate mijloacele tehnice, ele rămân invizibile; în arhitectura vernaculară tehnica, adusă la un rafinament extrem, capătă maximă valoare estetică, transgresând astfel către un simbolism intrinsec.

Determinată teluric-material și moral arhitectura vernaculară nu se supune – spre deosebire de arhitectura cultă – deciziilor princiare și gustului gratuit, nu are vanitatea gestului demiurgic, nu se diluează în politică, economie sau religie. Este o arhitectură liberă, bogată, deschisă, dăruită utilizatorului.

La acest început de secol XXI, haosul ce invadează sigur și progresiv lumea contemporană nu are nevoie să fie expus (urâta și egoista ingenuitate coophimelbauneană sau parșiva generozitate ingenioasă frankgeryniană), ci stăvilit. Consumerismul pasiv, încurajat din cauza unui construit laxim ce constituie baza societății de consum, atinge cu aripa sa malefică (și) arhitectura. Arhitectura vernaculară ne amintește că: arhitectura nu este un obiect, ci un cadru vital; imaginea nu este realitate. Arhitectura vernaculară este pur și simplu arhitectura, iar arhitectul robul ei.

*

4. NOSTALGII POST-INDUSTRIALE și ECOuri ECOlogice

Pășind (încălțați) pe cărările șerpuind prin verdeața peisajelor, parcurilor și grădinilor zilelor noastre putem observa că antropocentrica gândire de tip occidental opune natura, lumea fízică, culturii ca și construcție și convenție umană – acordând ființei umane preeminența și controlul – în timp ce gândirea extrem orientală – păstrând și ea omul în centrul concepției sale despre natură – nu îi acordă nici o putere asupra acesteia din urmă. Elementele și fenomenele naturale sunt privite ca fiind în simbioză cu viața umană, iar creațiile umane, artefactele, sunt privite ca o prelungire „naturală” a dinamicii universului aflat în veșnică transformare.2 Și iată că, de voie de nevoie – pentru a salva planeta împreună cu numeroșii și trufașii săi locuitori – se pare că trebuie să luăm aminte la învățăturile confucianismului, taoismului, budismului sau shintoismului, curente de gândire – filozofice și religioase – pentru care ființa umană nu este separată (de) sau (în) „luptă” cu natura. Ca răspuns necesar la accelerarea dramatică – în secolele XX și XXI – a antropocentrismului și a fragmentării teritoriului, o nouă atitudine se afirmă la scară locală și globală: reconcilierea societății umane cu natura. Sau – utilizând termeni dans l’air du temps – dezvoltarea durabilă, sustenabilitate, eco-responsabilitate... Lucru deloc ușor pentru urmașii Renașterii și ale altor „progresiste”, seculare și vremelnice „iluminări”.

*

Din timpuri preistorice peisajul – mai bine spus ceea ce denumesc azi europenii peisaj – este rezultatul unui proces de transformare ale cărui origini se găsesc în incendierea pădurilor, în deșertificarea din cauza păstoritului intens, în cultura, migrația și aclimatizarea plantelor, în exploatarea resurselor subsolului, în crearea de căi de comunicație pe ape și uscat ș.a.m.d. Prezența omului, activitățile sale, au modificat continuu universul vegetal și mineral al planetei. Este unanim acceptat că apariția conceptului de peisaj – în accepția europeană – se situează în secolul XVI în teritoriile germanice și desemnează o pictură ce are ca obiect reprezentarea unor elemente naturale; peisajul este o noțiune artistică fiind perceput ca un decor cu valoare estetică. Abia la sfârșitul secolului XIX (Alexander von Humboldt și Elisée Reclus) peisajul devine obiect de studiu pentru geografie. În anii ‚70 – ‚80 ai secolului XX geograful Georges Bertrand propune conceptul de geosistem3 – teritoriu / peisaj – ce permite percepția și studiul peisajului ca evoluție / transformare dependentă atât de procesele naturale, cât și de amenajările, percepțiile și ideologiile umane. În ultimii ani, studiul peisajului de către științele umaniste lărgește aria percepției luând în considerare nu numai văzul, ci și auzul, odoratul, simțul tactil. Antropologul și etnologul Claude Lévi-Strauss a arătat4 că putem analiza și înțelege cultura unei societăți prin raportul pe care aceasta îl are cu hrana de zi cu zi, datorită felului sub care este consumată (dependentă de importanța a două elemente naturale în prepararea sa – apa și aerul): crudă sau prăjită, coaptă sau afumată, putredă sau fermentată. Extrapolând putem spune că de asemenea, felul în care sunt modelate, integrate și percepute peisajul, parcul, grădina, constituie o parte definitorie a nivelului de civilizație și a gradului de cultură ale unei societăți. Adică putința de a vedea, de a auzi, de a simți și înțelege zborul păsării peste un pâlc de arbori către poiana cu flori mirositoare și, mai apoi, către malul oglinzii de apă din parcul orașului sau din grădina de lângă casă. Și de acolo, peste munți și câmpii, spre zările depărtate.

*

Fabuloasele minunate grădini ale Egiptului și Orientului – suspendate în Babilon, povestite în Odiseea sau descrise de Xenofon – ajung în Roma antică și de aici în Europa. Degajate de problemele elementare ale supraviețuirii, societățile urbane domesticesc estetic natura la capătul lungului drum ce duce de la utilitate la plăcere. Simbolicul sanctuar primitiv din pădurea sfântă este înlocuit de grădina urbană.

Cuvântul biblic gan’eden a fost tradus în greacă – trei secole înainte de Hristos – prin paradeisos, neologism creat de Xenofon plecând de la o rădăcină persă. Și așa, grădina fierbintelui leneș oriental devine paradis pentru laponicul vestic.

Câteva bune secole mai târziu, în densele metropole moderne, plăcerea nostalgică a promenadei și contemplației este contrabalansată de urgența utilă a parcurilor și grădinilor ca elemente importante în regăsirea echilibrului ecologic.

*

Mihai Pienescu s-a născut în Bucureşti, în1952. A absolvit liceul la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“ („Nicolae Bălcescu“) din Bucureşti. A urmat Studii de arhitectură şi urbanism la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism (Institutul de Arhitectură) „Ion Mincu“ din Bucureşti – Atelierele Adrian Panaitescu şi Constantin Iotzu/ licenţa în 1978. A făcut excursii de studii în România (Bărăgan, Transilvania, Bucovina, Maramureş), în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Danemarca, Anglia, Olanda, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Austria, Spania, Turcia. A participat la ciclul DEA „Le projet architectural et urbain“ – l’Ecole d’Architecture Paris-Belville, 1993-1994. A fost arhitect la CPJ Maramureş – Baia Mare (1978-1985) şi la Institutul „Proiect“ Bucureşti (1985-1990). În martie 1990, a înfiinţat la Bucureşti, împreună cu Cristina Ene, agenţia de arhitectură „AD5+“. Din septembrie 1990, îşi desfăşoară activitatea în Franţa (Paris, Créteil, Bar-sur-Seine) ca arhitect. A fost şef de proiect (LACECO SA-Beirut) pentru Centrul de Cercetare pentru Industrie şi pentru Facultatea de Agronomie – Campusul Universitar din Beirut – Liban, în 1994. Din martie 1995 are propriul birou de arhitectură „AAA” – atelier d’architecture et d’aménagement – Paris.

Membru UAR şi OAR – filiala Bucureşti (România), OA-IDF (Franţa).

Cofondator al revistei Arhitext (Bucureşti, martie 1990, cu Emil-Barbu Popescu, Radu Drăgan, Cristina Ene, Arpad Zachi, Ileana Tureanu). Articole în revistele Arhitectura, Arhitext, Arta, Alternativa, Observator cultural, Respiro. Contribuţii la Lexicon de arhitectură şi construcţii, Bucureşti, 1980-1982.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.