Opere complete - Sfântul Dionisie Areopagitul

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Sfântul Dionisie Aeroapagitul este probabil cel mai mare scriitor mistic din toate timpurile și a influnțat considerabil atât teologia Occidentală cât și pe cea Răsăriteană.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

„Scrierile care s-au păstrat sub numele lui Dionisie Areopagitul au apărut pe la sfârşitul secolului V şi începutul secolului VI, fiind semnalate pentru prima dată de Sever de Antiohia şi au fost folosite de cercurile monofizite, cu ocazia controverselor dintre monofiziţi şi ortodocşi la anul 533. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în veacul următor, smulge această armă din mâinile ereticilor, arătând în comentariile sau „scoliile” sale sensul ortodox al scrierilor dionisiene. Începând din acel moment, aceste scrieri numite şi Corpul dionisian, se vor bucura de o autoritate netăgăduită, atât în tradiţia teologică a Răsăritului, cât şi în cea a Apusului.

Cea dintâi îndoială asupra autenticităţii operelor areopagitice a fost exprimată în secolul al XV-lea de umaniştii Laurenţiu Vela şi Erasmus, continuată apoi până la sfârşitul secolului al XIX-lea când J. Stiglmayr şi H. Koch, independenţi unul de altul, au întreprins o întreagă cercetare, arătând că scrierile areopagitice au luat naştere spre sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului al VI-lea[3].

La noi în ţară s-a preocupat de această problemă părintele Gheorghe I. Drăgulin, care bazându-se pe o bogată bibliografie, îl identifică pe Dionisie Areopagitul cu smeritul monah născut în Dobrogea de astăzi, călugărit în ţară sau la Constantinopol şi mort la Roma (pe la anul 555), anume Dionisie Exiguul (Smeritul).

Ultima analiză pe această problemă a autorului acestor scrieri la noi în ţară o face părintele Ciprian Marius Cloşcă care după ce prezintă argumente pro şi contra, lasă şi el aceeaşi îndoială asupra autorului precum o fac înaintaşii săi.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae în Introducerea, pe care o face la traducerea operei lui Dionisie Areopagitul, înclină să creadă că autorul acestor scrieri este chiar Dionisie din Areopagul Atenei, ucenicul Sfântului Pavel, bazat pe unele descrieri luate chiar din opera areopagitică, şi din care ar reieşi că acestea ar aparţine perioadei primare a Bisericii, scrise pe la anul 100 d. Hr., însă nici el nu o susţine aceasta ca exhaustivă.

Dar, după secole de recăutări, problema identificării lui Dionisie Areopagitul rămâne deschisă, autorul areopagiticelor ne rămâne încă misterios. Oricare ar putea fi rezultatele acestor cercetări, ele nu vor scădea cu nimic valoarea teologică a areopagiticelor. Din acest punct de vedere, interesează prea puţin cine a fost autorul, principală este judecata Bisericii cu privire la  conţinutul operei, precum şi  întrebuinţarea pe care Biserica i-o acordă.”

            Pr. dr. Stelian-Alin Dumitru

Scrierile areopagitice au fost obiectul unei imense literaturi, începând din secolul VI şi până azi. Până în secolul XVI, s-a crezut că autorul lor a fost ucenicul Sf. Apostol Pavel, din Areopagul Atenei.

De la Laurenţiu Valla, din timpul Renaşterii, mulţi din cei ce s-au ocupat de ele 1-au contestat pe Dionisie Areopagitul ca autor al lor, afirmând că ele datează de la sfârşitul secolului V sau începutul secolului VI. Unii din aceştia au văzut în ele o influenţă a neoplatonicilor Plotin (205 - 270) şi Proclu (412 - 485), alţii au negat această influenţă, ba au apărat chiar identitatea autorului cu Dionisie din Areopag.

Aici ne vom opri îndeosebi la cercetătorii mai noi ai acestor scrieri, din care doi sunt români şi unul francez. Ei ne oferă în rezumat şi opiniile cercetătorilor de mai înainte. Ei înşişi se declară pentru datarea lor la sfârşitul secolului V sau începutul secolului VI.

În conţinutul scrierilor areopagitice nu se observă nici o preocupare de apărare a Sfintei Treimi, nici o preocupare de apărare a învăţăturii despre Hristos ca un ipostas în două firi, împotriva nestorianismului şi monofizitismului, deci nu par să fi fost scrise nici după Sinodul I ecumenic, nici după Sinodul II, III sau IV, adică între începutul secolului IV şi al secolului VI, deşi nu se poate spune că lipseşte, în general, învăţătura despre Sfânta Treime şi despre lisus Hristos. Nu vedem în aceste scrieri dezvoltările despre Sfânta Treime din scrierile Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz, nici preocuparea pentru unirea celor două firi în unicul ipostas al Cuvântului din scrisul Sf. Chirii al Alexandriei. El nu se foloseşte de argumentele Sf. Atanasie cel Mare pentru deofiintimea Cuvântului cu Tatăl şi nici de deosebirea între ipostas şi fiinţă, reliefate de Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz, nici de cele ale Sf. Chirii din Alexandria pentru unirea în ipostasul Cuvântului a celor două firi.

Tema acestor scrieri este de-a apăra învăţătura despre Dumnezeu în Treime deosebit de lume, adică o apărare a credinţei creştine în general împotriva gândirii filosofice a timpului, prelungită din antichitate, dar în vocabularul filosofiei acelui timp, folosit de gândirea oamenilor de atunci. Mai era de folos o respingere a filosofiilor panteiste la sfârşitul secolului V şi începutul secolului VI? Şi cine o putea face mai bine sau cine putea fi mai preocupat de câştigarea intelectualilor de atunci, formaţi în acele filosofii panteiste, decât un filosof din Areopag, un filosof dintre filosofi? Putea rămâne el, odată devenit creştin, fără să-şi pună darul lui într-o activitate de care era capabil? El a putut alcătui aceste scrieri pe la anul 100 d. Hr,, când se contura o opoziţie a filosofiei timpului faţă de învăţătura creştină.

Dionisie Areopagitul despre Ierarhia cerească

Toată lumina Dumnezeiască îndreptându-se, cu bunătate, în chip felurit, spre cele providențiate, rămâne simplă; și nu numai atât, ci le și unește pe cele luminate

În mod cuvenit, cetele dumnezeiești și cerești se arată prin simboale neasemenea lor

Ce este ierarhia și care este folosul ei

Ce înseamnă numele îngerilor

Pentru ce toate ființele cerești se numesc în comun îngeri

Care este primul ordin al ființelor cerești, care este al doilea și care este al treilea

Despre Serafimi, Heruvimi și Tronuri și despre prima ierarhie

Despre Domnii, Puteri și Stăpâniri și despre treapta ierarhică de mijloc

Despre Începătorii, Arhangheli și Îngeri sau despre cea din urmă treaptă a ierarhiilor cerești

Repetarea și rezumarea bunei ordini cerești

Pentru ce toate ființele cerești se numesc în comun Puteri cerești

Pentru ce ierarhii dintre oameni se numesc îngeri

Pentru ce se spune că proorocul Isaia a fost curățit se Serafimi

Ce înseamnă numărul îngerilor ce ni s-a predat

Ce sunt chipurile plăsmuite ale Puterilor îngerești; ce este chipul focului, ce este duhul omenesc, ce sunt ochii, nările, urechile; ce sunt gurile, ce este pipăitul, ce sunt genele, ce sprâncenele; ce este vigoarea, ce sunt dinții, ce umerii, ce sunt coatele și mâinile, ce este inima, ce pieptul, ce spatele; ce sunt picioarele, aripile, ce e înfățișarea goală, ce îmbrăcămintea, ce veșmântul strălucitor, ce e veșmântul preoțesc, ce sunt cingătoarele, ce toiegele, ce lăncile, ce securile, ce frânghiile, formele geometrice; ce sunt vânturile, ce norii, ce e arama, ce este electronul, ce sunt corurile, ce aplauzele, ce culorile feluritelor pietre; ce e chipul de leu, chipul de bou, chipul de vultur, ce sunt caii, ce sunt feluritele culori ale cailor; ce sunt râurile, ce sunt carele, roțile, ce e zisa bucurie a Îngerilor

Scolile Sfântului Maxim Mărturisitorul despre Ierarhia cerească

Note la Ierarhia cerească

Capitolul VI

Despre viaţă

Acum trebuie să lăudăm viaţa veşnică, din care este viaţa însăşi şi toată viaţa din care se seamănă în toate cele ce se împărtăşesc într-un fel oarecare de viaţă, ca să vieţuiască fiecare în mod propriu. Astfel, din ea şi pentru ea este şi s-a luat subzistenţa, viaţa îngerilor şi nemurirea lor, şi însăşi durata nepieritoare a mişcării îngereşti celei de-a pururi. De aceea li se zice acestora şi pururea vieţuitori şi nemuritori, dar iarăşi nu nemuritori, pentru că nu au de la ei însuşirea de-a fi nemuritori şi de-a vieţui veşnic, ci de la Cauza de viaţă dătătoare şi susţinătoare a vieţii. Şi precum despre Cel ce este am spus că este şi veacul vieţii ca atare, aşa şi aici spunem iarăşi că viaţa dumnezeiască cea mai presus de viaţă este cauza vieţii ca atare şi temelia ei şi toată viaţa şi mişcarea vitală a vieţii celei mai presus de toată viaţa şi de tot începutul a toatăviaţa. Din ea au şi sufletele caracterul nepieritor şi toate animalele şi plantele au vieţuirea ca ecoul cel mai îndepărtat al vieţii. De se retrag din aceasta, le lipseşte, după Scriptură (cf. Ps. 103,30), toată viaţa, prin slăbiciunea participării la ea. Dar întorcându-se la ea altele, se fac alte animale.

Şi întâi se dăruieşte vieţii ca atare, faptul de-a fi viaţă şi oricărei vieţi şi fiecăruia, faptul de-a fi fiecare în mod propriu, ceea ce i se potriveşte să fie. Vieţuitoarelor mai presus de lume, le dăruieşte nemurirea nematerială -după chipul dumnezeiesc - şi neschimbătoare şi mişcarea cea de-a pururi neabătută şi nelipsită. Ea se supraextinde pentru bogăţia bunătăţii şi la viaţa demonică. Căci nici aceea nu are viaţa de la o altă cauză, ci are din ea si faptul de-a fi viaţă ş,i persistenţa în ea . Dar dăruieşte şi oamenilor ca fiind compuşi viaţa apropiată de cea în chipul îngeresc, revărsându-se din iubire de oameni şi reîntorcându-ne şi re-chemânda-ne la ea însăşi, când ne depărtăm şi (ceea ce e şi mai dumnezeiesc), ne-a făgăduit că pe noi întregi, suflete şi trupuri unite cu ele, ne va strămuta la viaţa desăvârşită şi la nemurire. E un lucru care celor vechi li se părea contrar firii, dar mie şi ţie şi însuşi adevărului, ne apare ca dumnezeiesc şi mai presus de fire. Zic mai presus de fire, fiind unită şi cu firea noastră, nu numai cu viaţa dumnezeiască atotputernică. Căci fiind a tuturor vieţuitoarelor prin fire şi mai ales a celor dumnezeieşti, nici o viaţă nu e contrară firii sau mai presus de fire. Deci tratatele nebuniei lui Simon, contrare acestui fapt, s-au respins departe de lăcaşul dumnezeiesc şi de sufletul tău sfânt. Căci acela a uitat, socotesc, deşi se credea înţelept, că cel sănătos la minte nu trebuie să se folosească de raţiunea vădită simţirii împotriva cauzei nevăzute a tuturor. Acest lucru, trebuie spus lui, e contrar naturii; căci nimic nu se opune acesteia.(...)

Capitolul VIII

Despre putere, dreptate, mântuire, răscumpărare şi despre inegalitate

 §1

Dar, deoarece teologii (autorii Scripturii) laudă adevărul dumnezeiesc şi înţelepciunea mai presus de înţelepciune şi ca putere şi ca dreptate, şi o numesc mântuire şi răscumpărare, să dezvoltăm şi aceste numiri dumnezeieşti, pe cât ne este cu putinţă. Dar că dumnezeirea este mai presus şi întrece orice fel de putere numită, nu socotesc că ignoră cineva dintre cei crescuţi în Scripturile dumnezeieşti. Căci de multe ori Scriptura ni s-a predat şi ca una care înţelege prin putere şi domnia, deosebind-o de Puterile supra-cereşti. Deci cum o laudă pe ea teologii (scriitorii Scripturii) şi ca putere ridicată peste orice putere? Sau cum vom aplica ei numele de putere?

§2

Zicem deci că Dumnezeu este putere, ca Cel ce are mai înainte şi mai presus de orice, în Sine însuşi, toată puterea şi ca Cel ce e cauzatorul a toată puterea şi le face toate prin puterea neclintită şi nemărginită şi ca Cel ce e puterea existenţei însăşi, sau cauza a toată puterea şi a fiecăreia în parte. Şi că e nesfârşit de puternic nu numai prin faptul că produce toată puterea, ci prin faptul că e mai presus de toată puterea şi e puterea prin Sine şi prin aceea că e superior în putere şi faptului de-a produce la nesfârşit alte nesfârşite puteri existente; şi de-a nu putea puterile nesfârşite şi la nesfârşit produse de El să slăbească lucrarea puterii iui de putere făcătoare. Şi că prin puterea lui negrăită, necunoscută şi neînţeleasă depăşeşte toate. Iar prin bogăţia ei întăreşte şi slăbiciunea celui puternic şi susţine şi stăpâneşte cele din urmă ecouri ale ei, cum vedem şi în cele puternice prin simţire, că luminile suprastrălucitoare ajung până la cele mai mioape vederi. Sau cum se spune de cei cu glasuri mari că acestea pătrund şi la urechile care nu prind prea uşor ecourile. Căci cel ce nu e auzit deloc, nici nu aude; şi cel ce nu vede în general, nici nu e văzut.

§3

Deci această răspândire nesfârşit de puternică a lui Dumnezeu ajunge la toate existenţele şi nu e nici una din existenţe care să fie cu totul lipsită de vreo putere, fie că are o putere înţelegătoare, fie raţională, fie simţitoare, fie vitală sau fiinţială. Şi de e îngăduit să spunem, însăşi puterea de a fi o are oricine de la puterea mai presus de fiinţă.

Din ea sunt Puterile de chip dumnezeiesc ale ordinelor îngereşti. Din ea au chip nepieritor şi existenţă şi toate mişcările lor înţelegătoare şi nemuritoare cele de-a pururi. Şi însăşi persistenţa şi nemicşorata dorinţă a binelui au primit-o de la puterea suprabunâ, căci ea însăşi doreşte ca ele să poată fi acestea şi să dorească să fie pururea şi ca însăşi puterea lor de-a dori să rămână aşa pururea. (...)

Sfântul Dionisie Areopagitul  este un Părinte Apostolic, trăitor în secolele I-II, care a fost convertit la creștinism de Sfântul Apostol Pavel în timpul predicii de pe Areopag (Cf. Faptele Apostolilor, 17: 34). Potrivit lui Dionisie din Corint, citat de Eusebiu, acest Dionisie a devenit apoi al doilea episcop al Atenei.

Scrierile areopagitice au fost obiectul unei imense literaturi, începând din secolul VI şi până azi. Până în secolul XVI, s-a crezut că autorul lor a fost Sfântul Dionisie Areopagitul, un Părinte Apostolic, trăitor în secolele I-II, care a fost convertit la creștinism de Sfântul Apostol Pavel în timpul predicii de pe Areopag (Cf. Faptele Apostolilor, 17: 34).

De la Laurenţiu Valla, din timpul Renaşterii, mulţi din cei ce s-au ocupat de ele 1-au contestat pe Dionisie Areopagitul ca autor al lor, afirmând că ele datează de la sfârşitul secolului V sau începutul secolului VI. Unii din aceştia au văzut în ele o influenţă a neoplatonicilor Plotin (205 - 270) şi Proclu (412 - 485), alţii au negat această influenţă, ba au apărat chiar identitatea autorului cu Dionisie din Areopag.

Cele spuse în aceste pagini sunt un rezumat extrem de sărac şi de general al bogăţiei şi adâncimii conţinutului scrierilor areopagitice, pe care traducerea noastră e departe de a-1 fi putut reproduce în mod fidel. Căci însuşi limbajul lor e atât de subtil şi de complex, că nimeni nu-1 poate reda în mod satisfăcător. De aceea, în franceză s-a tradus de vreo unsprezece ori. Dar Gandillac le traduce din nou, în speranţa că restituie nuanţe pe care nu le-au putut exprima traducerile anterioare. De aceea am întreprins noi o nouă traducere pe lângă cea a Pr. Cicerone lordăchescu şi Theofil Simenschy, silindu-ne să o exprimăm în termeni româneşti mai tradiţionali, duhovniceşti şi evitând pe cât am putut neologismele de origine franceză. De aceea nu împărtăşim spusa Pr. Cicerone lordăchescu că „Scrisul lui (al lui Dionisie, n.n.) ne aminteşte de dialectica lui Platon sau Hegel, fără să aibă geniul acestor doi mari corifei ai gândirii umane" (op. cit., p. XXIII). Noi socotim că gândirea lui Dionisie e mai satisfăcătoare decât a lui Platon şi Hegel.

Şi, ca încheiere, pentru toate motivele amintite, ţinem să spunem că vrem să păstrăm numele de Dionisie Areopagitul pentru autorul acestor scrieri. Chiar dacă autorul lor ar fi cineva de mai târziu, dacă el a ţinut să-şi dea acest nume, îi respectăm voinţa şi e vrednic pentru această mare operă de apelativul de Sfânt, ca ceilalţi Părinţi bisericeşti.

Ca o contribuţie la înţelegerea scrierilor areopagetice, am tradus şi Scoliile la ele, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Hans Urs von Balthasar socoteşte că Scoliile nu îi aparţin lui Maxim Mărturisitorul, ci lui loan, episcop de Scythopolis din Galileea, din prima jumătate a secolului VI. Dar Otto Bardenhewer le socoteşte ale Sfântului Maxim. Consider Că e mai probabilă opinia celui din urmă.

Dumitru Stăniloae, Introducere

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.

Articol:

SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL. TEOLOGIA ȘI ICONOMIA LUI DUMNEZEU, de Pr. dr. Stelian-Alin Dumitru

https://altarul-banatului.ro/?page_id=600