Artă, tehnologie şi spaţiul public - Ciprian Mihali

Lucrarea descrie viziunea geografică a spațiului public.

Spaţiul public este o sintagmă care suportă numeroase extensii şi glisări semantice, care ridică dificultăţi și difierite chei interpretative în gândirea occidentală.

Spațiul public este locul în care venim dinspre privat, în care ne arătăm celorlalți în primul rând prin prezența noastră corporală, prin capacitățile pe care le are corpul nostru de a vedea și de a auzi alte corpuri, de a fi văzut și auzit ca alt corp. Spațiul public nu este un loc dinainte dat în care, ca pe scenă, oamenii ar veni să joace niște roluri și apoi s-ar retrage în culisele vieții private.

Spaţiul public este o noţiune, o sintagmă care suportă numeroase extensii şi glisări semantice, care ridică dificultăţi de interpretare tocmai pentru că aria de semnificaţii care o însoţeşte este atât de largă. De aici şi bogăţia de perspective, abordări şi interpretări teoretice care încearcă să-i surprindă pluridimensionalitatea. Nu poate fi redus la una sau alta din calităţile sale, fără a-i pierde din substanţă şi semnificaţii, decât din raţiuni analitice sau din motive pur practice.

Spaţiul public este, pe de o parte, un concept utilizat în arhitectură şi urbanism, dar şi unul înscris în sfera filosofiei şi în cea a sociologiei politice. Analogia cea mai interesantă care îi surprinde adevărata sa natură este cea de câmp, termen împrumutat din fizică. Spaţiul public poate fi, din această perspectivă, un câmp al interacţiunii în care se manifestă şi se dezvoltă relaţii spaţiale, socio-politice şi culturale. Este, mai presus de orice, un sistem evolutiv, în permanentă actualizare.

Conjuncția „artă, tehnologie și spațiu public“ a părut din chiar clipa lansării ei ușor hazardată, dacă nu chiar temerară. Ea avea aerul de-a fi doar întâlnirea fortuită dintre mai multe intenții, dintre mai multe programe, lăsând pe umerii filosofilor, arhitecților, geografilor etc., grija să-i dea o oarecare întemeiere în ordinea pertinenței sale discursive. și totuși, între artă, tehnologie și spațiu public pare a se înnoda în arealul orașului contemporan, adică al simplei noastre contemporaneități (căci nu putem gândi și practica nimic astăzi din efectele și defectele modernității în afara urbanității, chiar dacă, ici și colo, ea are loc în forma unei locuiri „extra-urbane“), așadar pare a se înnoda între ele o stranie complicitate. Din evenimentul unei astfel de relații, scăpând categoriilor clasice ale normativității, moralității sau frumuseții, nici unul din termeni nu mai iese așa cum a intrat. Pentru a fi limpede încă de la început, voi spune că nu putem retrasa premisele acestui eveniment într-o succesiune cauzală sau cronologică, decât, eventual, sub forma evenimentului însuși al modernității, tot așa cum desăvârșirea relației dintre artă și tehnologie se petrece în spațiul public, în retragerea spațiului public, zi de zi, în viața noastră cotidiană supusă intensificării și operaționalizării. Ipoteza pe care voi încerca s-o apăr și s-o argumentez se poate deplia pe mai multe linii de fugă: mai întâi, într-un sens general, voi spune că modernitatea, lungul proces economic, politic, cultural al ultimelor două secole, se împlinește astăzi în realitatea banală a unui nihilism estetic și tehnologic triumfător, din care dispare orice urmă de fatalism sau de catastrofism. Apoi, mai precis, că spațiul public, invenție prin excelență modernă (chiar dacă ne întoarcem până la acea formă de modernitate care este Grecia antică…), e suspect astăzi de deficit ontologic. Mai simplu: putem bănui că spațiul public încetează să mai existe, adică să mai funcționeze, cel puțin potrivit descrierilor sale din teoriile clasice ale modernității. Voi susține această idee pornind de la o teorie încă puțin cunoscută, deși clasică, anume teoria lansată de Hannah Arendt în The Human Condition. În sfârșit, o a treia idee pe care aș încerca s-o susțin, pe două exemple precise, este că dezbaterea actuală din țările post-comuniste asupra spațiului public suferă și ea de o carență majoră, datorită dificultății de a circumscrie, de a construi sau pur și simplu de a identifica, de a trăi un spațiu public. Venind dintr-o experiență socială a imperativului și faptului de a fi în comun de peste cinci decenii, care n-a contat pe valențele formative ale spațiului public, suntem astăzi martorii și actorii, în fluidizarea postmodernă și postcomunistă a spațiilor planetare, unei complexe dezagregări a publicului, sub asaltul conjugat al estetizării și tehnologizării funcționale, găsind refugiu în ceea ce Richard Sennett descrie prin termenii de „intimism“ și „comunitate incivilă, fratricidă“.

Ciprian MIHALI

Ciprian Mihali

A predat vreme de două decenii filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucrează în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles.

Coordonatorul colecției și coperta: Augustin Ioan