Paideia ARHITECTURA EXISTENȚEI Teoria elementelor versus Structura categorială a lumii - Ilie Pârvu Libra Magna 80,10 lei Mărește

ARHITECTURA EXISTENȚEI Teoria elementelor versus Structura categorială a lumii - Ilie Pârvu

Ilie Pârvu

Accesorii

Cutii

În încercarea de a organiza logic diferitele contribuții speciale ale cercetării ontologiei analitice, Ilie Pârvu evidențiază, în acest volum,  rolul categoriilor formale, categorii-operatori, în determinarea structurii logice a lumii.

Mai multe detalii

2595P

Nou

89,00 lei cu TVA

Continuând programul de cercetare asupra ontologiei analitice, asupra doctrinei ființei și a realității fizice, Ilie Pârvu – în încercarea de a identifica structura logică a lumii – propune, în acest volum, o sinteză critică a ontologiei analitice contemporane, printr-un dialog cu „the new ontological turn”.

 

„Arhitectura existenţei, lucrarea cea mai importantă din câmpul filosofiei teoretice ce s-a scris la noi după Devenirea întru fiinţă, demonstrează convingător că ontologia structurală este caracterizată de un mai potrivit echilibru reflectiv al ontologiei cu ştiinţa şi că în acest fel proiectul susţinut de profesorul Ilie Pârvu este mai propriu pentru gândirea începutului de mileniu decât ontologia analitică sau alte tematizări ale existenţei.”

 

Adrian Niță

 

 

Volumul al doilea al lucrării Arhitectura Existenței „intenționează să continue proiectul construcției ontologice inițiat în primul volum, în care au fost formulate premisele științifice, medierile și temeiurile epistemologice ale modelului structural-generativ și s-au indicat două «aplicații intenționate» ale lui, corespunzând unor paliere extreme ale programului arhitectonicii existenței: doctrina ființei și teoria realității fizice. Ne propunem, în continuarea acestei întreprinderi de elaborare mai detaliată a proiectului, să conferim un spectru mai larg momentelor intermediare și, în același timp, să-i dăm, în termeni kantieni, Sinn und Bedeutung”.

AutorIlie Pârvu
Specificații autorfilosof român și profesor la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București)
Anul publicării2024
Editie specialaDa
Format200 x 280 mm
Tip CopertaSpeciala
Nr. pagini264
ColecțiaFilosofie
eBook2751-arhitectura-existenei-teoria-elementelor-versus-structura-categoriala-a-lumii-ilie-parvu-9786067488678.html
ID Hard Cover2751-arhitectura-existenei-teoria-elementelor-versus-structura-categoriala-a-lumii-ilie-parvu-9786067488678.html
GenFilozofie
SubgenEseu
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-866-1

Scrieţi un comentariu

ARHITECTURA EXISTENȚEI Teoria elementelor versus Structura categorială a lumii - Ilie Pârvu

ARHITECTURA EXISTENȚEI Teoria elementelor versus Structura categorială a lumii - Ilie Pârvu

În încercarea de a organiza logic diferitele contribuții speciale ale cercetării ontologiei analitice, Ilie Pârvu evidențiază, în acest volum,  rolul categoriilor formale, categorii-operatori, în determinarea structurii logice a lumii.

Scrieţi un comentariu

Emblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european.

Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut cartea. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

 

Proiectul nostru va încerca, în primul rând, să sistematizeze critic rezultatele «locale» ale ontologiei analitice, să introducă, după o analogie cu arhitectonica logicii contemporane, o ierarhie a nivelurilor, a tipurilor extinderilor și alternativelor construcției ontologice, organizând pentru fiecare în parte metodologia specifică a «angajărilor ontologice» și, respectiv, a demersurilor complementare de reducție a entităților «derivate». Logica interioară a «desfășurării» ontologiei analitice – pusă astfel în evidență – va indica oarecum de la sine necesitatea refundamentării sistemului categoriilor «realității» printr-o matrice de supercategorii «formale», sugerată imperios – așa cum am argumentat în volumul întâi al cărții – și de interpretarea ontologică a unor teorii de cel mai înalt nivel de abstracție din știința contemporană.

Aceste condiții restrictive ale (C1), determinative pentru gen – identitatea entităților, apropie mai mult explicația conceptuală de «natura» entităților introduse prin argumente-de-tip-Davidson de o «decizie ontică»», dar cu tot rolul jucat chiar de asemenea criterii specifice nu avem încă temeiuri suficiente pentru a selecta o singură teorie a evenimentelor. Ceea ce nu va surprinde, examinând diferitele ontologii ale evenimentelor, este încercarea cvasigenerală de a le defini ontologic în termenii «elementelor» teoriei nucleare a ontologiei standard, particularii sau universalii, ca entități esențialmente dependente ontologic de aceștia.

Principalele explicații ontologice reducționiste ale evenimentelor prezente în literatura analitică ilustrează această perspectivă reducționistă. Pentru Quine, de exemplu, evenimentele n-au alt statut decât acela al particularilor concreți, propriu entităților de bază ale ontologiei sale, obiectele spațio-temporale. «Obiectele fizice – scrie Quine... nu trebuie distinse de evenimente... Fiecare cuprinde doar conținutul, oricât de heterogen, al unei anumite porțiuni a spațiu-timpului, oricât de neconectate și arbitrare.»3 Ca și obiectele, evenimentele sunt același gen de particulari concreți, entități nerepetabile, care ocupă în mod complet o porțiune determinată a spațiu-timpului. Criteriul de identitate pentru evenimente (chiar exceptând constrângerile lui Lombard) nu va diferi astfel de cel pentru obiecte fizice de tip obișnuit, paradigme ale particularilor concreți. Ambele entități aparțin, altfel spus, aceleiași categorii ontologice. În aceste condiții însă, așa cum arată Lombard, se anulează scopul însuși pentru care au fost teoretizate metafizic evenimentele, și anume explicarea schimbării. Pentru a nu mai vorbi de detașarea radicală a unei asemenea interpretări filosofice de substanța novatoare a unor teorii din știința contemporană care au revoluționat imaginea științifică asupra realității fizice tocmai mutând accentul de pe lucruri, obiecte, pe evenimente.

 

 

Ontologie structurală la Ilie Pârvu

 

 

Lucrarea Arhitectura existenţei, volumul 2 (Bucureşti, Paideia, 2001), continuă demersul întreprins de Ilie Pârvu în primul volum, apărut în 1990 (Bucureşti, Humanitas) şi subintitulat Paradigma structural-generativă în ontologie. În acest prim volum sunt trecute în revistă încercările de legitimare a ontologiei, cu un accent mai mare pe teoria structural-generativă, în legătură cu care sunt prezentate structura, funcţiile, statutul acestui gen de teorie, precum şi câteva realizări cu adevărat paradigmatice ale teoriei structural-generative: teoria generală a modelelor (în logică), teoria cuantică şi teoria relativităţii (în fizică), teoria evoluţiei (în biologie) sau gramatica universală în lingvistică. Sunt prezentate, de asemenea, medierile şi tensiunile ontologiei structural-generative, precum şi două aplicaţii ale acestui model, şi anume teoria fiinţei şi teoria realităţii fizice.

După cum bine se ştie, teoria structurală are un înalt grad de abstracţie şi generalitate, oferind adevărate nuclee generatoare pentru ample programe de cercetare sau pentru discipline întregi. Teoriile structurale sunt considerate purtători primari ai fundamentalului în ştiinţă, oferind căile integrării şi unificării superioare a corpusului ştiinţei. În arhitectura complexă a disciplinelor mature, ele constituie nivelul cel mai ridicat de elaborare raţională a faptului ştiinţific. Aşa se face că o teorie structurală nu este o simplă sumă logică de ipoteze factuale, ci o teorie-princeps a filosofiei, având meritul de a oferi filosofiei o nouă analiză logică a ştiinţei, menită să desprindă forma şi modalitatea proprie de organizare a ştiinţei; o metodologie specifică, cu rolul de a pune în evidenţă noi reguli de metodă; o epistemologie adecvată, ce are rolul de a indica noua modalitate de construcţie a conceptelor structurale, tipul de matematizare, funcţiile multiple şi specifice ale teoretizării structurale; de asemenea, oferă o nouă ontologie, un nou model categorial şi o nouă înţelegere a naturii existenţei.

   Subintitulat Teoria elementelor versus structura categorială a lumii, volumul al doilea al Arhitecturii existenţei continuă proiectul construcţiei ontologice, dar oarecum indirect, adică prin prezentarea unei sinteze critice a ontologiei analitice contemporane. Lucrarea urmăreşte să sistematizeze critic rezultatele ontologiei analitice, să introducă, după modelul arhitectonicii logicii contemporane, o ierarhie a nivelurilor, a tipurilor extinderilor şi alternativelor construcţiei ontologice, organizând pentru fiecare în parte metodologia specifică a angajărilor ontologice şi a demersurilor complementare de reducţie a entităţilor derivate. Aşa se face că partea întâi a lucrării tratează despre ontologia de ordinul întâi (standard), prezentându-se presupoziţiile, premisele şi stilul ontologiei analitice; modalităţile de introducere a entităţilor; aparatul construcţional, adică tehnicile de construcţie a entităţilor admise de acest gen de ontologie; tehnicile şi programele de reconstrucţie a dependenţei ontologice, respectiv a felului în care entităţile nefundamentale sunt deduse din entităţile fundamentale ale teoriei; programul ontologic elaborat de Quine; în fine, sunt prezentate principalele teorii ale elementelor (teoria substratului sau a particularilor puri), elaborată de G. Bergman, teoria mănunchiului elaborată de B. Russell, H.-N. Castaneda, teoria tropilor elaborată D.C. Williams, K. Campbell. Partea a doua a lucrării prezintă câteva extinderi şi alternative ale ontologiei standard, şi anume ontologia evenimentelor (L.B. Lombard, J. Kim), ontologia factualistă (D. Armstrong) şi ontologia dispoziţională (R. Harré, N. Cartwright), precum şi un capitol dedicat ontologiei structurale.

   Ce este, în definitiv, ontologia analitică? Spus în puţine cuvinte, ontologia analitică este discursul asupra existenţei realizat în programele filosofice elaborate de W.v.O. Quine, N. Goodman, D. Armstrong, D. Lewis etc. Poate că o caracterizare mai exactă a acestui gen de filosofare asupra fiinţei va fi dată de prezentarea sumară a trăsăturilor ontologiei analitice. În primul rând, ontologia analitică abordează existenţa local, descriptiv, fragmentar, printr-o serie de cercetări speciale asupra unor elemente ale existenţei. Nu va fi deci surprinzător să vedem că stilul ontologiei analitice se bazează pe argumente filosofice (fundamentală fiind ,,inferenţa la cea mai bună explicaţie”), pe analiza conceptuală şi pe contraexemple.

   În al doilea rând, ontologia analitică oferă o abordare particularistă a existenţei, având în vedere că lumea este considerată a fi un sistem de lucruri sau de evenimente. Se accentuează elementele, ontologia acceptînd numai acele entităţi ce satisfac condiţia individuării. Pentru ontologia analitică ,,a fi” înseamnă esenţialmente a fi individual şi a fi separabil.

   În al treilea rând, acceptând ca fiinţări autentice doar elementele existenţei (adică particularii şi/sau universalii), ontologia analitică asociază analiza conceptuală cu o analiză ontologică reductivă sau (chiar) eliminativă, printre procedeele şi tehnicile de reducţie numărându-se: definiţiile explicite sau condiţionale, diferitele moduri de analiză (microstructurală, funcţională, contrafactuală, dispoziţională etc.), metoda de proiectibilitate a lui Goodman, metoda supervenienţei etc..

   În fine, în al patrulea rând (poate, cel mai important; oricum, aspectul metodologic evidenţiat cel mai mult de autor) există o interesantă relaţie cu ştiinţa a ontologiei analitice, şi anume se constată o anumită distanţare faţă de ştiinţa efectivă, în ciuda pretenţiilor naturalizării ontologiei, formulate chiar de către Quine. Chiar şi cele mai tehnice contribuţii ale analizei ontologice, subliniază autorul, sunt cel mai adesea justificate printr-un ,,echilibru reflectiv” cu intuiţiile comune, nu cu modul de construcţie şi rezultatele ştiinţelor teoretice ce determină nivelul abstracţiei şi strategiile metodologice ale cunoaşterii contemporane. Cu puţine excepţii, ontologia analitică recurge numai marginal la ştiinţă, exemplele ştiinţifice fiind numai invocate, iar nu folosite ca argumente. Ştiinţa este invitată, uneori, ,,să ţină scorul” în acest joc abstract cu definiţii nominale şi contraexemple, caracteristic ontologiei analitice. Ştiinţa nu este luată ca un partener direct, prim al construcţiei ontologice.

   Avem acum toate elementele pentru a trece de la ontologia analitică la ontologia structurală, iar punctul de plecare cel mai nimerit ni se pare a fi chiar ultimul aspect discutat mai sus: distanţarea ontologiei analitice de ştiinţă. Autorul subliniază că această distanţare nu o lipseşte doar de o sursă şi un temei semnificative, dar compromite însuşi demersul analizei conceptuale, reducându-l la o simplă practică nominal-definiţională, ignorându-se faptul că referinţa termenilor ontologici importanţi nu se stabileşte doar prin definiţii stipulative a priori ale respectivilor termeni, ci încorporează deopotrivă cercetări ştiinţifice veritabile, teoretice şi experimentale.

   Ontologia structurală se constituie, în primul rând, printr-un ,,proces reflectiv de exponenţiere filosofică a experienţei ştiinţei structurale, prin convertirea la nivel categorial a modului de gândire structural generativ, definitoriu pentru cele mai elaborate din punct de vedere teoretic discipline ştiinţifice contemporane. Metodologia trecerii de la ontologia standard la ontologia structurală, motivată de această cercetare fundaţională (ştiinţifică şi filosofică), este analogă procedurii generalizării raţionale din matematica şi ştiinţa exactă a naturii”.

   Ontologia structurală, aşa cum rezultă extrem de limpede şi din primul volum al Arhitecturii existenţei, este interesată de existenţa ca totalitate, putând astfel răspunde tuturor problemelor aflate în faţa unei construcţii ontologice: stabilirea genurilor sau tipurilor de entităţi existente; determinarea categoriei entităţilor fundamentale şi a modului în care restul tipurilor de entităţi depind ontologic de acestea; definirea existenţei ca totalitate.

   În al doilea rând (pentru a păstra simetria cu descrierea ontologiei analitice), lucrarea evidenţiază accentul pus de ontologia structurală nu pe elemente, ci pe structura categorială a lumii, nu pe teorii locale, ci pe teorii generale. Dacă o primă mişcare a abordării structurale constă în îmbogăţirea ontologiei cu structuri (denumite şi ,,mecanisme generative”, ,,particulari activi” etc.), a doua mişcare este recunoaşterea interdependenţei sau a conectibilităţii lucrurilor din lumea naturală, pe care o teorie ştiinţifică adecvată trebuie să le capteze. După cum arată şi Friedel Weinert, structurile şi nu evenimentele sunt recunoscute ca fiind ontologic primare, acestea generând patternurile regulate şi fenomenele pe care le observăm în lume.

   În al treilea rând, ontologia structurală oferă teorii constructive asupra existenţei ca totalitate, îndepărtându-se de modalitatea reductivă (sau chiar eliminativă) centrată pe mereologie şi pe teoria mulţimilor.

Aşa se face că Arhitectura existenţei, lucrarea cea mai importantă din câmpul filosofiei teoretice ce s-a scris la noi după Devenirea întru fiinţă, demonstrează convingător că ontologia structurală este caracterizată de un mai potrivit echilibru reflectiv al ontologiei cu ştiinţa şi că în acest fel proiectul susţinut de profesorul Ilie Pârvu este mai propriu pentru gândirea începutului de mileniu decât ontologia analitică sau alte tematizări ale existenţei.

 

Adrian Niţă

 ...

CAPITOLUL 8

 «Structura propozițională» a existenței: evenimente, stări de lucruri, «propoziții» profundă recategorializare a existenței, o «renormare» a conceptelor prin care se tematizează la nivel fundamental ființa. Categorializarea «operațională» a existenței va asigura un statut ontologic deplin modurilor și structurilor determinative ale realității, nu prin simple argumente generale de existență, ci prin prelucrarea metodologică a modului de gândire și construcție teoretică specific disciplinelor ce configurează paradigma epistemică actuală, prin «exponențierea» experienței științifice din cele mai dezvoltate discipline ale științei contemporane. Este astfel pe cale de constituire o nouă «teorie nucleară» a ontologiei, comparabilă prin abstracție, generalitate și capacitate constructivă cu logica generală sau teoria abstractă a modelelor, pentru a continua și acum analogia cu dinamica logicii contemporane. Această teorie-nucleu, ontologia structurală, permite restituirea într-o nouă perspectivă a tuturor tentativelor de explorare metafizică a stilului metodologic al cunoașterii științifice contemporane.

Ontologia evenimentelor constituie prima treaptă a extinderii ontologiei standard dincolo de particulari și universali, elementele ființei. Introducerea evenimentelor în discursul ontologic analitic a fost inițiată prin «demonstrația de existență» datorată lui D. Davidson, la care ne-am referit într-un capitol anterior. O asemenea procedură argumentativă, preluată și în cazul altor tipuri de entități, nu stabilește, dacă acceptăm că este validă, decât că există anumite genuri de entități, dar nu și care este «natura» lor, care este statutul lor de realitate.1 Sarcina aceasta cade în seama unor teorii ontologice specifice. O asemenea teorie trebuie să apeleze la tot arsenalul de criterii și proceduri pentru stabilirea modului în care «participă» la existență evenimentele. Numai după aceea se pune problema naturii acestor entități. La acest prim nivel al explicației ontologice vom observa că evenimentele nu solicită – din punctul de vedere al criteriului de angajare ontologică și al substructurii ei logice – un alt cadru conceptual decât al ontologiei de ordinul întâi.

În monografia sa dedicată evenimentelor (Events: A Metaphysical Study, Routledge & Kegan Paul, London, 1986), L. B. Lombard construiește o formă abstractă a criteriului de identitate, care, potrivit dictum-ului lui Quine, «No entity without identity», are un rol atât de important în «selecția ontologică» și în «igienizarea» discursului metafizic.

«Un criteriu de identitate pentru membrii unui gen de entități metafizic interesant, Φ este un principiu de indiscernabilitate, un principiu de forma: (C1)  (x) (y) (Φ x & Φ y (x = y ≡ R (x, y))), unde «R» exprimă o relație pe care o au x și y numai atunci când ei sunt asemănători în privința tuturor membrilor unei subclase anumite a tuturor proprietăților pe care entitățile de genul Φ le pot avea.»

Conform observației autorului, spre deosebire de Principiul Indiscernabilității Identicilor, care spune că lucrurile identice împărtășesc toate proprietățile, (C1) spune că entitățile de genul Φ sunt identice în condițiile în care acestea, dacă împărtășesc doar o parte a proprietăților, prin aceasta vor avea în comun toate proprietățile. Această formă netrivială îi permite numeroase instanțieri interesante.

Punând apoi o serie de constrângeri asupra lui (C1), acesta poate deveni mult mai operațional în «consolidarea teoretizării metafizice asupra entităților», putând determina mai exact natura unor asemenea entități. După L. B. Lombart, importante în această procedură vor fi următoarele constrângeri:

 1. Specificarea în raport cu genul entităților (Kind-specificity). Legea lui Leibniz [(x) (y) (Există x & Există y x = y ≡ (F) (Fx ≡ FY))] nu poate fi un criteriu de identitate pentru toate obiectele, deoarece condiția sa de identitate cere indicernabilitate cu privire la toate, nu doar unele proprietăți; un asemenea criteriu trebuie să se aplice numai unui gen de entități; în felul acesta doar se poate găsi un criteriu unic de identitate (metafizic interesant), specificat pentru fiecare gen de entități.

 2. Nonvacuitatea criteriului: mulțimile identice trebuie să aibă aceiași membri sau aceeași localizare spațio-temporară.

3. Excluziunea parțială, pentru fiecare gen de obiecte, trebuie să fie un criteriu distinct de identitate; un asemenea criteriu va trebui astfel să specifice, pentru un gen determinat, în însăși condiția lui de identitate, un tip de proprietate necesar împărtășită de toți membrii pentru a fi identici.

 4. Minimalitate. Un asemenea criteriu trebuie să specifice o mulțime minimală de tipuri de proprietăți comune ca o condiție a identității.

(…)

 

CAPITOLUL 10

Ontologia structural-modală: genuri și legi naturale, modalitățile ființei, structuri generative

Ca și în cazul ontologiilor puterilor cauzale sau a naturilor și capacităților naturale, orizontul ontologiei structurale este deschis de un concept «de trecere», genurile naturale. Încercarea de a justifica multitudinea utilizărilor ideii genurilor naturale în știință și filosofie a condus în mod necesar la extinderea constructivă a ontologiei standard, la generalizarea rațională cea mai semnificativă a conceptului existenței.

Locul teoretic al genurilor naturale reprezintă o «intersecție foarte aglomerată» a drumurilor științei și filosofiei. Prin această intersecție trec drumurile semanticii contemporane (semantica «genurile naturale», teoria indexical-recursivă a genurilor naturale etc.), teoriei inducției (postulatele structurale ale inferenței științifice, inducție și proiectibilitate), filosofia limbajului, filosofia științei (genurile naturale și explicația teoretică; reducția; realismul științific), biologiei teoretice și fizicii atomice etc. Toate aceste contexte de relevanță, experiența lor teoretică constituie punctul de plecare necesar în construcția unei ontologii sau metafizici a genurilor naturale, și nu doar «analiza conceptuală» și argumentele generale privind statutul și admisibilitatea acestor idei și entități în imaginea contemporană asupra lumii. Acestea, singure, nu pot decide dacă, deși «abstracte», genurile naturale reprezintă părți constituente ale lumii, așa cum se întreba încă Aristotel.

 Cum discutăm despre genurile naturale? Această întrebare preliminară pentru construcția ontologiei analitice a genurilor naturale trimite cel mai adesea la teoria lui Kripke și Putnam a genurilor naturale, considerată o adevărată «revoluție» în semantica și filosofia limbajului. Așa cum consideră M. R. Ayers, dacă până de curând expresia kantiană «Orice obiect de aur este galben» funcționa pentru a descrie sau exprima o propoziție necesară, analitică, doctrină supusă însă criticilor argumentului «asemănărilor de familie» al lui Wittgenstein sau și mai radicalului scepticism al lui Quine asupra întemeierii teoretice a distincției analitic-sintetic, după Kripke și Putnam paradigma semantică s-a schimbat: asemenea nume ca «aur», «tigru» etc. își dobândesc sensul nu printr-o definiție arbitrară sau prin corelarea cu o «idee» sau «concept mental», ci reprezentând pur și simplu numele său, fiind «designatorul rigid» al unui gen natural. «Apartenența la un gen este determinată de prezența unei presupuse naturi comune subiacente, care ne poate fi necunoscută, mai degrabă decât de satisfacerea unei definiții constând dintr-o listă a acelor proprietăți pe care le utilizăm în calitate de criterii pentru identificarea lucrurilor ca membri ai acestui gen.»

Întemeierea discursului cu sens asupra genurilor naturale pe invocarea unor microstructuri ce dau seama de ordonarea «specifică» a obiectelor naturale pare a fi și soluția împărtășită de teoria contemporană a explicației științifice și de modelele de constituție internă a domeniilor realului propuse de știința modernă. Pe scurt, genurile naturale sunt, à la Russell, Whitehead sau Quine, doar o formă de sistematizare prin clasificare a obiectelor existente, reductibilă sau explicabilă prin recursul la patternuri logice subiacente.

Ontologia genurilor naturale este încă înconjurată de dificultățile inițiale ale stabilirii exacte a «locului» genurilor naturale într-o categorializare a existenței. «Perplexitatea» lui Aristotel («tot așa de greu e de știut dacă, cu privire la principii, trebuie să considerăm genurile ca elemente și principii ale lucrurilor sau trebuie mai degrabă să considerăm ca atare părțile ultime în care se alcătuiesc lucrurile» – Metafizica (998 a-999 b)) este în mare măsură și problema filosofului modern, aceea a tipului de existență acordat genurilor naturale și a discursului teoretic adecvat explicației corespunzătoare a acestora. Acea «intersecție aglomerată» trebuie ordonată. Cărei discipline teoretice îi revine tematizarea genurilor naturale? Științei sau metafizicii?

Vom prezenta, pentru început, două genuri de răspunsuri la această întrebare. Le-am ales pentru că ele sunt printre puținele elaborări metateoretice care propun condiții sau constrângeri generale pentru admisibilitatea unei «teorii a genurilor naturale» sau, altfel spus, încearcă să definească «forma teoretică» a discursului contemporan asupra genurilor naturale. Or,ceea ce lipsește cel mai mult studiilor actuale asupra genurilor naturale este tocmai acest «frame for the discussion».

 

Ilie Pârvu (n. 1941) este un filosof român și profesor la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București). Predă cursuri de filosofia științei, metafizică și ontologie.

Prof. univ. dr. Ilie Pârvu a urmat studii de filosofie şi matematică la Universitatea din Bucureşti şi a obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 1973. De-a lungul carierei sale, a publicat numeroase volume şi articole pe teme de filosofia ştiinţei, metafizică, studii kantiene, ontologie formală, istoria şi fundamentele fizicii. Profesorul Pârvu este unul dintre reprezentanţii de prim rang ai şcolii româneşti contemporane de filosofie analitică. Este coordonator de doctorat din anul 1990 şi a predat cursuri din sfera filosofiei teoretice, care au inspirat generaţii de absolvenţi să desfăşoare cercetare avansată în domeniu. A tradus în limba română lucrări de Heisenberg şi Einstein, precum şi numeroase studii de Kuhn, Quine, Popper, Bohr, Hintikka şi alţii. În ultima perioadă, a predat în cadrul Şcolii Doctorale cursuri despre Kant şi filosofia ştiinţei şi a coordonat numeroase cercetări doctorale. De asemenea, este membru titular al Academiei Române.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire. 

Ediția include un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoire, manuală).



Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept, ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult pentru un cost modic.

10 alte produse din aceeași categorie