Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide - Aram Μ. Frenkian

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide apărea la 5 ani de la petrecerea din viaţă a lui Aram M. Frenkian, la Editura Univers, și la 18 de la scriere (1946). Reeditarea acesteia, urmând altora în Scrieri filosofice I, Editura Științifică, 1988; Scepticismul grec (culegere de studii), Paideia 1997, Scrieri filosofice. Studii de filosofie greacă şi comparată, Ararat, 1998; Lumea homerică. Eseu de protofilosofie greacă, Herald, 2012, întregește profilul unui mare cărturar, încă nu îndeajuns de cunoscut și de prețuit.

Tacit s-au corectat greșeli minore, de culegere, unde au fost adăugate note s-a semnalat ca de obicei (n. ed.) și au fost transliterate numele proprii, cu excepția acelora ale marilor tragici: Eschil (Aiskhylos), Sofocle (Sophokles), şi Euripide (Euripides) prea intrate astfel în obișnuință.

În fine au fost adăugate în Addenda 1 studiul din 1945, Gelozia zeilor la vechii greci, la care Frenkian trimitea în Introducere şi, în Addenda 2, memoriul Titluri și lucrări, 1946, de reținut ca document de viață.

PREFAȚĂ

Lucrarea pe care o publicăm are unele particularități. Pe acestea ținem să le fixăm și să le explicăm în rîndurile care urmează:

În primul rînd, scriind despre tragedia greacă, nu cităm decît cîțiva autori din numărul considerabil de cercetători care s-au ocupat cu această ramură a literaturii elene, în Germania, Franța, Anglia, Italia și la noi, rezultatele noastre prezentîndu-se întrucîtva ca și cum am fi lucrat într-un teren puțin defrișat încă. Ținem deci să declarăm aici cît de mult datorăm predecesorilor noștri, fie pentru fixarea unui text mai bun și mai aproape de original, fie pentru cercetarea miturilor pe care le întrebuințează și le combină în fel de fel de chipuri tragicii greci, după necesitățile lor, precum și pentru fixarea concepțiilor despre viață și sensul pe care îl are tragedia destinului omenesc la ei. Totuși ne-am hotărît să păstrăm forma pe care ne-o impuseseră de la început, necitînd decît un număr redus de autori, deoarece față de abundența de lucrări în acest domeniu ar fi trebuit să încărcăm peste măsură, fără să vrem, textul nostru și să rupem continuitatea expunerii. Lucrarea noastră se bazează în primul rînd pe textele originale ale tragediilor păstrate de la cei trei mari poeți tragici greci: Eschil, Sofocle și Euripide. Am căutat să dăm o imagine cît se poate de vie a impresiei produse asupra noastră de aceste opere geniale, care fac parte din cele mai de seamă produse ale spiritului omenesc. Dacă am început cercetarea noastră înzestrați cu armele și achizițiile cele mai importante ale erudiției moderne, am înțeles ca să le menținem în penumbră. De altfel, cum s-a lucrat enorm de mult în domeniul tragediei antice, atribuirea diferitelor idei susținute și a descoperirilor făcute primului lor autor este un lucru extrem de dificil, dacă nu imposibil. În orice caz, am lucrat cu o materie pe care am avut grijă să ne-o asimilăm, astfel încît cercetările anterioare și-au exercitat influența asupra vederilor noastre, ca să spunem așa, din subconștient, fără a face ca intuiția noastră primordială, rezultată din contactul direct cu tragediile elene care ni s-au păstrat, să-și piardă caracterul global, indivizibil. Cîntărind argumentele pro și contra, sperăm că lucrarea noastră n-a pierdut de pe urma atitudinii pe care ne-am impus-o.

Mai departe, rezumatul pieselor pe care îl dăm l-am menținut sub o formă foarte condensată, lăsînd la o parte tot ce am crezut că nu ajută la înțelegerea problemei pe care am pus-o. De aceea trebuie să presupunem la cititorii noștri cunoașterea tragediilor și a miturilor de care ne ocupăm. Prin aceasta credem că am ajutat interpretarea pe care o dăm ideilor și concepțiilor de bază ale marilor tragici greci, pe cînd expuneri lungi ale subiectelor tragediilor ar fi întrerupt continuitatea și efectul acestor interpretări.

Am fi fericiți dacă vom fi reușit să transmitem cititorilor noștri această intuiție nemijlocită și impresie primordială pe care am cîștigat-o noi înșine din contactul cu operele nemuritoare ale celor trei mari tragici greci, intuiție și impresie însă susținute de tot ce s-a lucrat de către predecesorii noștri în acest domeniu, și cum natura nu se repetă niciodată, sperăm că modul nostru de a vedea problema pe care am pus-o nu va fi cu totul lipsit de originalitate. Am fi și mai fericiți dacă vom fi contribuit cîtuși de puțin ca alții să reia aceste cercetări și să adîncească și mai mult problema, pusă de noi, al cărei sens este astăzi tot așa de actual ca și acum 25 de secole, în Athena lui Pericles și a lui Phidias.

A. F.

 ...

ESCHIL (AISKYLOS)

Tragediile lui Eschil se desfășoară pe trei planuri sau sub trei aspecte: 1) Planul material uman, constituind subiectul de fapt al dramei; 2) Din interferența acestui plan uman cu cel divin rezultă interpretarea adîncă pe care poetul tragic o dă suferințelor și nenorocirilor de care sînt loviți eroii săi. 3) Adesea în dezvoltarea dramei sale intervine un conflict între orînduirea nouă a lucrurilor, instituită și garantată de Zeus, si orînduirea unor divinități mai vechi decăzute, dar care totuși au și ele o vorbă de spus în rînduiala cea nouă, deși pînă la urma ele sînt reduse la tăcere. Cu această ocazie se pun probleme juridice interesante, care aruncă o lumină vie asupra evoluției sociale a cetăților grecești. Acest ultim aspect nu este peste tot egal de tare marcat.

Tragediile antice erau aranjate în trilogii, care erau urmate de o a patra piesă: o dramă satirică. Din cele șapte piese ce ni s-au păstrat de la Eschil, trei aparțin unei singure trilogii: Orestia. Acestea sînt: Agamemnon, Choeforele și Eumenidele. Celelalte patru sînt piese izolate aparținînd la diverse trilogii: Hiketideleși Prometeu înlănțuit sînt primele bucăți ale trilogiilor din care făceau parte; Cei șapte contra Tebei este ultima piesă a unei trilogii, iar Perșii aparțineau unei trilogii cu piese izolate, fără legătură de subiect întreolaltă. Deci, în afară de tragediile aparținînd Orestiei și de Perșii, la celelalte piese este mai anevoios de degajat conflictul pe cele trei planuri expuse mai sus, deoarece trilogiile sînt reprezentate prin cîte o singură tragedie păstrată.

În HIKETIDELE (HIKETIDES), cele cincizeci de fiice ale lui Danaos fug urmărite de cei cincizeci de fii ai lui Egiptos, care vor să le ia cu forța în căsătorie și ajung cu toții de pe malurile Nilului în Grecia, la Argos. Ceea ce însă îi mînă pe fiii lui Egiptos nu este dragostea și nici dorința firească de a avea o progenitură, ci rapacitatea. Căci ei vor ca prin aceste căsătorii să stingă orice pretenție a ramurii lui Danaos, fratele lui Egiptos – ambii strănepoți ai lui Zeus și Io – la stăpînirea asupra Egiptului. Aceasta este prima încălcare, prima trufie nesăbuită care depășește măsura (hybris). La Danaide însă, repulsia nu merge numai față de această impunere cu forța a unei căsătorii cu verii lor, ci se traduce printr-o repulsie față de bărbat în general și de îmbrățișarea lui (vezi vv. 9, 141-143 = 151-153, 331, 392 sqq., 804 sq.): Aceasta este a doua vină, a doua trufie vinovată, din dramă. Ele invocă, alături de străbunul lor Zeus, pe zeița fecioară Artemis, rugînd-o să le păzească de îmbrățișarea detestată a unui bărbat (vv. 1031 sqq.). În schimb, servitoarele lor le dau sfaturi sănătoase, explicîndu-le rostul firesc al vieții pentru femeie și rugîndu-le să nu disprețuiască darurile Aphroditei (vv. 1035 sqq.).

Acțiunea din celelalte două piese ale trilogiei se poate reconstitui, după Apolodoros (Bibl., II, 5 sqq.) și Pindar (Pit., IX, vv. 112 sqq.), cam în felul următor:

Sfătuite de tatăl lor, fiicele lui Danaos se prefac că acceptă căsătoria cu verii lor, însă în noaptea nunții ele ucid pe soții lor, afară de Hipermnestra, care cedează dorinței de a fi mamă și nu-și ucide soțul. Iată deci vina capitală a Danaidelor:

Ele au ignorat marea lege a firii care cere ca femeia să devină mamă. De aceea ele sînt pedepsite de Zeus. Pe Hipermnestra, care a rămas umană, devine strămoașa unei familii ilustre din care se trage Heracles, celelalte patruzeci și opt de fiice ale lui Danaos sînt date de soție, fără discernămînt, la patruzeci și opt de bărbați care le cîștigă la curse, în ordinea de întîietate, și dau naștere la familii obscure.O spunere ce nu pare marcată ar putea exista între Zeus, reprezentantul fecundității procreatoare în fire, și Artemis, apărătoarea virginității.

În drama lui Eschil, momentul principal este interferența acțiunii umane cu planul divin, care îi dă înțelesul. Aici rolul de căpetenie îl joacă noțiunea de hybris, care înseamnă, după traducerea dată de noi mai sus, „trufia nesăbuită care depășește măsura”. Termenul grec însă, ca și în atîtea alte cazuri în limba elenă, nu se mărginește să·exprime numai o atitudine sufletească. Hybris cuprinde în același timp și actul săvîrșit sub imboldul sentimentului de trufie fără margini. Deci, am putea spune mai exact că hybris este fapta nedreaptă săvîrșită sub imperiul unei trufii nesăbuite care depășește măsura dreaptă. Hybris mai e aroganța, pierderea de echilibru provocată la om de succesele pe care le are, zburdălnicia care îl face să i se urască cu binele. Acționînd sub acest impuls, omul devine făuritorul nenorocirii sale. Tantalos, avînd pe zei la masa sa, va găsi de cuviință să servească acestora, pentru a le încerca atotștiința, o mîncare făcută din carnea propriului său fiu Pelops, dintr-un sentiment gratuit de aroganță, el care obținuse cea mai mare onoare și fericire ce putea visa un muritor, aceea de a avea ca oaspeți pe zei. Termenul românesc redă foarte bine situația: lui Tantalos i s-a urît cu binele. Devenit arogant peste măsură, el își făurește cu propria sa mînă nenorocirea.

În conflictele care se produc între oameni, mînați de acea blestemată hybris, muritorii vor reacționa în mod exagerat, și la o nedreptate ce li s-a făcut ei vor răspunde cu alta și mai mare, astfel încît dreptatea se va muta dintr-o tabără în alta, pentru a fi călcată iarăși în picioare, în momentul următor, de partea unde se mutase. Exemple vom găsi în piesele lui Eschil pe care le vom discuta în cele ce urmează. Astfel, omul devine făuritorul propriei sale nenorociri și, pentru a ne exprima ca Platon, divinitatea e scoasă din cauză. Ba mai mult încă, divinitatea este aceea care pedepsește fără greș pe omul care s-a lăsat pradă trufiei fără măsură și a acționat sub imboldul ei. Sînt oameni care în toată graba aleargă înspre nenorocire. Acestora divinitatea le dă o mînă de ajutor spre a le grăbi pierzania (vezi Perșii, v. 742). Și în Hiketidele am constatat o dublă hybris: cea a fiilor lui Egiptos și cea a Danaidelor și pedepsirea atît a unora cît și a celorlalte.

În tragedia CEI ȘAPTE CONTRA TEBEI, cele spuse mai sus despre hybris se reliefează din plin. Această piesă e ultima din trilogia căreia îi aparținea, astfel încît trebuie reconstituită acțiunea din cele două tragedii care o precedau cu ajutorul aluziilor care se fac în cea de a treia.

Regele Laios din Teba dOrestes să aibă neapărat un copil. De trei ori cere aceasta de la Αpollon din Delfi, de trei ori zeul refuză acest lucru (Cei șapte contra Tebei, vv. 745 sqq.), spunîndu-i că Laios nu poate salva patria decît murind fără progenitură. Acesta nu renunță la dorința sa, și atunci Apollon i-o satisface, însă sub pedeapsa că Laios va muri ucis de fiul său. Acum se sperie regele și dă copilul unui servitor ca să-l ucidă. Dublă nestăpînire de sine criminală (hybris): copilul obținut cu toată amenințarea că va produce pieirea patriei și hotărîrea de a-și ucide copilul. Acesta însă scapă, și cînd se face mare ucide pe un drum, cu ocazia unei certe, pe tatăl său, fără să-l cunoască. Aici se învederează firea violentă a lui Oedip (Oidipous), care putea foarte bine să nu-l ucidă pe bătrînul necunoscut numai pentru o ceartă și jignire. Apoi el se căsătOrestes cu mama sa fără să știe și are copii de la ea. Cînd află de fărădelegea pe care a comis-o fără să vrea și fără să știe, Iocaste se spînzură, iar Oedip își scoate ochii. Aruncat într-un colț de palat, el este disprețuit de fiii săi care nu-i dau onorurile cuvenite unui rege. Oedip, înfuriat, îi blestemă urîndu-le ca să-și împartă moștenirea cu sabia (vv. 785 sqq.).Și în acest gest el se arată de o violență nestăpînită, care merge pînă la nebunie. Imprecațiile lui nu fac decît să se realizeze. Polinikes, care fusese izgonit din Teba de fratele său Eteocles, se întoarce din Argos cu o armată comandată de șefi aroganți ce sfidează divinitățile și vrea să pună mîna pe domnie în Teba, chiar cu riscul de a distruge cetatea prin război.

Aici începe acțiunea tragediei Cei șapte contra Tebei. Cei doi frați se înfruntă unul pe altul în fața porții a șaptea a Tebei și cad ambii răpuși, unul de mîna celuilalt.

Toată acțiunea piesei este dominată de blestemul criminal al lui Oedip aruncat asupra fiilor lui și constituie pentru aceștia o fatalitate, o fascinație care îi duce la pierzanie fără a putea să i se sustragă (vezi vv. 70, 653-655, 695-697, 708, 723-725, 800-802, 832 sqq., 886 sq. etc.).

Astfel dispare neamul urît de Apollon al lui Laios. Pe Polinikes nu-l cunoaștem direct din tragedia noastră. Doar faptul că a luat armele și lucrează la ruina patriei sale, numai pentru a-și satisface ambiția și a-și atinge scopul, îl caracterizează ca pe un individ fără scrupule. Dar nici nobilul Eteocles, cu toată frumusețea caracterului său, nu e în stare să se sustragă acțiunii nefaste a imprecațiilor tatălui său.

Iată deci oscilațiile acelei hybris care mînă acțiunea trilogiei spre deznodămîntul fatal: dispariția neamului lui Laios. Acesta pune să-l ucidă pe fiul său, a cărui naștere a dorit-o așa de mult, pentru a nu fi omorît de dînsul. Oedip ucide la o încrucișare de drumuri, în urma unei gîlcevi, pe un bătrîn necunoscut lui, care nu era altul decît Laios, tatăl său. Se căsătOrestes fără să știe cu mama sa și are copii de la ea. Cînd află totul, își ia lumina ochilor. Disprețuit de fiii săi, el îi blestemă ca să-i împartă moștenirea prin sabie. Cei doi frați se omoară unul pe altul în luptă. Iată un șir întreg de acte rezultate dintr-o violență pătimașă care atrage automat pedeapsa zeilor.

Un conflict între divinități nu avem în această piesă. Dimpotrivă, divinitățile străvechi, Eriniile lui Oedip, Rătăcirea mintală (atê) și Blestemul (ara) lucrează și dau tot concursul lui Apollon, pentru ca acesta să nimicească sămînța lui Laios.

...

JUDECATA ASUPRA CELOR TREI MARI
TRAGICI GRECI ÎN BROAȘTELE
LUI ARISTOFAN

Credem că ar fi incomplete aprecierile noastre despre tragedia antică, dacă n-am lua atitudine și față de judecata marelui poet comic Aristofan, unul din cele mai de seamă spirite pe care le-a produs pămîntul sacru și fecund al Aticii, precum și omenirea. Oricît de stranie ar fi atitudinea lui Aristofan, mai ales în detaliu și în motivările ei, ea ne va ajuta s-o determinăm pe a noastră și să ajungem la o cunoaștere mai adecvată și o pătrundere mai adîncă a problemelor puse de tragedia antică.

Cîtă importanță atașează marele poet comic acestor probleme, se vede din faptul că le-a consacrat una din comediile sale cele mai minunate: Broaștele. Ceea ce îl preocupă pe el și criteriul de apreciere al lui nu este valoarea intrinsecă a operelor de artă tragică, ci valoarea lor socială.

Iată pe scurt subiectul piesei lui Aristofan: zeul Dionysos, care a luat parte la bătălia de la Arginuse, a citit pe navă tragedia Andromeda a lui Euripide și a fost atît de entuziasmat, încît s-a hotărît să meargă în Hades spre a readuce la viață pe Euripide și a înviora serbările Dionisiilor, care începuseră să devină anoste în urma morții tuturor poeților tragici de vază: Sofocle, Euripide, Agaton. Pe Sofocle, Dionysos nu vrea să-l readucă pe pămînt, deoarece lui îi trebuie un luptător ca Euripide, un spirit care se descurcă în situații grele și care se va ajuta și singur, ca să iasă din Hades, pe cînd Sofocle este o fire comodă care va fi tot astfel și în Hades (v. 82: ho d’eukolos men enthad’, eukolos d’ekei).

După o mulțime de peripeții comice cane nu ne interesează aici, Dionysos ajunge în Hades unde află de o mare ceartă care s-a iscat între Eschil și Euripide. Acesta din urmă voia să ocupe, de cum a sosit în Hades, tronul poeziei tragice pe care îl deținea Eschil, pe cînd Sofocle îl lăsase cu bună inimă acestuia. Euripide însă pretinde că e mai mare poet tragic decît Eschil, așa că lui i se cuvine tronul. Pluton, zeul infernului, constituie un concurs, și aflînd de scopul vizitei lui Dionysos în Hades, îl instituie pe acesta ca arbitru. După o întrecere între cei doi poeți, în care Dionysos dă cîștig de cauză lui Eschil, acesta urmează să se înapoieze pe pămînt, iar între timp tronul tragediei este lăsat în seama lui Sofocle.

După ipoteza ingenioasă a lui Theodor Koch, Dionysos ar fi însuși poporul (demos), sau, mai bine zis, publicul atenian, la început entuziasmat și sedus de arta lui Euripide, dar care, încet, vede valoarea mai înaltă a tragediei eschileene.

Nu vom insista asupra criticilor de formă pe care și le aduc unul altuia cei doi rivali: Euripide reproșează lui Eschil frazele și imaginile bombastice, lungimea corurilor, tăcerea pe care o păstrează lungă vreme eroii lui, acțiunea care lîncezește. Eschil critică prologurile lui Euripide cu formulele lor monotone și stereotipe, inovațiile de ritmuri din corurile lui, frazele subtile, discursurile pline de arguții.

Dar să trecem la obiecțiile de fond pe care și le aduc unul altuia cei doi rivali. Desigur, pentru a vedea care din două manifestări de artă este mâi valoroasă, trebuie să știm ce urmărește acea artă și în ce măsură o operă de artă își îndeplinește acest scop.

Astfel întreabă Eschil pe Euripide: „Prin ce merită un poet admirația publicului?” (v. 1008), iar acesta răspunde: „Prin cumințenia și îndemnurile noastre, dacă reușim să facem mai buni pe cetățenii statului” (vv. 1009 sq.). Nu știm dacă acest criteriu social și etic ar fi fost acceptat de poeții tragici, dar în orice caz el reprezintă convingerea lui Aristofan: o artă, oricît de subtilă și rafinată ar fi, ar rămîne fără valoare, dacă nu face mai de treabă pe cetățeni.

Pe acest punct, Eschil găsește că el a obținut maximum de efect. Prin tragediile lui pline de spirit războinic (v. 1021: Areôs meston), cum sînt Cei șapte contra Tebei și Perșii, el a reușit să facă din generația sa cetățeni bravi, preocupați de libertatea patriei, a produs pe eroii de la Maraton și Salamina. Dacă acest lucru e și exact, este o altă chestiune. S-ar putea inversa lucrurile și spune că spiritul războinic și viața cetățenească consacrată binelui public a putut mai repede crea tragedia lui Eschil și spiritul care o însuflețește. Eschil mai spune că el niciodată n-a pus pe scenă femei amorezate (v. 1044), pe cînd în tragediile lui Euripide întîlnim femei prostituate ca Fedra și Stenoboia (v. 1043). Euripide îl întreabă dacă Fedra e veridică. Eschil răspunde că ea e veridică. Datoria poetului însă este de a ascunde viciul și nu de a-l prezenta în public și de a da lecții de viciu (vv. 1053 sq.). Căci, zice el, „poetul e învățătorul oamenilor maturi”. Pe scenă nu trebuie rostite decît cuvinte cumsecade. Iar idei și gînduri înalte cer și o expresie adecvată lor (v. 1059).

Apoi Eschil trece în revistă toate nelegiuirile pe care Euripide le-a pus pe scenă: pețitoare de dragoste, ca doica Fedrei din Hippolitos, cu discursuri imorale; femei care nasc copii în templu, ca în tragedia Auge, ceea ce pentru orice elen e o încălcare religioasă gravă, un sacrilegiu; apoi iubiri incestuoase între frate și soră, ca în Eol, și eroine ca Melanipe, care spun că viața nu e viață (vv. 1078 sqq.). Aristofan mai ironizează și credința lui Euripide în divinitatea Eter (Aithêr) și în Inteligența cosmică (Xynesis) (vv. 892 sq.), iar în Thesmophoriazousai, Aristofan face mențiune de antiteismul lui Euripide pe care acesta îl propovăduiește oamenilor (v. 451: tous andras anapepeiken ouk einai theous).

Aceste afirmații trebuie să le cercetăm și să le supunem unei critici cît mai obiective și cuprinzătoare.

Sîntem indiscutabil un admirator al lui Eschil, după cum ne-am exprimat punctul de vedere într-o primă concluzie, și n-am avea nimic împotrivă ca să decernăm titlul de cel mai mare poet tragic grec acestuia. Dar sentimentul de echitate ne obligă să facem deplină dreptate și lui Euripide.

Desigur, arta poate avea și un rol social și moral, și ar fi de dorit ca ea să facă pe oameni mai buni, mai de treabă, mai de folos comunității în care trăiesc. Dar în primul rînd arta are de redat viața, și aceasta în deplină sinceritate și fidelitate față de adevăr. Între o operă de artă morală și anostă și alta plină de adevăr și de viață, chiar dacă prezintă cazuri imorale, nu vom putea nega că aceasta din urmă are o valoare superioară din punct de vedere artistic și poate chiar uman. Ca și știința, arta va trebui să prezinte adevărul, realitatea așa cum este, fără a se lăsa stingherită de criterii morale sau sociale. Ca și pentru știință, și la artă putem pune înainte credința noastră că adevărul nu poate fi dăunător și nici duce la imoralitate. Figurile eroilor lui Euripide sînt admirabile și adevărate tipuri umane, pline de viață și reale. Nu găsim nimic imoral în teatrul lui Euripide, și perversitatea unora din eroii lui nu constituie un îndemn la imoralitate.

Aram M. Frenkian (n. 19 martie 1898, Constanța – d. 10 septembrie 1964, București) a fost un filolog și filosof român, de formație clasicist, ales membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). El a scris peste cincizeci de studii și cărți de filosofie, axându-se în mod special pe spațiul cultural dintre Occident și Orient.

Aram Frenkian a fost interesat în mod special de temele filosofiei presocratice și cele legate de Homer. A scris peste cincizeci de lucrări, studii și cărți, în care a abordat probleme de istoriografie filosofică.

Ediție îngrijită, note și postfață  de Gh. Vlăduțescu

 Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

În anul 2002, acad. Gheorghe Vlăduțescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.

Edițiile speciale

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.