Critica raţiunii pure - Immanuel Kant

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene

Critica rațiunii pure reprezintă una dintre cărțile cu cel mai mare impact asupra gândirii europene. Apărută în 1781, influența ei are o durată de mai bine de două secole, această carte constituind un moment de cotitură în istoria filosofiei europene, prin ceea ce dărâmă, dar mai ales prin ceea ce construiește.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

CRITICA RAŢIUNII PURE. Preambul istoric-metodologic. Primaediţie a Criticii a fost publicată în mai 1781, în urma unei elaborări de aproximativ trei decenii; ea a fost editată de J.Fr. Hartnock la Riga. Această primă ediţie este desemnată ca A, iar paginaţia ei apare în traducerea de faţă pe marginea primului volum. Academia din Berlin a inclus-o în volumul al IV-lea al Operelor, paginaţie care apare de asemenea pe marginea volumului I al lucrării şi cu bară oblică în text [/]. Ea a fost substanţial revizuită şase ani mai târziu, în urma recenziei Garve-Feder, şi publicată de acelaşi editor cu menţiunea „ediţie îmbunătăţită”; indicativul ei este B, şi se regăseşte în cel de-al doilea volum al prezentei traduceri, care are pe margine paginaţia iniţială a ediţiei din 1787, precum şi cea a Academiei din Berlin, care a inclus-o în volumul al III-lea al Operelor, pe care noi o distingem, de asemenea, cu o bară oblică în text [/]. Diferitele traduceri au publicat cele două ediţii fie simultan, pe aceeaşi pagină, fie succesiv, pasajele modificate unul după altul, fie au procedat la combinarea celor două (precum ediţia J.-L. Delamare-Fr. Marty, 1980, pe baza ediţiei lui J. Barni, 1976). Dar după cum, din experienţa noastră, nu am întâlnit ediţii în volum unic fără ca elemente din prima ediţie să treacă, din greşeală, în a doua sau invers, noi am hotărît, pentru a evita eventualele erori, ca şi pentru uşurinţa cititorului, să le prezentăm în două volume separate, după cum a procedat şi Academia din Berlin, după care s-a realizat traducerea. O altă ediţie a secolului XX după care se fac traduceri în volum unic este cea a lui Raymund Schmidt; ea este considerată mai puţin conservatoare, drept care a modificat ortografia şi punctuaţia într-o măsură mai mare decât alte ediţii şi a operat corectări editoriale. Alte ediţii ale secolului XX sunt a lui Wilhelm Weischedel la Insel Verlag, ulterior Suhrkamp Verlag Studienausgabe (1956), precum şi a lui Ingeborg Heidemann în Reclam Studienausgabe (1966), care a modernizat ortografia, cu toate că este conside­rată mai apropiată de ediţia originală decât celelalte.

Principalele modificări pe care Kant le-a adus celei de-a doua ediţii se referă, în parte, la răspunsul dat criticii primei ediţii şi, în parte, regândirii de către el a anumitor teme. Prima modificare este chiar Prefaţa, pe care aproape o dublează în ediţia a doua; şi tot astfel procedează cu Introducerea, în care diferenţa dintre cunoaşterea a priori şi a posteriori este expusă mai detaliat şi se argumentează de ce cunoştinţele sintetice a priori ale matematicii pure şi fizicii pot fi explicate prin idealismul său transcendental. Estetica transcendentală este, de asemenea, extinsă: în explicarea cunoaşterii sintetice a priori este introdus argumentul anti-berkeleyan, precum şi abordarea spaţiului şi a timpului atât meta­fizic, cât şi transcendental. Modificarea majoră apare în Deducţia transcendentală a categoriilor, care a fost rescrisă aproape în totalitate (cu excepţia primelor două secţiuni), este oferită o nouă respingere a idealismului, unde subiectul cunoscător determină structura şi ordinea conştiinţei de sine, care îşi reprezintă obiecte externe. Unitatea sintetică a conştiinţei este răspunzătoare, de această dată, de uni­tatea spaţiului şi a tim­pului (în prima ediţie era numai de sinteza timpului), iar reprezentarea rela­ţiilor spaţiale determinate este o condiţie necesară a reprezentării unei ordini temporale determinate; s-au operat distincţii în diferenţierea fenomenelor de numene (sensul negativ şi pozitiv), în reelaborarea paralogismelor, în special al celui de-al doilea. Ediţia Academiei din Berlin a menţionat în subsolul volumului al III-lea, deci al ediţiei B, locul introducerii de pasaje noi, precum şi al diferenţelor de mai mică amploare din titluri şi forme de exprimare; pe lângă aceste diferenţe publicate mai există şi un număr relativ restrâns de diferenţe, pe care noi le-am întâlnit la traducere şi le-am semnalat în Notele textului.

În Critica rațiunii pure, Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filosofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție sensorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Așadar, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: „acest măr este roșu”. Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: „doi și cu doi fac patru” reprezintă o afirmație apriorică.

Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. „Lucrul în sine” (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a „fenomenului”, a apariției senzoriale a „lucrului în sine”, care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant „filosofie transcendentală”, filosofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.   

Pentru că apariția Criticii rațiunii pure a condus la numeroase polemici și atacuri, la numai câțiva ani de la publicare, Kant și-a reeditat opera, modificând sau schimbând cu totul anumite pasaje sau capitole pentru a-și face mai clar punctul de vedere contemporanilor săi. Rezultatul acestui efort de clarificare a condus însă la alte polemici, întrucât, din perspectiva unora dintre analiștii operei kantiene, modificările aduse sunt adeseori și expresii ale unei schimbări de gândire a lui Kant, produsă în intervalul dintre cele două apariții ale primei Critici. În cea de-a doua prefață a Criticii rațiuni pure, Kant opune metafizica matematicii, fizicii și logicii. Ultimele trei se bucură de un acord cu privire la conținutul lor intern, putând fi considerate de aceea științe veritabile, în timp ce metafizica, o întreprindere milenară a spiritului uman, „n-a avut până acum o soartă atât de favorabilă ca să fi putut apuca pe drumul sigur al unei științe”. Întrebările fundamentale ale metafizicii sunt cele privitoare la Dumnezeu, libertate, nemurirea sufletului. Dacă lumea a fost creată sau există dintotdeauna, dacă suntem noi liberi sau tot ceea ce facem nu este altceva decât rezultatul unei cauzalități exterioare nouă, sau dacă sufletul nostru este format dintr-o substanță nepieritoare – toate acestea sunt întrebări ce frământă mintea umană dintotdeauna și o vor preocupa și de acum înainte. Tocmai de aceea, Kant socotește că înainte de toate metafizica și interesul metafizic exprimă o „dispoziție naturală” a rațiunii umane. În ciuda acestei dispoziții naturale, rațiunea umană nu a reușit să acceadă la o cunoaștere certă, respectiv la o știință care să răspundă o dată pentru totdeauna unor atare întrebări.

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Critica raţiunii pure, care a reuşit să împartă filosofia într-o etapă de dinaintea ei şi una de după ea, a intrat în interacţiune cu cultura românească în secolul al XIX-lea, printr-o mişcare ascendentă până în zilele noastre; drept care, până acum, i s-au dedicat două ediţii, precum şi studii asupra ideilor sale şi simpozioane ştiinţifice. Felul în care a fost primită de cultura românească fiind una dintre cele mai semnificative între culturile europene, am considerat o datorie elaborarea unei ediţii noi, conform standardelor ştiinţifice actuale, şi am dedicat cu bucurie mai mulţi ani din activitatea noastră ştiinţifică muncii migăloase şi responsabile la cele două ediţii ale acestei capodopere a filosofiei universale şi la aparatul critic corespunzător. Sperăm să constituie un imbold în sporirea interesului şi calităţii investigaţiilor kantiene. Susţinerea morală a mamei mele a dat avântul necesar unei astfel de munci pe termen lung şi a netezit asperităţile ei. Şi nu în ultimul rând avem de mulţumit Editurii Walter de Gruyter, reprezentată de dna directoare, dr. Gertrud Grünkorn, care cu multă amabilitate ne-a oferit exemplarele Academiei din Berlin la Critică. Tot astfel mulţumirile noastre se îndreaptă către Editura Paideia, condusă de dl prof.univ.dr. Ion Bănşoiu, care a avut amabilitatea şi disponibilitatea să editeze această lucrare dificilă şi importantă pentru cultura românească.

Rodica CROITORU

PREFAŢĂ

Raţiunea umană are soarta deosebită într-unul dintre genu­rile cunoaşterii ei: că ea este copleşită de întrebări, pe care nu le poate evita, căci ele îi sunt impuse de natura raţiunii înseşi, la care de asemenea ea nu poate răspunde, pentru că depăşesc întreaga facultate a raţiunii umane.

În această încurcătură ea ajunge fără vina ei. Ea pleacă de la principii, a căror întrebuinţare este inevitabilă pe parcursul experienţei şi totodată prin aceasta³ este suficient de confirmată. Cu acestea ea se ridică (după cum o cere şi natura ei) tot mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Acum ea realizează, că în acest fel preocuparea ei trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, pentru că întrebările nu încetează niciodată, atunci ea se vede constrânsă, să se refugieze la principii, care depăşesc orice între­buinţare posibilă a experienţei şi totuşi par atât de demne de încredere, încât şi raţiunea umană comună este de acord cu ele. Astfel însă ea se pierde în întuneric şi contradicţii, din care poate deduce, că pe undeva trebuie să fi avut drept temeiuri erori ascunse, pe care ea însă nu le poate descoperi, pentru că principiile, de care se foloseşte ea, întrucât depăşesc limita oricărei experienţe, nu mai recunosc nicio piatră de încercare a experienţei. Câmpul de luptă al acestor diferende nesfârşite se numeşte aşadar metafizică.

A fost un timp, în care ea era numită regina tuturor ştiinţelor, şi dacă se ia voinţa drept faptă, atunci ea merita fără îndoială datorită importanţei excepţionale a obiectului ei, acest nume onorabil. Acum tonul la modă al epocii / cere să i se acorde tot dispreţul, şi matroana se plânge, alungată şi părăsită, ca Hecuba⁴: modo maxima rerum, tot generis natisque potens – nunc trahor exul, inops – Ovid. Metam.⁵

La început dominaţia ei era, sub conducerea dogmaticilor, despo­tică. Numai că în măsura în care legiferarea purta încă în sine urma vechii barbarii, ea degeneră astfel prin războaie interne treptat în anarhie completă, şi scepticii, un fel de nomazi, care dispreţuiesc orice cultivare constantă a pământului, rupeau din când în când comuniunea civilă. Dar întrucât dintre aceştia erau puţini din fericire, atunci nu i-au putut împiedica pe ei⁶, să încerce să îl cultive întotdeauna din nou, cu toate că nu conform unui plan, asupra căruia să se pună de acord. În timpurile mai noi se părea în cele din urmă, că tuturor acestor dispute trebuia să li se pună capăt printr-o anumită fiziologie a intelectului uman (de către celebrul Locke⁷) şi să fie decisă pe deplin legitimitatea acelor revendicări; dar s-a întâmplat, că, deşi naşterea acestei pretinse regine fusese derivată din plebeiana experienţă comună şi prin aceasta pretenţia ei exagerată ar fi trebuit să devină pe drept sus­pectă, totuşi, pentru că această genealogie îi fusese atribuită în fapt în mod fals, ea îşi afirma mereu revendicările, prin care totul recăzu din nou în învechitul, viermănosul dogmatism şi de aici în desconsiderarea, din care se voise extragerea ştiinţei. Acum, după ce toate drumurile (după cum suntem convinşi) au fost încercate inutil, în ştiinţă domneşte dezgust şi indiferentism total, mama haosului şi a nopţii, dar care sunt totuşi în acelaşi timp originea, cel puţin preludiul unei transformări apropiate şi iluminări ale aceloraşi⁸, după ce prin strădanie rău aplicată deveniseră obscure, confuze şi inutilizabile.

Este într-adevăr inutil, să simulăm indiferenţă cu privire la astfel de investigaţii, al căror obiect nu poate fi indiferent naturii umane. De asemenea acei indiferentişti pretinşi, oricât de mult ar gândi să se facă de nerecunoscut prin schimbarea limbajului scolastic într-un ton popular, nu mai pot gândi ceva în general, fără să nu revină inevitabil la afirmaţii metafizice, faţă de care manifestau totuşi atâta dispreţ. Totuşi această indiferenţă, ce are loc în mijlocul înfloririi tuturor ştiinţelor şi care le afectează tocmai pe aceleaşi⁹, la ale căror cunoştinţe, dacă ar fi ca acelea să fie însuşite, dintre toate s-ar renunţa mai puţin, totuşi / este un fenomen, care merită atenţie şi meditare. Evident ea nu este efectul nechibzuinţei epocii, ci al facultăţii de judecare^*) maturizate, care nu se mai lasă înşelată de o cunoştinţă aparentă, şi este o provocare a raţiunii, ca să reia cea mai dificilă dintre preocupările ei, şi anume pe cea a cunoaşterii de sine, şi să instituie un tribunal, care să asigure revendicările ei drepte, dar dimpotrivă toate pretenţiile ei exagerate neîntemeiate să poată fi respinse nu prin acte de autoritate, ci conform legilor ei eterne şi imuabile; şi acesta nu este altul decât Critica raţiunii pure.

Eu nu înţeleg prin aceasta o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a facul­tăţii raţiunii în genere cu privire la toate cunoaşterile, spre care poate aspira ea independent de orice experienţă, prin urmare decizia asupra posibilităţii sau imposibilităţii unei metafizici în genere şi determinarea atât a surselor, cât şi a sferei şi limitelor aceleiaşi, toate însă din principii.

Acest drum, singurul, care rămăsese, este cel pe care am pornit şi eu mă măgulesc, că urmându-l am înlăturat toate greşelile, care până acum dezbinaseră raţiunea de sine însăşi în întrebuinţarea ei eliberată de experienţă. Eu nu m-am sustras prin aceasta oarecum întrebă­rilor ei, de a mă scuza prin incapacitatea raţiunii umane; ci eu le-am specificat complet conform principii­lor şi, după ce am descoperit punctul neînţelegerii raţi­unii cu sine însăşi, le-am soluţionat spre deplina ei satisfacţie. / Desigur că răspunsul la acele întrebări nu a rezultat astfel deloc, după cum putea aştepta dorinţa exaltată de cunoaştere a dogmatismului; pentru că ea nu putea fi satisfăcută altfel decât prin iluzionism, pe care eu nu îl înţeleg. Numai că de asemenea nu a fost intenţia deplină a destinaţiei naturale a raţiunii noastre, şi datoria filosofiei era, ca iluzia, ce provenea dintr-o înţelegere greşită, să fie spulberată, dacă prin aceasta trebuia de asemenea să dispară o iluzie încă atât de preţuită şi de îndrăgită. Întru această preocupare eu mi-am lăsat în mare măsură atenţia în seama detaliului, şi mă încumet să spun, că nu ar trebui să existe nicio singură problemă metafizică, care să nu fi fost soluţionată aici, sau pentru a cărei soluţionare să nu se fi oferit cel puţin cheia. În fapt şi raţiunea pură este o unitate atât de perfectă, încât, dacă principiul aceleiaşi ar fi de asemenea insuficient chiar numai pentru una singură dintre toate problemele, care îi sunt date de natura ei proprie, le-am putea respinge întotdeauna, pentru că atunci nu le-am putea aplica cu deplină seriozitate niciuneia dintre celelalte probleme.

Eu cred, atunci când spun aceasta, că percep pe faţa cititorului o nemulţumire combinată cu dispreţ, în faţa unor pretenţii în aparenţă atât de lăudăroase şi lipsite de modestie; şi totuşi fără comparaţie ele sunt mai măsurate, decât cele ale oricărui autor cu cel mai comun program, în care el pretinde să dovedească natura simplă a sufletului, sau necesitatea unui prim început al lumii. Aşadar acesta se încumetă, să extindă cunoaşterea umană dincolo de orice limite ale experienţei posibile, ceea ce eu mărturisesc cu umilinţă, că depăşeşte cu totul facultatea mea; în schimbul acesteia eu am de-a face exclusiv cu raţiunea însăşi şi gândirea ei pură, pentru a cărei cunoaştere amănunţită nu este cazul să caut departe în jurul meu, pentru că o aflu în mine însumi, şi despre care de asemenea logica comună îmi oferă deja un exemplu, că toate acţiunile ei¹² simple pot fi enumerate complet şi sistematic; numai că aici se pune problema, cât ar fi cazul să sper că realizez oarecum cu aceasta, dacă îmi sunt luate orice materie şi ajutor al experienţei.

Suficient asupra completitudinii în atingerea fiecărui scop şi asupra detalierii în atingerea tuturor scopurilor împreună, pe care nu ni le trasează o decizie după plac, ci însăşi natura cunoaşterii, ca materie a investigaţiei noastre critice.

Mai sunt certitudinea şi claritatea, două aspecte, care / se referă la forma aceleiaşi¹³ ca revendicări esenţiale, ce trebuie considerate pe drept de către autorul, care se hazardează să înceapă o sarcină atât de dificilă.

În ceea ce priveşte certitudinea, eu însumi am pronunţat astfel judecata: că în acest fel de consideraţii nu este permis în niciun fel, să se opineze şi că tot, ceea ce seamănă numai cu o ipoteză, este marfă prohibită, care de asemenea nu este cazul să fie oferită spre vânzare nici la cel mai mic preţ, ci, imediat ce este descoperită, trebuie confiscată. Căci orice cunoaştere, care trebuie să fie întemeiată a priori, anunţă ea însăşi: că voieşte să treacă drept pur şi simplu necesară, şi cu atât mai mult o determinare a tuturor cunoaşterilor pure a priori, care trebuie să fie etalonul, prin urmare însuşi exemplul întregii certitudini apodictice (filosofice). Dacă aşadar, eu am realizat acest aspect, pe care l-am luat asupra mea, rămâne cu totul la judecata cititorului, pentru că autorului îi revine numai, să prezinte temeiuri, nu însă să aprecieze efectul aceloraşi asupra judecătorilor săi. Dar pentru a nu exista nicio cauză care să contribuie oarecum în mod nevinovat la slăbirea aceloraşi¹⁴, atunci lui îi poate fi permis pe deplin, ca acele locuri, care ar putea da ocazia unei neîncrederi, să le semnaleze el însuşi, cu toate că se referă numai la scopul secundar, pentru ca influenţa, pe care ar putea-o avea şi cea mai slabă îndoială a cititorului în acest punct asupra judecăţii sale cu privire la scopul principal, să fie prevenită la timp.

Eu nu cunosc deloc investigaţii, care pentru cercetarea facul­tăţii, pe care noi o numim intelect, şi totodată pentru determinarea regulilor şi limitelor întrebuinţării sale să fie mai importante, decât acelea, pe care eu le-am realizat în Capitolul al doilea al Analiticii transcendentale cu titlul Deducţia conceptelor pure ale intelectului; ele m-au costat şi cel mai mare efort, dar, după cum sper, nu nerăs­plătit. Această cercetare, care este oarecum profundă, are însă două părţi. Una se raportează la obiectele intelectului pur şi trebuie să demonstreze şi să facă conceptibilă valabilitatea obiec­tivă a conceptelor lui a priori; chiar de aceea ea aparţine de asemenea esenţial scopurilor mele. Cealaltă tinde, către însuşi intelectul pur conform posibilităţii forţelor sale de cunoaştere, pe care se întemeiază el însuşi, prin urmare considerarea lui sub raport subiectiv; şi cu toate că această expunere este foarte importantă cu privire la scopul meu principal, totuşi ea nu aparţine esenţial aceluiaşi, pentru că problema principală rămâne întotdeauna: ce şi cât de mult poate¹⁵ cunoaşte intelectul şi raţiunea, eliberat de orice experienţă? şi nu: cum este posibilă însăşi facultatea de a gândi? Cea din urmă fiind oarecum aflarea cauzei unui efect dat şi în măsura în care are în sine ceva asemănător unei ipoteze (cu toate că, după cum voi arăta cu altă ocazie, în fapt nu se întâmplă astfel), se pare astfel, că în acest caz, eu îmi iau permisiunea, să opinez, şi atunci cititorul trebuie să fie de asemenea liber, să opineze altceva. Referitor la aceasta eu trebuie să îl previn pe cititor să îşi reamintească: că, în cazul în care deducţia mea subiectivă nu ar fi exercitat asupra sa întreaga convingere, pe care eu o aştept, totuşi cea obiectivă, care mă preocupă pe mine îndeosebi aici, îşi dobândeşte întreaga ei tărie, pentru care în orice caz, poate fi suficient, ceea ce se spune de la pagina 92 până la 93.

În ceea ce priveşte în cele din urmă claritatea, cititorul are un drept, de a revendica mai întâi claritate discursivă (logică)prin concepte, după care însă şi o claritate intuitivă (estetică) prin intuiţii, adică exemple sau alte clarificări in concreto¹⁶. De cea dintâi eu m-am îngrijit suficient. Aceasta se referea la esenţa planului meu, dar a fost şi cauza accidentală, pentru care eu nu am putut satisface şi a doua revendicare, care deşi nu atât de riguroasă, este totuşi echitabil de realizat. Eu am fost aproape constant nehotărât odată cu înaintarea lucrării mele, cum trebuie să procedez întru aceasta. Exemple şi explicaţii mi se păreau întotdeauna necesare şi se infiltrau de fapt în primul proiect la locurile care le aparţineau. Eu înţelesei însă repede mărimea sarcinii mele şi mulţimea obiectelor, de care aveam să mă ocup; şi realizând, că numai aces­tea singure expuse sec, doar scolastic, ar da o extindere suficientă operei, atunci am găsit că nu este recomandabil, să o umflu şi mai mult cu exemple şi clarificări, care sunt necesare numai într-o intenţie populară, mai ales că această lucrare nu ar putea fi destinată în niciun caz întrebuinţării populare şi că adevăraţilor cunoscători ai ştiinţei nu le este atât de necesară această facilitate care, deşi este întotdeauna agreabilă, aici însă ea putea atrage chiar ceva contrar finalităţii¹⁷. Abatele Terrasson¹⁸ spune chiar: dacă mărimea unei cărţi nu se măsoară după numărul foilor, ci după timpul, care a fost necesar, să fie înţelese, atunci s-ar putea spune despre multe cărţi: că ele ar fi cu mult mai scurte, dacă nu ar fi atât de scurte. Pe de altă parte însă, dacă / s-ar urmări comprehensibilitatea unui întreg foarte vast de cunoaştere speculativă orientat totuşi prin intenţia sa de conexiunea într-un principiu, am putea spune pe bună dreptate: multe cărţi ar fi mult mai clare, dacă nu ar fi trebuit să fie chiar atât de clare. Căci mijloacele auxiliare ale clarităţii sunt fără îndoială utile în parte, adesea însă dăunează întregului, întrucât nu lasă cititorul să ajungă suficient de repede să cuprindă întregul şi acoperă cu toate culorile lor sclipitoare articulaţia sau fac de nerecunoscut structura sistemului, de care depinde totuşi, de cele mai multe ori judecarea unităţii şi solidităţii aceluiaşi.

Se poate ca, după cât mi se pare, să servească drept atracţie nu neînsemnată pentru cititor, unirea strădaniei sale cu cea a auto­rului, dacă el are perspectiva, să realizeze o operă mare şi importantă, conform proiectului propus în întregime şi totuşi de durată. Aşadar metafizica conform conceptelor, pe care noi le vom oferi aici asupra ei, este singura dintre toate ştiinţele, care îşi poate promite o astfel de realizare şi chiar în scurt timp şi numai cu eforturi minime, dar unite, astfel încât posterităţii să nu îi mai rămână, decât să întocmească într-o manieră didactică totul după intenţiile ei, fără să îi poată spori câtuşi de puţin conţinutul. Căci nu este decât inventarul ordonat sistematic al întregii noastre posesiuni prin raţiunea pură. Aici nimic nu ne poate scăpa, pentru că, ceea ce produce raţiunea în întregime din ea însăşi, nu îi poate rămâne ascuns, ci este pus în lumină de către raţiunea însăşi, imediat ce a fost descoperit principiul comun al aceleiaşi. Unitatea perfectă a acestui gen de cunoaştere şi chiar din concepte pure deosebite, fără ca ceva din experienţă, sau de asemenea numai intuiţie particulară, care ar conduce la experienţă determinată, să poată avea oarecare influenţă asupra lor, pentru a le extinde sau spori, fac ca această completitudine necondiţionată să fie nu numai realizabilă, ci de asemenea necesară. Tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex. Persius¹⁹.

Un astfel de sistem al raţiunii pure (speculative) sper să îl dau eu însumi cu titlul Metafizica naturii²⁰, care nu are încă nici jumătate din extinderea, de aici a Criticii, totuşi va trebui să aibă un conţinut incom­parabil mai bogat, care trebuie să expună sursele şi condiţiile posibilităţii ei²¹ şi îi va fi necesar să cureţe şi să netezească un teren / cu totul în para­gină. Aici eu aştept de la cititorul meu răbdarea şi imparţialitatea unui judecător, acolo însă bunăvoinţa şi asistenţa unui colaborator; căci oricât de complet ar fi fost expuse de asemenea în Critică toate principiile sistemului, astfel dezvoltarea detaliată a sistemului însuşi mai cere încă, să nu lipsească niciunul dintre conceptele derivate, pe care nu le putem cuprinde a priori, ci care trebuie căutate treptat; tot astfel, pentru că acolo²² a fost epuizată întreaga sinteză a conceptelor, se cere astfel în plus, ca tot astfel să se întâmple şi aici şi cu privire la analiză, unde totul este uşor şi mai mult o distracţie decât muncă.

Eu mai am încă câte ceva de observat cu privire la imprimare. Întrucât începutul aceleiaşi a întârziat oarecum, eu am putut vedea atunci aproximativ numai jumătate dintre colile culese, în care am găsit câteva greşeli de tipar, care însă nu afectează sensul, în afară de aceea, de la p. 379 rândul 4 de jos, unde trebuie să se citească specific²³, în loc de sceptic²⁴. Antinomia raţiunii pure de la pagina 425 până la 461^*) este dispusă astfel în genul unui tabel, încât tot, ceea ce aparţine tezei, este întotdeauna pe partea stângă, ceea ce aparţine însă antitezei, pe partea dreaptă, care a fost ordonată de mine astfel, pentru ca teza şi antiteza să poată fi cu atât mai uşor comparate între ele.

Biografia spirituală a lui Kant înainte de Critica raţiunii pure. Immanuel Kant s-a născut la 22 aprilie 1724 la Königsberg în Prusia Orientală într-o familie modestă cu 9 copii, dintre care el era al patrulea. Mama sa era Anna Regina Reuter, care avea o bună educaţie neformală, iar tatăl său, Johann Georg Kant era şelar. Se spune că bunicul său patern provenea din Scoţia şi îşi ortografia numele conform exigenţelor limbii engleze: Cant. Familia Kant făcea parte din comunitatea pietistă, bazată pe credinţa lutherană, care se reflecta în puritate a inimii, comportament moral şi strădanie în muncă, într-o măsură mai mare decât pe serviciul divin organizat expres. În acest spirit moral-pietist au fost educaţi copiii familiei Kant şi el este răspunzător de orientarea morală a filosofului. În anul 1732, Kant intră la şcoala pietistă din oraş, numită Collegium Fridericianum, condus de F.A. Schulz, pietist şi raţionalist, care l-a influenţat pe micul elev. Pentru cei 500 de elevi pe care îi avea, şcoala dispunea de o secţiune în limba germană şi de o secţiune în limba latină. În afară de partea plăcută a deprinderii de a scrie şi citi bine în limba latină şi de a putea citi în original autori clasici, şcoala i-a dezvăluit şi partea neplăcută a unor practici religioase, străine de religiozitatea deprinsă în familie, cum ar fi ore nesfârşite de rugăciune, meditaţie, confesiune, cântare de imnuri, catehizare, nepotrivite pentru aşteptările unui copil de opt ani. Aici a rămas Kant până în anul 1740; între timp, în anul 1737, la vârsta de 13 ani îşi pierde mama. În anul 1740, Kant intră la Universitatea din Königsberg, unde contrar reglementărilor în vigoare, el nu se înscrie ca student la una dintre cele opt facultăţi spre a se pregăti pentru o profesie, ci din curiozitate intelectuală a audiat cursuri la toate facultăţile (după cum va face în secolul următor şi Eminescu la Universitatea din Viena), în special filosofie (cu profesorul Martin Knutzen), teologie (cu profesorul Franz Albert Schultz), matematici, fizică şi medicină (unde asistă chiar la unele operaţii). Studiile sale universitare se prelungesc până în anul 1746, când îşi va fi luat gradele universitare. Dintre toate disciplinele şi profesorii cu care le-a parcurs, filosofia l-a atras în măsura cea mai mare, predată de discipolul lui Wolff, Martin Knutzen, pe atunci profesor extraordinarius, care i-a acordat prietenia şi accesul la biblioteca sa. În afară de doctrina lui Wolff, Knutzen îi mai predă filosofia lui Leibniz, fizica lui Newton, matematică şi astronomie. În anul 1746 Kant îşi prezintă prima disertaţie, pe care o va publica în anul următor.

Spre a-şi putea continua investigaţiile filosofice şi a se întreţine, Kant intră ca preceptor la diferite familii până în anul 1755. Această nouă poziţie de Hofmeister i-a dat ocazia să întâlnească oameni din înalta societate, în contact cu care şi-a rafinat gusturile vestimentare şi culinare, a deprins arta conversaţiei, mai ales în limba franceză, şi galanteria faţă de doamne, pentru care era cunoscut drept der galante Magister; a învăţat să joace cărţi şi a dobândit o oarecare abilitate la jocul de biliard. Alături de avantajele pe care le-a deprins Kant pentru viaţa în societate, avantaje întâlnim şi de partea învăţăceilor, dintre care unii îi vor deveni studenţi. Este de menţionat şi influenţa pe care a exercitat-o Kant asupra formării fraţilor von Hülsen, care au fost între primii nobili din Prusia ce au abolit iobăgia. Numai în această perioadă Kant a fost nevoit să îşi părăsească oraşul natal, pe care ulterior nu îl va mai părăsi decât pentru scurte deplasări în împrejurimi.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din „somnul dogmatic” de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” și îi provoacă o „revoluție în reflecție”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență, ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă, iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Kant va rămâne profesor până în 1797. Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă, dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Es ist gut” („[Totul] e bine”).

La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”

Această ediție cuprinde o nouă și excepțională traducere a doamnei profesor dr. Rodica Croitoru, președinta Societății Kant din România, pe care a infiintat-o in 1990, societate afiliata la Kant Gesellschaft si North American Kant Society. A fost profesor invitat la Univesrsitatea Emory, Atlanta si Universitatea de Stat din Memphys, S.U.A., la Universitatea Crestina, Universitatea de Stat din Hong Kong si Universitatea din Atena, precum si profesor asociat la Universitatea din Potiers. In anul 2002 si 2005 a fost aleasa femeia anului de catre Institutul Biografic American. In prezent, este cercetator stiintific principal la Institutul de Filosofie si Psihologie C. Radulescu-Motru din Bucuresti.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include un studiu introductiv detaliat, un studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă, un index de concepte german-român și un index de concepte român-german. Include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.