Ispita Occidentului - André Malraux, traducere Emanoil Bucuța și Modest Morariu

Argument

După ce deprinde ignoranța lui Licurg și a lui Platon cu privire la națiile așa-zis barbare, Montaigne continuă precum urmează, în eseul Despre canibali, prilejuit de mărturiile unor călători și de prezența unor sclavi din Lumea Nouă întrezărit la Rouen: „Eu aș spune lui Platon că este o nație unde nu se află nici un fel de târguială, nici o cunoaștere a celor scrise, nici o știință a numerelor; nici un nume de jude, nici o întâietate politicească, nici o îndatorire de slujire, de bogăție sau sărăcie; nici izvod, nici moștenire, nici împărțeli, nici o treabă silită; nici o cinstire a rudeniei, decât de la om la om, nici un veșmânt, nici o îngrijire a câmpului, nici o lucrare a fierului, a aramei și altele, nici o nevoie de vin sau de grâu. Înseși cuvintele care înseamnă minciună, trădare, fățărnicie, zgârcenie, pizmă, clevetire, iertare erau neauzite. Cât ar găsi el de depărtată republica pe care și-a închipuit-o de această desăvârșire!” În epoca marilor descoperiri și mutații geografice care se întinde de-a lungul a două secole, al XV-lea și al XVI-lea, Montaigne se numără, după știința noastră, printre puținii europeni la care putem detecta un rudiment de conștiință a pluralității structurilor mentale. Și cum scepticismul îi este bun sfetnic, filosoful nu se grăbește să extragă din constatările făcute un argument al superiorității sale europenești. Se socoate doar îndreptățit să conchidă că „fiecare numește barbarie tot ce nu stă în obiceiurile sale”. Modestia înțeleaptă a acestei concluzii afirmă, deja, un criteriu valabil de filosofie a culturii, într-un moment când Europa abia descoperise Geografia lui Ptolemeu și pe aceea a lui Strabon. Până atunci, întocmai ca gospodăriile medievale cu circuit închis, își ajungea sieși, și, putem invoca un izolaționism european explicabil, firește, prin stadiul respectiv al civilizației sale. Puțini călători temerari ca Marco Polo (secolele XII-XIII) se avântau dincolo de fruntariile continentului nostru, iar relatările lor împodobesc realitățile văzute cu cele mai năstrușnice născociri ale fanteziei. Pentru omul Evului Mediu, imaginea lumii de dincolo de Europa îmbracă aspecte miraculoase și terifiante. Marea, se știe doar, leagăn de monștri infernali – caracatițe cu păduri de brațe, behemoți și leviatani care-ți înghit o corabie ca pe un sâmbure – la ecuator, clocotește; la antipozi, când se admite totuși presupunerea că pământul ar putea fi sferic – viața este oricum imposibilă, căci e de neconceput că oamenii ar putea trăi stând în cap. Așa cum încredințează memorialele unor călători cu multă imaginație, ca faimosul Sir John Mandeville, pe numele său adevărat Jean de Bourgogne (către 1360), lumile celelalte sunt ori înfricoșător de pustii, ori populate cu făpturi ca monoculii, sciapozii, blemii, pigmeii, cinocefalii, gastro-cefalii, astomii ș.a.m.d., nu mai puțin extravagante decât akephaloii lui Herodot care, ca orice grec din Antichitate, considera barbar tot ce nu-i grecesc. Europenii moștenesc această optică și nu totdeauna cu îndreptățire. „Am văzut odată printre noi, tot Montaigne spune mai târziu, niște oameni aduși pe mare din țări depărtate, și, pentru că nu le pricepeam deloc graiul, nici felul și purtarea lor, de altminteri, iar portul le era cu totul deosebit de al nostru, care dintre noi nu-i socotea sălbatici și asemenea dobitoacelor.” (Eseuri, II, XII) Într-o admirabilă istorie a spaimelor occidentale3, Jean Delumeau clasifică depărtarea (le lointain) ca unul dintre factorii deloc neglijabili ai fricii. Străinul deci, omul care vine de altundeva, omul care vine de departe, apare mai totdeauna drept dușman. În secolul al XI-lea, bizantinul Kekaumenos recomandă: „Dacă un străin vine în orașul tău, se împrietenește cu tine și se înțelege cu tine, să nu te încrezi în el: dimpotrivă, tocmai atunci trebuie să te păzești”. Mefienței față detot ce este extraeuropean îi corespunde, în interiorul continentului, ostilitatea mutuală dintre diversele comunități naționale. Cum îi vede un franțuz pe ceilalți europeni aflăm dintr-o Carte a descrierii țărilor („Livre de la description des pays”, către 1450) scrisă de un oarecare Gilles Le Bouvier. Astfel, englezii sunt „cruzi și sângeroși”, elvețienii „cruzi și grosolani”, scandinavii și polonezii „oameni cumpliți și apucați”, napolitanii „neciopliți și grosolani și răi catolici și mari păcătoși” etc. Nu încape îndoială că nici părerile celor pomeniți nu trebuie să fi fost mai blânde față de francezi. Bineînțeles, suntem încă departe de lumea atât de armonioasă a zilelor noastre!!!

Declanșând o mutație geografică fără precedent, Renașterea abia întredeschide, totuși, perspectiva unei optici planetare, dar, dacă este adevărat că rațiunile acestei mutații sunt în primul rând conchista și comerțul, nu-i mai puțin adevărat că ea începe să redimensioneze orizontul cunoașterii, îndreptățindu- l pe același Montaigne să afirme implicit principiul relativității culturilor: „Să ne înțelegem, dacă Ptolemeu a greșit odinioară, bizuindu-se pe judecata sa, nu ar fi o prostie să mă încred în ce spun aceștia (adică savanții epocii sale – n.n) și, dacă nu-i mai aproape de adevăr, că acest mare trup pe care noi îl chemăm lumea este cu totul altceva decât îl gândim”. (II, XII, trad. M.S.) Dar Montaigne nu-i filosof al culturii, ci moralist; informațiile privitoare la noile lumi proaspăt descoperite îi vor sluji pentru a imagina prin ele o idealitate morală scutită de viciile propriei sale lumi, „canibalii” săi devenind astfel strămoșii „bunului sălbatic” adorat de filosofii de mai târziu cu nostalgia subsecventă a unui Paradis pierdut, a Edenului primordial. Moralist este și Thomas Morus, și chiar dacă spațiul Utopiei sale este pur mental, însuși impulsul de a proiecta un astfel de nicăieri n-ar fi fost posibil, credem, într-un cadru geografic închis. E de reținut, de altfel, că ilustrul visător de lumi perfecte deținea, cum s-ar spune, acțiuni la Casa Indiilor din Anvers, iar ideea Utopiei i-ar fi dat-o un matelot portughez. Numai că Morus nu avea curiozități culturologice, ideea existenței altor lumi fiindu-i doar pretext pentru a confecționa un ideal sufocant și imposibil, cu parfum de penitenciar model strașnic dezinfectat. Un moralist protestatar este călugărul monden Bartolomeo de Las Casas (1474-1566) care îi aseamănă pe locuitorii noilor lumi cu niște „oi blânde și deosebit de bine înzestrate de suveranul creator”, printre care spaniolii năvălitori s-au năpustit „precum lupii, tigrii sau leii sângeroși și hămesiți”. Printr-o optică de moralist se întreabă și poetul Ronsard dacă europenii au dreptul să-i molipsească pe indieni cu viciile lor.

Literatura își anexează și ea noile lumi, la modul eroic, la modul pitoresc și exotic, la modul miraculos... Medor, unul dintre eroii lui Ariosto din Orlando furiosul, ajunge rege al Cathayului; contaminați de moda călătoriilor, eroii lui Rabelais sunt și ei mari călători porniți în căutarea „Divinei Butelci”; pentru Camoens, descrierea, în Lusiade, a expediției lui Vasco da Gama este prilejul de a compune un înflăcărat imn patriotic la adresa eroismului portughez și, deopotrivă, o adevărată enciclopedie a tărâmurilor exotice pe care le cunoaște, cu miresmele, culorile, vegetațiile și formele lor insolite: „Cercetează puzderia insulelor răzlețite pe mările Orientului, Timorul și Ternata cu muntele-i învăpăiat zvârlind spre ceruri flăcări unduioase. Vei zări copacii care poartă arzătorul cuișor cumpărat de portughezi cu preț de sânge...”; în Araucana, Ercilla dezvoltă mai ales un cadru poetic. Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie, principal izvor de cunoaștere a civilizației aztece, scrisă de călugărul franciscan Bernardino de Sahagún (1500-1590), ne pune aproape în fața unei opere realizate cu procedeele etnografului modern, care lucrează pe bază de chestionare sistematice și discuții cotidiene cu subiecți aleși pe criterii foarte precise. Impresionanta cercetare a lui Sahagún n-are însă drept obiect descoperirea unei structuri mentale autonome, ci, operând cu conceptele europeanului catolic, el vrea să demonstreze similaritatea identității umane a aztecilor cu cea a europenilor; ca atare, faptul că n-au ajuns la adevăr – adevărul bisericii sale – se explică prin aceea că n-au beneficiat încă de misterul Revelației creștine, fiind totuși apți, în consecință, de a fi încorporați în rândurile drept-credincioșilor catolici.

Există, de asemenea, o literatură istorică alcătuită din memorialistica foștilor combatanți prin diversele lumi noi, căci și pe atunci foștii combatanți obișnuiau să-și scrie memoriile, întotdeauna veridice, bineînțeles. O Istorie veridică a cuceririi Noii-Spanii scrie, de pildă, Bernai Diaz del Castillo (1495- 1584). Deși ea stăruie asupra faptelor și vieții cuceritorilor, cât se poate de captivant, de altminteri, lumea celor cuceriți nu este nici ea omisă.

Și această enumerare posibilă e nesfârșită...

Dacă multe reacții față de barbarii noilor lumi exprimă o simpatie și-o înțelegere susceptibile în a-i transforma în niște modele, și adeverind chiar, odată depășită o anumită limită, propensiunea europeanului pentru acea stranie mistică a barbarului cultivată uneori până la un soi de sadomasochism sartrian, denigrator sistematic al tuturor valorilor Europei, altele, dimpotrivă, privesc barbarul ca pe un purtător al tuturor metehnelor omenești. Astfel, poate mânat și de aspirația confuză a unei autopurificari, europeanul face din barbar un țap ispășitor al subconștientului său, transferând asupra lui propriile păcate. Sau îl utilizează pur și simplu ca termen de comparație în argumentarea superiorității sale. Prin definirea negativă a valorilor europene, „bunului sălbatic” îi corespunde, simetric, un sălbatic rău, care își găsește întruchiparea literară chiar în eroul unui mare cititor al lui Montaigne. În Caliban, hidoasa odraslă a vrăjitoarei Sycorax, de pe insula Furtunii, Shakespeare ilustrează cu satisfacție un nivel de spiritualitate și de civilizație pe care europeanul Prospero l-a depășit demult. „Rob hidos, i se adresează acestuia Prospero, îndărătnic la orice bine și pus doar pe blestemății, m-am milostivit de tine, mi-am dat osteneala să te-nvăț să vorbești, să-ți arăt mereu ba una, ba alta; când tu însuți – sălbăticiune! – nu-ți știai singur gândul, când umblai ca o jivină, eu te‑am înzestrat cu grai ca să poți da glas verilor tale. Dar năravul tău scârbavnic, deși ai învățat câte ceva, tot nesuferit rămânea firilor drepte...” Barbarul Caliban este antidestinul civilizatului Prospero.

Iată, așadar, unele efecte ale impactului produs în conștiința europeanului de revelația pluralității lumilor umane. Se vede însă că, în ciuda amplorii descoperirilor geografice și a ritmului rapid în care se produc, ele nu determină, în fond, o schimbare radicală de optică a omului european, o ieșire din sfera lui culturală. Cum spune un istoric-geograf din zilele noastre, Numa Broc, „În ciuda a ceea ce s-a putut spune despre caracterul universal al savanților Renașterii, ei rămân de fapt legați de-o știință livrescă ce-i face să prefere mărturiei cutărui sau cutărui contemporan de-al lor, opinia lui Aristotel sau a lui Strabon. Concepem că, pentru geografie, acest divorț sau această lipsă de circulație între teorie și practică este deosebit de grav, și-i sigur că, geografii umaniști n-au folosit din plin toate documentele la care ar fi putut avea acces...”. Dintr-una într-alta, de la geografi la filosofi, rezultă deci accesul închis pentru omul Renașterii la cunoașterea omului, ca să spunem așa, global. Cauzele acestei opacități, în argumentarea lui Numa Broc, sunt: sentimentul de superioritate al intelectualului, disprețul umanistului față de călătorii inculți, îndeobște marinari, soldați și negustori, dar mai ales un „blocaj epistemologic al savantului pre-cartezian care preferă întotdeauna glossa, discuția teoretică, autoritatea, criticii, experienței personale și readucerii dureroase în discuție a certitudinilor dobândite”.4 A invoca însă un asemenea blocaj epistemologic înseamnă a judeca lucrurile din interiorul unui sistem de referințe al secolului XX și a atribui prematur celor judecați o atitudine deliberată de refuz în știința anevoioasă și îndelungată a cunoașterii omului. Ca și cum acești savanți ar fi avut o alternativă, ca și cum ar fi deținut instrumentarul unui culturolog modern și n-ar fi vrut pur și simplu să-l folosească, sau ceva anume ar fi determinat, în ciuda mersului firesc al lucrurilor, un astfel de blocaj. Că un fenomen nu se produce, pentru că nu s-au întrunit condițiile necesare producerii lui, este un truism. Vor trebui două secole de acumulări, de trieri și de sistematizări de date, grație cărora să ia naștere și să se dezvolte ramuri noi ale științelor omului. Acestea, la rândul lor, vor avea ca efect acea mutație corespunzătoare și inevitabilă de la conștiința europocentristă la o conștiință planetară, pe baza ideii unui om fundamental, a cărui alcătuire teoretică înglobează, iară ierarhizări, structuri mentale diferențiate și în mod ideal solidare întru afirmarea, pe întinsul întregului pământ, a demnității și a grandorii condiției umane. Dar în acest sens, drumul cunoașterii nu s-a încheiat și orice mărturie este prețioasă pentru ca noi să ajungem încet, încet să-i vedem adevărat pe ceilalți, iar ceilalți pe noi.

Cu această intenție am adunat laolaltă în antologia de față, care ar fi putut fi concepută în nesfârșite variante, pe cât de nesfârșite sunt și subiectivități antologiilor, precum și punctele de vedere ale autorilor posibili, trei texte care ni s-au părut deosebit de semnificative.

MODEST MORARIU

...

Scumpe domn,

Mă uit la europeni; îi ascult; cred că ei nu înțeleg ce este viața. L-au inventat pe diavol: lăudată fie-le imaginația. Dar de când diavolul a murit, europenii par să fie înrobiți unei și mai înalte divinități a dezordinii: spiritul.

Al vostru este alcătuit atât de ciudat, încât, din viață, voi nu înțelegeți decât frânturi. Veșnic vă îndreptați spre un scop, și altceva nu mai știți. Vreți să învingeți. Dar ce găsiți sub bietele voastre victorii?

Noi, chinezii, nu vrem să ne înțelegem viața decât în ansamblul ei. Nu pentru că l-am putea cunoaște. Dar știm că acest ansamblu depășește fiecare act al nostru, și trebuie să-l depășească. Tot așa cum, descoperind într‑un vraf de schițe vechi desenul unui braț, și neștiind nimic despre cea care i-a fost model, voi știți că el se prelungea printr-o mână, noi știm și simțim că după fiecare act, indiferent de importanța lui, o viață încă ascunsă își propune ramificațiile fără de număr. Viața este un șir de posibilități, din care, plăcerea sau tendința noastră secretă este să alegem și să împodobim... Din creierul nostru, nu vrem decât să facem spectatorul propriului său joc, necurmată modificarea universului. Știu că asta vi se pare zădărnicie. Jocurile umbrei pe care o face tot ceea ce poate sustrage lumii un spirit rafinat și ceea ce lui însuși îi propune lumea în șoaptă mi se par totuși singurul spectacol de care s-ar putea interesa un om civilizat fără să-i fie rușine.

Singur, oricât m-aș strădui, eu nu pot dobândi asemenea vouă conștiința unui act. Sensibilitatea mea se opune limitării lui de către spirit. N-aș mai vedea într-asta dorința realității, ci un viciu al sensibilității. Să fie oare succesiunea vieții mai puțin reală numai pentru că este viitoare? Și importanța pe care voi o atribuiți unor acte care vă răscolesc, pentru că n-ați putut înțelege că ea este mai mică, nu se trage cumva de la o inteligență neatentă, și, poate, prost pregătită de-o religie care vă face să credeți neîncetat în existența voastră individuală? Voi ați adus puterii ofranda vieții voastre. Vă confundați cu acțiunile voastre. Chiar și gândirea voastră... Aproape că nu înțelegeți că pentru a fi nu-i necesar să acționezi, și că lumea vă transformă mult mai mult decât o transformați voi pe ea...

De orice lucru ne legăm, acțiune sau gândire, noi vrem, urmând îndemnurile sensibilității sau ale momentului, să putem alege dintre aspectele succesive pe care i le va da timpul. Tocmai această posibilitate constantă de schimbare își întinde asupra Chinei imperiul ei incert și multiplu; din ea purcede acel freamăt subtil pe care noi îl căutăm. Câți neguțători ați văzut să-și riște negoțul în favoarea vreunuia dintre slujbașii săi, să piardă și să-si schimbe locul cu acela al adversarului; apoi, mult mai târziu, să riște iar, să câștige și să preia din nou conducerea pe care o abandonaseră! Abia de-ați putut constata pe fața lor o umbră de regret. Nu poți acorda gravitate momentelor penibile dintr-o viață anonimă, dar a cărei realitate o simți și pe care poate că norocul o va împodobi curând.

Voi ați încărcat universul cu neliniște. Ce înfățișare tragică ați dat morții! Un cimitir dintr-un mare oraș din Europa trezește în mine sentimente hidoase. Mă gândesc la cei pe care îi vedeți desigur astăzi, la țarcul morților unde câte o pasăre tăcută străjuiește liniștea mormintelor prietenoase...

Din acest pământ al morților îmbibat de duioșie, doar două sentimente se înalță pentru noi: durerea și frica. În povestirile voastre populare, moartea este însuși simbolul groazei. Ce departe sunt de voi giumbușlucarii drăcușori verzi și galbeni, dragonii care se înfoaie când îi mângâi, și toți monștrii blânzi din alaiul pe care îl trage după sine, fără să-i tulbure măreția, Moartea Asiatică!

Pentru că acea influență constantă a morții pe care europenii au crezut că o deslușesc în China, nu-i decât iluzie și nebunie. Mormintele nenumărate în care, fără teama de-a făptui vreun sacrilegiu, lăsăm iepurii să-și facă vizuinile, întăresc în noi un sentiment ce n-are nimic comun cu sentimentul vostru față de moarte. Este o duioșie gravă. Și este de asemenea conștiința de-a nu fi limitat la tine însuți, de-a fi mai degrabă un loc decât un instrument al acțiunii. Fiecare dintre noi își venerează morții, și morții, ca simboluri ale unei puteri care ne învăluie și ca unul dintre modurile vieții, deși din viață nu cunoaște decât propria lui existență. Dar noi simțim această existență: ea ne domină și ne modelează fără s-o putem înțelege. Suntem pătrunși de ea, așa cum suntem oameni și cum voi sunteți geometri, chiar ai divinității... Timpul este ceea ce voi faceți din el, iar noi suntem ceea ce face el din noi.

DE LA ACELAȘI, ACELUIAȘI

Paris

Andre Malraux a fost un important scriitor, ziarist și om politic francez, pasionat de filozofie, cultură și călătorii. A făcut numeroase călătorii din dorința de a cunoaște noi civilizații și culturi, pe care le-a observat îndeaproape și le-a analizat critic.

André Malraux (1901–1976) a fost scriitor, ziarist și om politic francez. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei franceze, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Luvru. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană. În 1923 pleacă în Indochina, în 1925 revine la Saigon și înființează ziarul L’Indochine, cu o durată scurtă de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, Calea regală. În anii 1926–1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiunile grupărilor comuniste. Începând din anul 1933, devine militant antifascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens. Începând din anul 1947 deține mai multe funcții în guvern, între 1947 și 1949 ministru al Propagandei și Informațiilor, ministru de Interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de Stat și ministru pentru Probleme culturale.

Opera literară

• 1928: Les conquérants ("Cuceritorii");
• 1930: La voie royale, ("Calea regală");
• 1933: La condition humaine, ("Condiția umană") - Premiul Goncourt - cu subiect din revoluția chineză;
• 1935: Le temps du mépris ("Timpul disprețului");
• 1937: L'Espoir, ("Speranța") - inspirată din evenimentele războiului civil din Spania;
• 1943: Les noyers d'Altenbourg ("Nucii din Altenbourg"), fragment păstrat din La lutte avec l'ange ("Lupta cu îngerul"), parțial distrus;
• 1947: Le musée imaginaire ("Muzeul imaginar");
• 1948: La création artistique ("Creația artistică");
• 1950: La monnaie de l'absolu ("Moneda absolută");
• 1951: Les voix du silence, ("Vocile tăcerii");
• La métamorphose des dieux, în trei volume: 1957, 1974, 1976;
• 1967: Antimémoires, ("Antimemorii"), memorialistică;
• 1971: Les chênes qu'on abat;
• 1973: La Corde et les Souris;
• 1974: La tête d'obsidienne et Lazare;
• 1976: Lazare, surtitré Le Miroir des Limbes (eseu și povestire autobiografică);
• La psychologie de l'art ("Psihologia artei").

Traduceri în limba română

• Speranța (L’Espoir), în românește de Ion Mihăileanu, Editura pentru literatură universală, București, 1968
• Condiția umană (La condition humaine), traducere și studiu introductiv de Ion Mihăileanu, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toți, București, 1965
• Calea Regală (La Voie Royale), traducere de Miron Radu Paraschivescu, Editura Cartea Românească, București, 1971
• Cuceritorii (Les conquérants), traducere, prefață și tabel cronologic de Ion Mihăileanu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1978
• Antimemorii * Oglinda limburilor (Antimémoires * Le Miroir des Limbes), traducere de Ileana Cantuniari, RAO, București, 1994
• Antimemorii ** Frînghia și șoarecii (Antimémoires **La Corde et les Souris), traducere de Irina Eliade, Olga Mărculescu, Modest Morariu, RAO, București, 1994
• Oglinda de la hotarul ceții, Lazăr (Lazare, supraîntitulat Le Miroir des Limbes), traducere și note de Irina Eliade, Editura „VIVALDI”, 1992.
• Omul precar și literatura (L'homme précaire et la littérature), traducere, prefață și note de Modest Morariu, colecția Eseuri, Editura Univers, București, 1980.

Traducere de Emanoil Bucuța și Modest Morariu

Emanoil Bucuța (Emanoil Popescu) (1887–1946) a fost un scriitor și traducător român, membru corespondent al Academiei Române.

A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, și a scris poezie și romane poetice. Emanoil Bucuța este fondatorul și directorul revistei de epocă „Boabe de grâu” între anii 1930-1935, asigurând fotografiei etnologice prestigiul de document sociologic de certă valoare informativă.

Modest Morariu (1929–1988) a fost un poet, eseist, prozator și traducător român.

Descendent al unei vechi familii de intelectuali din Cernăuți, printre care se numără și mitropolitul Silvestru, fiul său, Vasile Morariu fiind coleg cu Mihai Eminescu la Viena. Liceul l-a început la Cernăuți și l-a continuat în diferite orașe din România, unde părinții săi au venit ca refugiați. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1954. A debutat în revista Steaua în 1958. Din 1959 după un stagiu la revistele La Roumanie Nouvelle, după ce a fost corector la Gazeta literară, devine redactor la editura Meridiane, unde va îngriji mai multe albume de artă. Publică trei volume de versuri și două de eseuri, pe tema traducerii sau pe teme legate de artele plastice. A devenit redactor-șef al editurii Meridiane în 1969. A tradus, printre alții, pe André Malraux și Albert Camus.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.