Îngândurări, învolburări, întrezăriri- Petru-Vladimir Pătulescu T e x t e

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Impresii și nedumeriri

Un câmp de flori 

               Un câmp de flori e mai întâi o bucurie crudă, prizată de simțul vizual și olfactiv și hrănit de istoria frumosului din mine. Pun, torn, înscriu într-un câmp de flori superb, imaculat, sublim tot ce este mai senin în mine, mai aproape de cer, mai detașat de rău, de noroi ori de blestem. Eu fac frumusețea unui lucru, eu o construiesc din interior și o ridic la nivel existențial, faptic, vizibil, perceptibil și încărcat de seducție. Frumosul se află în mine, în înclinația mea tainică de a admite că existența are un sens, că ființa mea de carne și sânge are, prin efervescenta întoarcere spre sine, uneltele să se construiască temeinic în fiecare clipă, să-și dea repere motivație și scop. Polul meu pozitiv se numește frumos, alternativa mea la neant se numește frumos, dorința mea de a fi „cuprinde” extatic frumosul. Un cuvânt, un concept, un termen despre care nu poți gândi liniar, articulat, silogistic ori logic. Accept că primul concept-cuvânt din vocabularul oricărui om conștient de sine și de lume este frumusețea unui câmp de flori de oriunde, de oricând, de niciunde și de nicicând. (10.05.22)

Cuget „bine temperat”

  O zi de sărbătoare, eliberată de griji împovărătoare, de urgențe ardente, de tensiuni concrete ori de ulcerații supurând dezastrul imediat. Este o replică necanonică în înaltul unui gând tămăduitor, chemat să tragă pânza senină a adăstării temerare și deconectate peste peisajul torsionat al zilei. Grijile trebuie înțelept temperate, termenele ori limitele imperative beneficiază de tratament curativ indulgent și în față se arată toată frumusețea tăcută a clipei de răgaz, pacea tonică a deconectării de la realitatea imediată, cea mult tumefiată de crize, conflicte, temeri și absențe. Așadar, se așterne pace domoală peste un suflet greu încercat de prezent, așa cum sunt, de altfel, mai toate sufletele și conștiințele lucide din jur. Este o clipă solitară de retragere din real în conul de umbră proteguitoare și de simțire interioară pe cărările cald întrebătoare ale unui cuget devenit „bine temperat”. Motorul abia turat al gândului se „răsfață” tandru și odihnitor prin micile poieni populate cu vise liniștite, cu cărări potolite, cu izvoare murmurânde. Iată consemnat un moment rar ce întemeiază liniștea sinelui și seninul gândului prezent. Serenitatea acestei  clipei nu alungă definitiv  ci doar inhibă provizoriu un real tot mai greu de stăpânit și de înțeles. (20.07.22)  

De-o parte și de alta a firii

  Spotul de lumină albă și rece „explodează” plenar dintre ridurile frunții întrebătoare: „Spre ce, Doamne iartă-mă, să mă îndrept cu nechibzuita mea încăpățânare diabolică? Unde să caut drum ori salvare în acest pustiu al deșertăciunii? Am experimentat direct de atâtea ori dezastrul, am pătimit decepții din bazalt cernit, am amuțit cercetând depărtări înghețate ori m-am rătăcit pe poteci născute de pasul meu pierdut. De cealaltă parte a firii bucuria m-a cutreierat dezlănțuită, extrema intensitate a luminii mi-a copleșit toate simțurile iar iubirea s-a cuibărit neunivoc în fiecare celulă a sângelui meu infinit accelerat. Cum pot atunci să fiu, să mă întregesc, să devin cel de mâine? Cum?” (20.07.22)

Clipa unui „da”

  Curg lacrimi fierbinți, se înrolează sub frunte tristețea, regretul și resemnarea. Am fost exclus din taina de început a vieții împreună, decuplat de la marele miraj al consimțirii reciproce iar cutumele luminoase pentru mine s-au coborât în beznă, s-au cufundat în banal și au luat chipul rutinei, al formalității barbare, al gestului mirabil reciproc refuzat. Se poate și așa, firește, să rămână anonimă și imediat trimisă în uitare clipa acelui „da” al glasurilor și al inimilor împletite, să devină formală, aproape gratuită, semnătura comună pe peticul de hârtie anodin. Dacă dimensiunea acestui gest nu are amplitudinea și deschiderea la care mă așteptam asta nu înseamnă că bucuria mea, în sine, este mai mică. Dincolo de tristețe rămâne luminos „faptul”, „acordul” reciproc și speranța mea plină că le va fi bine împreună pentru cât mai mult timp cu putință. Așa să le ajute „zeul” destinelor lor de acum împreună. (21.07.22)  

   A fi, a exista

  Există sentimentul că trăiești plenar, intens, la cele mai înalte cote propria viață, că alternanța reflexivității și a acțiunii recurente reflectă dinamica unui temperament participativ, cambrat de o intensitate adecvată. Acest sentiment face diferența solară între a fi și a exista, dacă a fi este superlativul absolut al lui a exista în ordinea încărcării cu sens și greutate ontologică a oricărui destin dispus să înțeleagă, să recunoască și să accepte. Căci, pentru mine, a fi este dincolo de a exista, în orizontul exigenței  de sine, în ordinea supremă a cunoașterii (inclusiv de sine), a iubirii tolerante și necondiționate și a creației de entități materiale, culturale ori artistice care să aducă un sens nou lumii și să-i aducă un nou înțeles tainic ori insolit. Direct spus, repet asta, a fi este a exista îmbogățit obligatoriu și necondiționat de cunoaștere, iubire și creație. Ce plictiseală veche! (25.07.22) 

Ferestre spre interior

Amintire încheiată

  Valul unui entuziasm nestăpânit, al unei emoții neașteptate este urmat de o inițiativă  discret cenzurată ce canalizează toate așteptările acestui veteran al speranței. Se naște astfel, în momentul cel mai puțin scontat o desfășurare ideatică concentrică aducătoare de vertij ce își asumă protector și cu voită înțelepciune practică dinamica locală a acelei zile: mersul împreună mână în mână pe tărâmul unei libertăți resimțite ca absolută și extatică. Nimic altceva. (20.05.22)

Săgeata neajungerii

VS          Se scurg pe ziduri clipele așteptării, mor cuvintele încărcate de tensiunea nespunerii, iar simțirea se contorsionează în sine și „alungă” urmele nevenirii tale. Te aștept cu speranța intactă, cu bucuria neîncepută, cu zbaterea închisă în baloane forjate de fier. A rămas din mine doar conturul inform al unei ținut excedat de neliniști către care țintește anevoios, atavic săgeata neajungerii tale ce pare eternă. Mă frâng în bucăți de restriște și mă răsfrâng peste marginile unui eu încremenit. (07.06.22)    

   Pasăre oarbă

  S-au tocit colții intransigenței, rigoarea programului de viață zilnic se pierde printre concesii, se  produce, se pare, o adecvare a vârstei la clemența laxă venită din abolirea senină a unui viitor concret. Fac numai ceea ce „conced”- a se citi „aleg” - că trebuie făcut, aliniind zvâcnetul clipei unei perspective văduvite de orice orizont dinamic. Înaintarea în timp spre deosebire de înaintarea în vârstă lasă prospețimea fiecărui gând intactă. Cu „gânduri obosite” este un bun refren al abdicării, al retragerii, al absenței graduale din real, gânduri ce iau prim planul emoțional și rațional al acestei borne existențiale. De aici „privirea” zilei se ridică ca o pasăre oarbă în aerul ostil. Se decantează astfel sensurile „tari” ale vieții de acum și de aici, se abrogă nescontat perenitatea noutăților stinghere iar reculul unui dinamism sterp consfințește un traseu evanescent, descrescător și lent spre capătul unui drum adunat  miraculos sub tălpile mele curioase mereu. (29.06.22)

   „Cărămizi” de lume

  Privirea interioară este un fel de sinceritate fără cuvinte. Am simultan în fața ochilor aprigi ai minții lucide izbânzi minuscule și efemere, neajungeri de-o clipă ori de-o viață, întârzieri aspru hotărâte, șovăieli lamentabil mascate, indiscreții, trădări, căderi de îngeri și încremeniri în sublim. Toate în același timp, „cărămizi” de lume ale unei realități din care se întâmplă să fac integral parte, încă. Și astfel cuvintele chemate să „ordoneze” acest peisaj lăuntric se aștern timid și, probabil, irelevant în lungul paginii albe după reguli, impulsuri, inițiative ori abdicări necontrolate deplin. Ceea ce rezultă imediat nu prezintă garanții de autenticitate, nu acoperă un conținut dicibil chiar dacă tainic, efervescent și neefemer și se lasă sondat doar indirect, cu mijloace scriptice relative, aleatorii, ce țin doar de nevoia surdă a unui eu autarhic. Cealaltă variantă, poate mai  bună, ar fi fost tăcerea rece și impersonală. (07.07.22)

Desfășurări ale sinelui

Instinct al mărturisirii

  Și ziua de azi se revendică de la imperturbabila desfășurare a ceea ce se numește îndeobște timp cu aceeași consecvență blamabilă și nedătătoare de perspectivă cognitivă. Soarele strălucește distant și indiferent, pereții rămân indiscernabil albi și împrejmuiesc vremelnic un precar locus vivendi unde mâinile robotesc febril pe tastele negre iar gândul, singurul literalmente liber, se ridică zvelt și sinuos spre înaltul desferecat al zărilor minții. Tot un fel de confesiune articulată discret pe umorile sinelui pare a fi clipa desțelenită aici. Și tot un aer diaristic se configurează discret între cuvintele de față. Ce poate rupe acest instinct al mărturisirii insinuat fără de vrere în orice reflecție, gând, perspectivă, temere?  Scrisul înseamnă sine turnat în ficțiune sau ficțiune fără de tarele unui subiect făuritor și mărturisitor? N-am un răspuns clar și nici o perspectivă auctorială sustenabilă și narabilă. Oscilez „sublim”  între însemnele acestor echivalențe lingvistice fără să pot identifica care este perspectiva corectă, avantajoasă ori drumul ce m-ar putea „cuprinde” și „reprezenta” cel mai aproape de mine însumi și de abilitățile mele - dacă sunt? – creative. O ficțiune scriptică presupune un grad de obiectivare suficient de mare prin care puseurile sinelui, ale subiectivității, ale eului sunt inhibate de un dicteu obiectiv, transformate și corelate cu abilitățile de invenție de fapte, de atitudini, de situații, de „real”, de „simbolic”, de „metafizic” sau de „science fiction”. A scrie ficțiune înseamnă a genera context, fapte, narațiune, întâmplări ce exclud integral sau ascund vizibil sau nu eul narator, sinele creativ și mentalul autoreferențial al autorului. Sunt creatori pentru care funcționează fericit un melanj variabil între atotcuprinzătorul sine cu toate mecanismele lăuntrice restrictive sau generative și realitatea înconjurătoare cadrată sau nu științific, logic, analitic sau dubitativ. Idealul meu este acela în care autorul se „scrie” pe sine în oricare fel de creație, se desfășoară conform propriilor articulații, opțiuni, valori și structurează un text, o carte, o  operă ce îi este oglindă, reverberație, limită și destin. Cred că doar așa un autor este cu adevărat „mare”, un reper sau un „nume” într-o istorie a genului când se „desfășoară” pe sine în orice ar crea, ar întreprinde, ar genera scriptic, imagistic, expozitiv, ar „turna” în creație propriile definiții, valori, adevăruri, idealuri, restriști, temeri, frici, bucurii sau abandonuri, adică și-ar da „chip” scriptic mai mult sau mai puțin transparent și s-ar „întrupa” în imagini, narațiuni, povești sau teme prin cuvânt. Cine are operă autentică se află „povestit”, întruchipat, întrupat în fiecare pagină, în fiecare rând, în fiecare gând. (17.05.22)

   O formă de cunoaștere

  Eu nu pot face ficțiune, nu pot inventa o lume asemănătoare cu cea din jur tocmai pentru că nu cunosc în detaliu, în amănunt cum funcționează lumea, cum se derulează procesele ei elementare și care îi sunt cărămizile infime, mecanismele cunoașterii umane și codul general al cosmosului ce ne cuprinde și ne sublimează cu nonșalanță. Și astfel scrisul devine formă de cunoaștere, de apropiere ezitantă și timidă de marile chestiuni ale lumii, de problematica ei neelucidată sau în curs de elucidare teoretică și experimentală. Prin scris mă întreb, încerc să înțeleg sau să intuiesc principalele elemente constitutive și explicative ale lumii și cu care m-am întâlnit, fericit spun acum, în viața plină de adult, dincolo de iubirea arsă, de creația încercată și de cunoașterea vie și perenă ce mă fascinează încă. Dialogul cu sine este cealaltă expresie, cealaltă formulă simbolică a scrisului și a generării de text adică de înlănțuiri de cuvinte supuse unei logici interioare severe. Întrebările, dubiile, îndoielile, puținele certitudini, multele necunoscute și mai multele și imensele probleme neelucidate imposibil de acoperit experimental sau acoperite vag teoretic fac din acest fel de scris, cum e cel de față, terenul de încercare și de desfășurare permisibil și concesiv unor gânduri personale, deloc ambițioase dar, mai ales, necesare existențial. A trăi este o formă de a mă întreba cu speranța că voi afla ceva, cumva, cândva. Rămas în afara efortului de a cunoaște lumea mă situez, mă aflu propriu-zis în afara ei, în afara miezului ei incandescent, ca foarte mulți dintre noi, probabil. (23.05.22) 

   Despre „încercare”

  Despre lumea de azi se poate scrie cu sens doar dacă localizarea și accesul sunt și amplu documentate și oneste. Vârsta și experiența culturală a celui tentat să arunce simultan o privire sintetică și una analitică aduc cel mult un bemol la virulență și un diez la înțelegere față de orice întreprindere similară și care se dorește desprinsă de subiectivitatea atavică sau autarhică. Iar această privire are a se opri volens-nolens pe un aliniament de agregare definit de capacitatea, dispoziția și intenția cercetătorului implicat și dotat cu energia, dinamica și abilitățile necesare unui asemenea proiect. Aceste preliminarii odată setate permit a purcede la un demers ce necesită mai întâi un plan de structură a intențiilor și de survolare compactă a ariilor aduse în lumina interesului direct. În cazul meu efortul de a înțelege lumea în care am „ajuns” să trăiesc se lovește abrupt și sufocant de o diversitate năucitoare și de o complexitate extremă întrucât progresul exponențial al tehnologiilor, evoluția solidară și solidă  a umanității dar și excesele și crizele de felurite intensități și cu multiple și costisitoare  consecințe imediate ori pe termen mediu și lung vămuiesc drastic și neselectiv efortul de „apropiere” conceptuală și aprehendare intelectivă a realității înconjurătoare. Și totuși în atare condiții orice „încercare” nu are de ce să se retragă timid și perdant în vidul nespunerii. (24.05.22)

Biografie ștanțată

  Sunt multe, imprevizibile  și impredictibile situații importante când așteptările fierbinți se „sparg” în cioburi de regret adânc, se cern în pulberi de durere mată ori se frâng în fărâme de frustrare insomniacă. Toate se readună, apoi, din restriște sub chemarea memoriei, se pudrează cu șofranul palid al uitării pentru ca în miezul unei anumite nopți văduvite de stele să coboare în colbul amintirilor esențial-formatoare ca biografie ștanțată. (15.07.22)

   Torsul gândului

  Torsul „timbrat” al gândului viu și relantiul odihnitor al reflexivității ce se detașează calm de context adaugă faptelor și întâmplărilor curente ale zilei fereastra unui orizont alert,  și cuprinzător cu perspectiva unei personalizări imersive și cu „ținta” unor „înfășurări” scriptice imediate ce convoacă spontaneitatea, acuratețea și limitele formulării. (15.07.22)      

Petru-Vladimir Pătulescu s-a născut în anul 1954 în Buzău şi a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică. A finalizat şi cursurile Facultăţii de Filosofie ale Universităţii Bucureşti cu o lucrare de licenţă ce a avut ca subiect modelul ontologic al lui C.Noica. Petru-Vladimir Pătulescu a activat până acum doar în domeniul tehnologiei informaţiei. A mai publicat:

Contemporan cu două milenii – T e x T e, Editura Cartea Românească, 2003

Din spatele pleoapelor – T e x T e, Editura Paideia, 2008

Sinceritatea privirii – T e x T e, Editura Paideia, 2011