Paideia Loc în dialog : spaţiu public - arhitectură sacră - topograme - Augustin Ioan Arte & arhitecturi 38,00 lei Mărește

Loc în dialog : spaţiu public - arhitectură sacră - topograme - Augustin Ioan

Augustin Ioan

Volumul cuprinde o varietate de interviuri inedite pe teme de urbanologie, starea orașului, spațiu sacru și arhitectură religioasă și poezie.

Mai multe detalii

2530P

Nou

38,00 lei cu TVA

Ce sper să rămână, după lectură, este interesul meu atât pentru calitatea informației, cât și pentru pertinența interpretărilor date acesteia, pentru opinii care să lămurească deopotrivă cauzele, cât și să propună soluții la problemele observate. Diagnostic, dar și tratament propus. Cauzele se știu. Soluțiile se ignoră. Mulți aleși chiar nu le știu, dar sunt câțiva care le știu și le ignoră deliberat, din incompetență, comportament de haită/elită prădătoare (sau ambele?). Dacă știu care sunt cauzele și explic care sunt soluțiile, este pentru că vreau să se știe că răul se produce, vorba americanilor, not on my watch.

Faptul că am scris, în vreo trei rânduri, despre alegeri locale, programe despre urbanism și arhitectură pentru câțiva candidați la primăria capitalei (e drept, nu dintre cei cu șanse), că propun cu obstinație, din vreme în vreme, câteva teme care sunt evident necesare (reorganizarea administrativă a Comunei Bucuresci, cum se numea odinioară, dar și o lege a zonei metropolitane București-Ilfov; includerea în PUG a unor cerințe obligatorii pentru orice se construiește în zona centrală și pentru absolut orice se construiește din bani publici, oriunde în oraș, precum surse alternative de energie regenerabilă, fotovoltaice dacă e acoperiș înclinat, terase verzi dacă sunt terase, fațade verzi etc.).

Augustin Ioan

AutorAugustin Ioan
Specificații autorarhitect și profesor universitar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti
Anul publicării2022
Format145 x 200 mm
Nr. pagini200
ColecțiaSpaţii imaginate
GenArhitectura
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-688-9

Scrieţi un comentariu

Loc în dialog : spaţiu public - arhitectură sacră - topograme - Augustin Ioan

Loc în dialog : spaţiu public - arhitectură sacră - topograme - Augustin Ioan

Volumul cuprinde o varietate de interviuri inedite pe teme de urbanologie, starea orașului, spațiu sacru și arhitectură religioasă și poezie.

Scrieţi un comentariu

Colecția Spații imaginate aduce în atenția cititorului diferite problematici și perspective privind modul în care arhitectura a influențat și s-a dezvoltat în cadrul culturii europene și a celei  românești. 

Încadrarea în serii şi colecţii: ediţie de serie, colecția Spaţii imaginate

Volumul cuprinde o varietate de interviuri pe teme de urbanologie, starea orașului, spațiul sacru și arhitectura religioasă, mai cu seamă cea ortodoxă din România, și poezie. Se remarcă interesul autorului atât pentru calitatea informației, cât și pentru pertinența interpretărilor date acesteia, pentru opinii care să lămurească deopotrivă cauzele, cât și să propună soluții la problemele observate.

Cuvânt înainte de toate

 

În ultimii ani, am strâns laolaltă textele scrise pe câte un subiect și răspândite, deci greu de găsit, dacă le-ar căuta cineva. De data aceasta, am strâns laolaltă interviurile publicate, pe toate temele, pentru că acestea chiar sunt de negăsit. Cele online sunt accesibile din câteva clicks, dar revistele și ziarele unde au apărut cele de față, multe dintre ele, nu mai există.

După cum veți vedea, singurul criteriu de ordonare a fost cel alfabetic, după numele de familie al celor ce m-au chestionat. Asta nu înseamnă că nu sunt nuclee tematice în interviuri, ci doar că, împreună cu redactorul cărții (și al tuturor cărților mele de la Editura Paideia), doamna Eugenia Petre, ne-am gândit să dăm seama despre diversitatea de preocupări. Nuclee de urbanologie și starea orașului veți întrezări, dacă nu turbioane de-a dreptul; de asemenea, preocupări privind spațiul sacru și arhitectura religioasă, mai cu seamă cea ortodoxă din România; în fine, se înțelege că am răspuns și celor ce mi-au pus sub lupă poezia.

Ce sper să rămână, după lectură, este interesul meu atât pentru calitatea informației, cât și pentru pertinența interpretărilor date acesteia, pentru opinii care să lămurească deopotrivă cauzele, cât și să propună soluții la problemele observate. Diagnostic, dar și tratament propus. Cauzele se știu. Soluțiile se ignoră. Mulți aleși chiar nu le știu, habar n-au, dar sunt câțiva care le știu și le ignoră deliberat, din incompetență, comportament de haită/elită prădătoare (sau ambele?). Dacă știu care sunt cauzele și explic care sunt soluțiile, este pentru că vreau să se știe că răul se produce, vorba americanilor, not on my watch.

Faptul că am scris, în vreo trei rânduri, despre alegeri locale, programe despre urbanism și arhitectură pentru câțiva candidați la primăria capitalei (e drept, nu dintre cei cu șanse), că propun cu obstinație, din vreme în vreme, câteva teme care sunt evident necesare (reorganizarea administrativă a Comunei Bucuresci, cum se numea odinioară, dar și o lege a zonei metropolitane București-Ilfov; includerea în PUG a unor cerințe obligatorii pentru orice se construiește în zona centrală și pentru absolut orice se construiește din bani publici, oriunde în oraș, precum surse alternative de energie regenerabilă, fotovoltaice dacă e acoperiș înclinat, terase verzi dacă sunt terase, fațade verzi etc.).

În tema sacrului, văd din ce în ce mai puțin interes pentru arhitectura religioasă ortodoxă (s-a cam făcut plinul, din nefericire covârșitor în chip urât, sau de-a dreptul hidos; noroc că sunt câteva, poate, zeci de exemple de cea mai bună calitate, care răscumpără mult din urâțenia majorității). Dar sunt fascinante și transmutațiile petrecute în intuițiile științei care devin, pesemne, din ce în ce mai autosimilare cu acelea din zona sacrului, fără a fi religioase; mă încurajează și faptul că unii arhitecți sunt cunoscuți și ca mistici, inclusiv în secolul al XX-lea (Gaudi, Buckminster Fuller sau Luis Kahn, risc să spun Radu Mihăilescu sau Șerban Sturdza la noi, aceștia doi nu doar prin arhitectură religioasă, ci și prin case exemplare), sau au dat răspunsuri năucitoare la tema înspațierii sacrului prin arhitectură, unii chiar atei fiind (Niemeyer, Le Corbusier – zice-se, de descendență catară – Botta, Ando sau Siza și Souto de Moura).

În fine, am fost întrebat și despre poezie, deși sunt mai degrabă un actor de pluton, dacă nu de-a dreptul figurant în așezarea socială, de grup(uri), a poeziei contemporane din patrie. Câteodată, cred, e mai degrabă o disfuncție de receptare, din pricina absenței mele de pe piață. Sau e din pricina faptului că sunt mai cunoscut ca arhitect și profesor de arhitectură, fapt(e) care obturează receptarea ca poet. Dar interesul meu asupra lucrului cu emergența textului și asupra lui, după ce a apărut, este analog interesului pe care îl am pentru procesele de morfogeneză arhitecturală; sunt, adică, și observat și observator, deopotrivă, în ambele cazuri (dar nu și, neapărat, deodată).

Sper să găsiți interesante răspunsurile mele la întrebări nu întotdeauna generoase sau binevoitoare. Sper să adăugați aceste interviuri celorlalte cărți cu opinii, păreri și soluții în chestiunile în care pretind că am un minimum de competență. Vă mulțumesc pentru generozitatea și răbdarea de a le citi.

 ...

Bucureștiul – un proiect care nu se mai termină cu Loreta Budin

 

Cum se înfățișează astăzi „Micul Paris”? Sintagma asta, cu „Micul Paris”, e golită de sens. Exceptând faptul că aici au lucrat în manieră eclectică arhitecți francezi în secolul al XIX-lea, și că majoritatea arhitecților români au fost școliți la Ecole des Beaux-Arts din Paris, nu există practic nici un fel de asemănare între Paris și București. Dacă e să găsim un model acum, ar fi, mai degrabă, cel al orașelor americane, cu discrepanțe violente între înălțimile clădirilor, între dimensiunile parcelelor, între stiluri. Bucureștiul are o particularitate: proiectele succesive de dezvoltare a orașului se înlocuiesc unul pe celălalt în chip violent, din motive istorice, economice... din motive de prostie, de proastă administrare. Nici unul nu apucă să se îndeplinească până la capăt. Nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme. Toate planurile de „îndreptare” au fost sabotate de altele noi. Bucureștiul e un proiect care nu se mai termină.

Acum, ni se propun iarăși puzderie de planuri.

E unul din paradoxurile profesiunii noastre, că dramele îngrozitoare sunt, de fapt, oportunități pentru dezvoltare. Din 450 de hectare distruse în centrul Bucureștiului în anii ’80, mai puțin de 150 au fost reconstruite. Iată deci, rămân 300 de hectare de teren pentru o capitală europeană. Este o oportunitate extraordinară, nu mă miră presiunea fabuloasă care se face asupra acestor terenuri. Problema este însă proprietatea, au trecut 16 ani și guvernul nu a reușit să rezolve chestiunea proprietății. Ultimele efecte nocive ale acestei tergiversări deliberate: abia se așezase puțină liniște pe noul amplasament al Catedralei Neamului, și aflăm că este revendicat. Toate lucrurile astea, nefăcute la vremea lor, împiedică dezvoltarea civilizată, decentă, logică a orașului.

Ce altceva mai frânează dezvoltarea orașului?

Promisiunile nerespectate ale autorităților. E vorba, în primul rând, de concursul de urbanism București 2000, când s-a făcut un master plan pentru zona centrală - nu s-a mai auzit nimic de el. Acum apare acest proiect, Esplanada, o catastrofă din punct de vedere arhitectural. Și care marchează un gest îngrijorător, anume, evitarea arhitecților români. Concursul a fost făcut cu circuit închis, unde lucrurile, banii, comisioanele se controlează.

Primăria vorbește de închiderea inelului principal, de străpungeri, lărgiri de străzi. Sunt necesare astfel de lucrări?

Unele da, altele nu. De pildă, construirea pasajului de la Basarab: nu trebuie să fii de specialitate ca să-ți dai seama că logic era să se transforme Gara de Nord într-un muzeu, cum e Muzeul d’Orsay la Paris, traversarea să se facă la nivel, cu costuri care să însemne asfaltarea bucății ăleia de linie ferată. Se făcea gara mai încolo, și se închidea inelul principal. E stupid să faci benzi de circulație pe sus, pe la ferestrele oamenilor, dacă nu e nevoie. Trebuie urmărit cine câștigă din asta.

Planurile pentru fluidizarea circulației vi se par viabile?

Vor trebui făcute, pentru că orașul este sufocat. Problema este ce fel de oraș vrem să avem. Dacă vrem să păstrăm centrul orașului ca pe o relicvă, ca-n orașele europene, mutăm dezvoltarea către periferie, unde e loc.

Fluidizarea traficului nu înseamnă măsuri ca mașinile să poată circula mai ușor?

Înseamnă să le rărim în centru. În centrul istoric nu intră decât riveranii și cine are treabă. Cine n-are, intră cu mijloace de transport în comun, biciclete, scutere. În Londra, plătești de te usuci ca să circuli în centru. În Italia, nu treci pe anumite străzi dacă nu ai cartelă că ești riveran. Mi-e groază însă că în România imediat apar excepții, vine nepoata cu cartela mătușii ș.a.m.d... E nevoie de o combinație între stimulente și descurajări, trebuie inventată o formulă, pentru că Bucureștiul nu a fost conceput după un plan cu o structură logică, prin urmare, și intervențiile sunt dificile.

Cum ne prezentăm din punct de vedere al infrastructurii rutiere?

Lamentabil. Am cârpit suficient timp de 16 ani. Orașul se prăbușește din profunzime în sus, apa freatică s-a ridicat din cauza marilor ctitorii, trebuie refăcută toată infrastructura.

 

Cel mai mare proiect de arhitectură de după Revoluție ar fi trebuit să fie București 2000, care însemna „rescrierea“ întregii zone demolate în București de regimul comunist

Revista CAPITAL

...

Proiectul Performing Places, la care colaborezi cu British Council. Proiectul vizează reintegrarea cartierului vechi în circuitul artistic cu Andrei Gorzo

 

Ca prieten al British Council și hermeneut al spațiului – privat, public, sacru – , ai putea să faci un comentariu ludic asupra spațiului din Calea Dorobanților 14? Ce este el? Ce-ar trebui să fie? Ce i-ai mai adăuga?

N-aș putea fi ludic – în sensul de frivol – în legătură cu acest spațiu, pentru că restaurarea e de bună calitate și, în același timp, nonconformistă, ca orice lucru britanic care se respectă: nu este nici inutil de riguroasă, în sensul istoricist al termenului (aducerea unei case exact la starea în care a fost în momentul nașterii), nici trădătoare. Este tot ce-ar trebui să fie restaurarea unei case istorice: aducerea ei într-o stare în care să poată fi folosită, astăzi, fără nici un sentiment de crispare. Ce-ar trebui să fie British Council? Un loc de întâlnire, un punct de atracție, un spațiu public de calitate – și chiar asta reușește să fie. Are BritC@fe, are o piață interioară care e foarte bine folosită, eventual, aș mai adăuga în curte un sistem de acoperire pentru vreme rea, care să poată fi rapid pus și rapid scos, și aș continua să fac ceea ce oricum se face foarte bine la British Council: să am grijă să fie un loc cu viață.

Ești protagonistul dezbaterii din noiembrie, din seria de între. Vederi organizate de British Council.

M-am gândit că din rezultatul concursului de proiecte pentru Catedrala Patriarhală poate fi extras un mesaj, care merită transmis: chiar dacă ești la o vârstă destul de tânără – mă refer la vârstele celor 10 studenți, colegii mei de echipă –, poți să-ți începi cariera cu o lucrare de foarte mare anvergură. Totul e să fii perserverent, să nu iei seama la zvonistica lansată pe piață, care a descurajat și arhitecți foarte tari din fire, să asculți propria ta voce interioară și să-ți faci bine treaba. Mi se pare un mesaj destul de britanic.

În teza ta de doctorat în filosofie spui că locul sacru ar putea fi soluția problemelor urbane în România de azi și vorbești despre întoarcerea locuitorilor Bucureștiului, în special a tinerilor, către spațiile sacre, după 1989.

Trebuie să precizez că, atunci când vorbesc despre sacru, nu am în vedere numai dimensiunea religioasă. Aceasta e doar una dintre ele. Când te uiți înapoi, în istorie, vei vedea că oamenii s-au așezat pe locuri total diferite, pe locuri ne-asemenea, pe locuri de ruptură, pe locuri catastrofice. În raport cu pădurea nesfârșită, poiana e un astfel de loc – unde poți să-ți tragi sufletul, găsești apă, găsești soare…În sensul acesta, al întâlnirii cu alteritatea radicală, e vorba despre sacru. Și aceasta este o temă pe care, dacă o cauți cu atenție, o găsești în aproape toate tratatele de arhitectură, ba chiar și în cărți de filosofie, care se referă la problema așezării. De pildă, am citit Politica lui Aristotel ca pe un manual de urbanism. El vorbește, în primul rând, despre așezarea într-un loc de epifanie, adică un loc unde s-a arătat zeul, adică un loc de ruptură, care devine centrul orașului; în al doilea rând, el spune că există foarte multe așezări ridicate de semeni, dar cetăți, orașe sunt numai acelea care îngăduie prezența celuilalt, a străinului, în interiorul lor. Aici e vorba despre acea alteritate radicală. E o invitație la toleranță. Invitația la întâlnirea cu sacrul e în ultimă instanță o invitație la democrație și la articularea de mici comunități – oameni care se strâng împreună, pentru că au aceleași dificultăți sau aceleași distracții. Și acesta e un mesaj care merită repetat, mai ales, astăzi.

Să vorbim acum despre proiectul Performing Places, la care colaborezi cu British Council. Proiectul vizează reintegrarea cartierului vechi în circuitul artistic bucureștean.

Într-o primă fază, noi (în proiect s-a implicat o gașcă întreagă de artiști, care lucrează în diverse domenii) ne propunem să atragem atenția asupra problemei cartierului vechi: el este în continuare o ruină, o pată neagră în centrul extrem – dacă-i putem spune așa – al Bucureștiului, o zonă ex-centrică în raport cu interesele politico-economice. Ideea este să transformăm aceste locuri în spații vii, să le facem să dea spectacole, devenind performing places. De-aceea e nevoie de echipe interdisciplinare – oameni din arhitectură, din dans, teatru, arte plastice. La partea de arhitectură, am discutat procedeele, pornind de la vitalizarea unui obiect în ruină și până la conversia unui obiect vechi, pe care îl aduci la o nouă funcțiune. Aceasta din urmă e printre the fastest growing – cum ar spune domnul Pruteanu – dintre direcțiile arhitecturii contemporane: există o masă uriașă de clădiri – unele istorice, altele mai recente, de exemplu blocuri neterminate din perioada comunistă – care trebuie aduse la o nouă funcțiune. Noi vrem să facem și niște workshop-uri de training – cum iarăși ar zice domnul Pruteanu – , pentru ca toți participanții la proiect să se familiarizeze cu tema, care se află într-un stadiu nascent – cum de data aceasta n-ar mai spune domnul Pruteanu. Studenții la arte sunt mai degrabă nefamiliarizați cu această modalitate de a lucra în echipă; din nefericire, la noi se face în continuare cultul personalității supercreatoare, dar individuale. Oricum, cartierul vechi e un loc care trebuie să se umple de cafenele, de galerii, de Internet Café-uri, de biblioteci, și care, conform unei idei de la jumătatea deceniului trecut, ar fi trebuit să facă joncțiunea cu ceea ce urma să fie City-ul orașului, aflat peste râu, în zona Izvor, camuflând Casa Poporului; astfel încât la prânz și seara, cei care lucrau în City s-ar fi revărsat în cartierul de cârciumi și restaurante. Dar, bineînțeles, asemenea multor alte inițiative care par serioase, ideea aceea a fost lăsată de izbeliște.

Augustin Ioan este arhitect și profesor universitar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti.

Studii

Institutul de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti 1990, BA

Oxford University, UK (1992-1993) – Research Scholar

University of Cincinnati, Ohio (1993-94) MSArch

Institutul de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti (1995) MA în „Formă Urbană”

Institutul de Arhitectură Ion Mincu Bucureşti (1995-98) PhD în Istoria Arhitecturii (îndrumător prof.dr.arh.Gheorghe Curinschi-Vorona şi Sanda Voiculescu)

Doctor al Facultăţii de filosofie a Universităţii Bucureşti (îndrumător prof.dr. Vasile Morar; 2002 Magna cum Laudae)

Licențiat în teologie ortodoxă al Honoris Causa al Center for Traditionalist Orthodox Studies, Etna, CA, SUA (2007)

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: