Don Quijote vol. 1 – Miguel de Cervantes Saavedra

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Cu forma sa experimentală și jucăușă, Don Quijote a fost recunoscut drept primul roman modern și primul polifonic; ca atare, a avut o influență uriașă asupra întregii narațiuni europene. Cartea este adesea considerată drept „cea mai bună lucrare literară scrisă vreodată”și și-a păstrat prospețimea și atractivitatea de aproape patru sute de ani.

 Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Prima încercare de a tălmăci în limba română faimosul roman se situează între 1836-1839, fiind cea de a treia traducere din literatura spaniolă3, şi aparţine lui Ion Heliade Rădulescu.

 În 1840, Eliade publică în tiparniţa sa de la Bucureşti prima ediţie, cu caractere chirilice, în două volume, cu titlul Don Chishot de La Mancha (din scrierile lui M. Cervantes), tradus în româneşte din franţuzeşte (după Florian) de I.şonţ R.şădulescuţ, Bucuresci, în tipografia lui Eliad, 1840.

Cea de a doua versiune a lui Don Quijote, de data aceasta direct din original, aparţine lui Ştefan Vârgolici, considerat primul hispanist român, unul dintre cei dintâi intelectuali de la noi care au studiat în Spania. 

Va trece un secol de la prima traducere a lui Eliade Rădulescu până când, în 1936, a văzut lumina tiparului cea dintâi versiune integrală alcătuită de Al. Iacobescu: „Don Quijote: roman de Miguel Cervantes, vol. I-II, Bucureşti, Cugetarea, Delafras, 1936). 

Momentul cel mai important care a precedat cele două ediţiile fundamentale ale lui Don Quijote în veşmânt românesc este legat de numele hispanistului Al. Popescu-Telega. Al. Popescu-Telega a contribuit decisiv la progresul studiilor şi la difuzarea literaturii şi culturii spaniole la noi.Din păcate, traducerea lui Al.Popescu-Telega nu este completă, cuprinzând numai 41 de capitole din Prima Parte.

 Anii 1965 şi 2004 marchează apariţia celor două ediţii fundamentale ale lui Don Quijote în spaţiul cultural românesc, ambele traduceri integrale, direct din spaniolă, cu valoarea unor autentice opere model.

Alonso Quijano, un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50 de ani locuiește împreună cu nepoata sa într-o zonă necunoscută a ținutului La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don Quijote ajunge să se considere un „cavaler rătăcitor” astfel că pornește la drum călare pe mârțoaga sa, Rocinante, înarmat cu arme din carton. Întocmai ca eroul din romanele de aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el își alege o domniță căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar care în realitate nu era nici nobilă, nici frumoasă.

În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și confundând hangiul cu un castelan, îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler, ceremonie „sfântă” care va avea loc în grajd. Întâlnește apoi câtiva negustori din Toledo, cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasă domniță din lume, dar aceștia o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe marginea drumului. El este găsit și ajutat să se întoarcă acasă de un țăran vecin, Pedro Alonzo.

După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua aventură.

Între timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc mare parte din cărțile cavalerești ale eroului, spunându-i acestuia că un magician a venit călare pe un nor și, însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile. Eroul își alege drept „scutier” un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la capătul drumețiilor îl va face guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a doua aventură. Don Quijote se luptă cu morile de vânt, luându-le drept uriași, și își imaginează că în trăsura pe care o însoțesc câțiva călugări benedictini se află o prințesă răpită, fiind din nou bătut.

De-a lungul călătoriei lor, Don Quijote și Sancho Panza vor întâlni hangii, prostituate, păstori, soldați, preoți, condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu diverse povești de iubire. Don Quijote intervine violent în povești care nu-l privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile sub pretext că aceasta este stilul de viață al „cavalerilor rătăcitori” duce la umilințe, bătăi și lipsuri pe care de cele mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această primă parte a romanului sunt narate două povești de dragoste (Grisostomo și Marcela; Cardenio și Lucinda). În cele din urmă, Don Quijote se lasă convins să plece acasă. Autorul sugerează existența unei a treia aventuri, dar susține că s-au pierdut documentele.

A doua parte a romanului reprezintă o continuare publicată la 10 ani după romanul original. Don Quijote și Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscuți datorită povestirilor din prima parte a romanului. Acum se tratează mai în profunzime tema deziluzionării. Don Quijote ajunge batjocura mai multor personaje, până și Sancho își înșală stăpânul. Fiind nevoit să o găsească pe Dulcinea, el îi prezintă lui Don Quijote trei țărănci sărace, pe care le dă drept Dulcinea și însoțitoarele ei. Pentru că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o nobilă doamnă, Sancho pretinde că acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea „adevărul”. În cele din urmă Sancho este numit guvernator al insulei Barratoria, și, deși se dovedește capabil, renunță. Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn greu, iar când se trezește, este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se înrăutățește însă, astfel că el moare, Sancho deplângând întreaga lor aventură.

PROLOG

Cetitoriule lipsit de alte treburi, şi fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aş vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minţii mele, cea mai desfătătoare şi mai înţeleaptă din câte s-ar putea închipui. Dar n-am avut cum face eu de-a-ndoaselea decât cer legile naturii, că-n sânul ei făptura toată naşte doar ce-i seamănă. Aşa că, la ce să fi putut da ea născare, aşa de stearpă şi de lipsită de orice şlefuială a culturii cum îmi e biata minte, dacă nu istoriei unui plod uscat ca acesta, aţos şi plin de toane şi de hachiţe, avan bătut de gânduri felurite, ce n-au trecut nicicând altcuiva prin cap, cum se şi potriveşte să se nască un prunc a cărui zămislire s-a petrecut în temniţă, unde-i la el acasă orice neajuns şi unde-şi fac cuibar toate zvonirile lugubre?

Răgazul tihnei, pacea deplină a locului, întinderea îmbietoare a câmpiei, seninul cerului ori susurul izvoarelor şi duhul împăcat, au deopotrivă merit dacă muze chiar mai sterpe se-arată rodnice şi dau luminii lumii feţi care s-o umple de uimire şi de har. Se întâmplă câte unui tată să aibă un fecior urât şi neînzestrat în nici un fel, şi dragostea ce-i poartă să-l orbească atât, cât să nu bage de seamă ce de lipsuri are, ba să-i mai socotească şi drept mintoşenie ori drăgălaşii cusururile, vorbindu-le cu mulţumire amicilor despre ele, ca despre tot atâtea haruri şi daruri ale acelui vlăstar. Dar eu, care, cu toate că par tatăl drept, nu-s decât tatăl vitreg al lui Don Quijote, nu vreau să fac cum face toată lumea, şi nici cu lacrimile în ochi să mă rog ţie, cum fac alţii, iubite cetitor, să ierţi sau să te faci a nu fi băgat de seamă ce neajunsuri vei găsi acestui fiu al meu, căci tu nu-i eşti nici rudă nici prieten, şi capul ţi-e la locul lui pe umeri, avându-ţi, ca şi cel mai dăruit de ceruri, liberul tău arbitru: nu stai la uşa altuia să ceri pomană şi eşti, la urma urmei, stăpân în casa ta la fel cum regele-i stăpân pe birul cuvenit Cezarului, şi nu-i nici o nevoie să-ţi aduc aminte eu de vorba ştiută, care zice: „În casă la mine domnesc cum se cuvine şi sub oghialul meu de-mi intră şi vlădica dă de greu!”

DESPRE CEEA CE I S-A ÎNTÂMPLAT CAVALERULUI NOSTRU DUPĂ PLECAREA DE LA HAN

SE CRĂPA DE ZIUĂ CÂND DON QUIJOTE PLECĂ DE LA HAN, voios nevoie mare, mulţumit cum nu se mai poate şi până într-atâta de tulburat că se vedea armat cavaler, încât fericirea îi da ghes să gonească în galop, cât o ţineau pe mârţoagă chingile. Dar amintindu-şi sfaturile gazdei în privinţa lucrurilor atât de trebuincioase pe care era nevoie să le aibă cu el, mai cu seamă banii şi rufăria, hotărî să se întoarcă acasă şi să-şi ia de toate, ba şi un scutier pe deasupra, făcându-şi socoteala să-l tocmească pe unul din plugarii cu care se învecina, om sărman şi împovărat de copii, dar cât se poate de nimerit pentru slujba de scutier al unui cavaler. Cu acest gând îl îndrumă către satul lui pe Rocinante, care, simţind că se apropie de iesle, începu să depene din picioare cu atâta foc, încât părea că nici nu mai atinge pământul cu copita. Nu bătuse mult drum, când deodată i se păru că aude, venind din dreapta, din desişul unei păduri, nişte ţipete ascuţite ca de făptură ce se văicăreşte, şi nici n-apucă să le-audă bine că şi rosti:

– Slavă Domnului că m-a învrednicit de mare mila sa, scoţându-mi în cale un atât de grabnic prilej de a-mi putea duce la îndeplinire datorinţele îndeletnicirii mele, prilej din care să pot culege roadele gândurilor mele bune! Strigătele acestea, fără îndoială, sunt ale vreunui nevoiaş sau ale vreunei nevoiaşe, care, în nevoinţa în care se află, are nevoie de sprijinul şi de ocrotirea mea.

Miguel de Cervantes Saavedra (1547 - 1616) este considerat personalitatea artistică simbol pentru literatura spaniolă. Poet, dramaturg și romancier, Cervantes este autorul romanului Don Quijote, unul dintre cele mai citite romane ale tuturor timpurilor, considerat de criticii literari drept primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale.

A fost trimis de mai multe ori la închisoare pentru nereguli în contabilitate și, în timp ce se afla la închisoarea din Sevilla, tradiția spune că a început să lucreze la romanul Ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha a cărui prima parte se publică în 1605, iar continuarea în 1615, cu puțin timp înainte de moartea sa.

Cervantes și-a început cariera literară în 1580, prima lucrare importantă a fost La Galatea (1585), o scriere pastorală care s-a bucurat de prea puțină atenție din partea contemporanilor. A abordat și genul dramatic (foarte popular în acea vreme), dar nu a avut mare succes.

Între 1596 si 1600 Cervantes a trăit în Sevilla, dupa care s-a mutat la Madrid, unde a și murit, la 23 aprilie 1616, în aceeași zi cu marele său contemporan, Shakespeare.

Ion Frunzetti (1918-1985) a fost un antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român, membru al Academiei Române. Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale.

Edgar Papu (1908-1993) a fost un eseist și critic literar român, profesor universitar, ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). Este considerat unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară.

Despre traducere:

Ion Frunzetti a tradus Prima Parte şi toate versurile din ambele părţi, şi a elaborat notele critice, filologice şi istorice pentru întreaga ediţie, iar profesorul Edgar Papu a tradus Partea a Doua şi a alcătuit tabelul cronologic. Ambii literaţi se dovedesc a fi eminenţi traducători şi hispanişti erudiţi, demersul lor reuşind să creeze mult râvnita armonie între conţinutul de adâncă şi complexă semnificaţie şi forma de o mare coerenţă, de o sugestivă frumuseţe şi eleganţă. Traducătorii au izbutit să redea senzaţia de fluiditate, de naturaleţe, de cuceritoare expresivitate; cadenţa frazelor o respectă pe aceea a operei originale, echivalenţele lexicale şi semantice sunt constant inspirate, până şi în nuanţele cele mai subtile. Imperfecţiunile traducerilor anterioare sunt răscumpărate magistral; astfel, se evită „românizarea” excesivă prin arhaisme, regionalisme şi cuvinte neaoşe, obţinându-se un just echilibru între cuvintele cu o uşoară savoare veche şi neologismele cu totul necesare pentru a reda profunzimea şi complexitatea textului, intenţiile estetice şi etice ale lui Cervantes, ca om al Renaşterii.

Meritul traducătorilor este cu atât mai mare, cu cât greutăţile pe care le-au întâmpinat au fost numeroase: insuficienţa instrumentelor de lucru şi de informare (primul dicţionar spaniol-român va apare abia peste câţiva ani), imposibilitatea de a cunoaşte nemijlocit Spania, bibliotecile şi arhivele, de a veni în contact cu cervantişti spanioli şi străini şi, mai cu seamă, condiţiile politico-sociale vitrege ale epocii, cu multiple efecte nefaste şi asupra culturii şi a intelectualilor, nu numai prin îngrădirea libertăţii de creaţie şi de informare, ci şi uneori prin privarea de libertate individuală.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include splendidele gravuri ale ilustratorului Gustave Doré (1863) și este impodobită cu un chenar în stil spaniol. Include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.