Englezul, francezul, spaniolul - Salvador de Madariaga, traducere și prefață de Modest Morariu

Prefață

„Da, iubite don Salvador, oameni ca dumneavoastră ne-au împiedicat să deznădăjduim și când mi s-a cerut să mă adresez dumneavoastră, astăzi, m-am gândit că acesta este primul lucru pe care vi-l voi spune...”

Cu aceste cuvinte i se adresa Albert Camus lui Salvador de Madariaga (1886-1978) în discursul rostit la 30 decembrie 1956, la manifestarea organizată de guvernul spaniol în exil, cu prilejul celei de a șaptezecea aniversări a scriitorului spaniol. Este, poate, cel mai frumos elogiu care i se poate aduce unui gânditor într-un secol tragic ca al nostru, când prea mulți profesori de gândire, iresponsabili sau doar imbecili, și-au asumat rolul deplorabil de-a dezamăgi, de-a deruta și deseori de-a duce la moarte câteva generații europene. Ce lecție mai nobilă poate da un adevărat filosof, decât aceea de-a te învăța să nu deznădăjduiești, să-ți păstrezi speranța curajoasă și demnă, când călăi cu pretenții de filosofi filantropi au încercat cinic să justifice lagărele de concentrare, camerele de gazare, masacrele! Și cât de iremediabilă, fără astfel de adevărați filosofi, ar fi fost acea față a Europei care înscrie în geografia de coșmar a dezonoarei sale anume ca Maidanek, Vapniarka, Auschwitz, Lidice, Oradour, Katyn, Guernica, Buchenwald, Sărmaș, Trăsnea, Ip!

Aceștia, din fericire destui pentru a învinge în cele din urmă, pentru a învinge întotdeauna, sunt cei care n-au renegat principiile de libertate și respect pentru demnitatea umană, valori născute pe pământul Europei, cei care au știut, cum tot Camus o spune despre Madariaga, „să-și exercite gândirea pentru a căuta, odată cu secretele lumii, regulile unei conduite, să încerce să trăiască, într‑un cuvânt, ceea ce gândesc, străduindu-se în același timp să-și cugete onest viața și epoca”. Refuzând, în numele acestui principiu superior de viață, „lumile artificiale al căror singur ciment este sângele și teroarea” (Camus), acest mare european care a fost don Salvador de Madariaga s-a exilat din Spania și nu s-a mai întors decât după moartea generalului Franco.

Opera sa filosofică și literară, însumând vreo douăzeci de volume1 și scrisă în limbile spaniolă, franceză și engleză, îl așază cu cinste în strălucita pleiadă de eseiști și scriitori spanioli cunoscută sub numele de „Generația de la ’98”, alături de Menendez Pidal, Angel Ganivet, Miguel de Unamuno, Eugenio d’Ors, José Ortega y Gasset, Gregorio Marañon, Antonio Machado, Juan Ramon Jimenez și alții. Cu toții sunt redescoperitorii Spaniei după criza din același an, 1898, determinată de pierderea imperiului ei colonial. Or, tocmai această criză, când sabia Spaniei cade și spiritul ei se înalță pentru a-și dovedi vitalitatea și supremația, după înfrângerea meritată a unei Spanii detestabile, produce „un fel de Secol de Argint, secolul unei Contra-Reforme a gândirii” (Jean Descola). Prin ei, Spania își regăsește identitatea națională – hispanitatea – și cu atât elan încât unii (Unamuno), visează donquijotești s-o proiecteze asupra întregii Europe, pentru a-și lua astfel revanșa asupra ignorării ei de către europeni. „Străinii, afirma Unamuno, nu văd la noi decât partea care este mai puțin a noastră, cea care i-a izbit mai mult – și este firesc să fie așa –, ceea ce se potrivește cu ideea pe care și-au făcut-o despre noi, idee care este întotdeauna și în mod necesar superficială. Iar noi, sărmanii! ne lăsăm duși de această măgulire înșelătoare, și așteptăm aplauze venite din afară, de la cei care în realitate nu ne cunosc, și chiar dacă ne cunosc nu ne înțeleg.”

Dar această redescoperire, cum tot Unamuno recomandă, trebuie făcută dintr-o perspectivă europeană: „Spania trebuie redescoperită și numai spaniolii europenizați o vor descoperi”.

Un astfel de spaniol este și Salvador de Madariaga. „Europenizarea” lui nu se însoțește însă cu o pierdere a identității spaniole, ci, dimpotrivă, aduce cu sine afirmarea valorilor spaniole în Europa, făcând dintr-însul unul dintre cei mai fervenți și străluciți propagandiști ai spiritului spaniol.

În acest sens, activitatea lui de scriitor și filosof este dublată de-o nu mai puțin remarcabilă activitate de om politic și de diplomat. La Liga Națiunilor, unde până în 1930 a fost directorul Secției pentru dezarmare, a militat pentru ideea de respect între națiuni, imprimând ceea ce se numea pe atunci „spiritul Madariaga”. După terminarea războiului care a cutremurat întreaga Europă, Madariaga a fost unul dintre cei care s-au străduit să reînsuflețească valorile ei, să susțină speranța celor care pieriseră în numele lor. În 1948, participă alături de Paul Valéry, Aldous Huxley, Huizinga, Thomas Mann și alții la Congresul Europei. Să mai adăugăm că Salvador de Madariaga a fost un mare prieten al României, pentru care a pledat ori de câte ori a avut prilejul.

Pentru Madariaga, Europa este o unitate: „Văzută ca un tot, Europa se detașează într-o lumină la fel de clară ca oricare dintre națiunile care o compun. Diferențele dintre scandinavi și teutoni, dintre latini și slavi, se topesc într-o asemănare generală mai frapantă decât oricare dintre nuanțele și accentele care conferă caractere specifice și varietatea persoanelor sau națiunilor pe care le unesc și diferențele se șterg atât de mult încât, la urma urmei, mai ales când le privim de pe alt continent, gondola venețiană și castelul scoțian ni se par prieteni și vecini naturali în tabloul dotat de istorie și de psihologie cu o unitate izbitoare”3 (Portretul Europei).

Unitatea Europei nu exclude așadar varietatea tipologică a componenților ei care, în spectrograful observatorului, apar întocmai ca și culorile ce alcătuiesc transparența luminii. Din pluralitatea acestor caractere naționale s-a afirmat o entitate spirituală specific europeană, pentru care moștenirea greco-latină este dominantă de fond și instanță majoră de permanent recurs în momentele de criză. „La început, spune Anaxagora, era haosul, dar a venit rațiunea și-a pus toate lucrurile la locul lor.” Cu alte cuvinte, le-a rânduit și le-a personalizat, creând un tip de civilizație în care măsura lucrurilor este omul, cum toți grecii o spun. Antropocentrist, omul european trăiește așadar cu conștiința individualității sale omenești în raport cu universul; el vrea, cum spune Malraux, să aducă lumea omului, în timp ce gândirea Asiei tradiționale exclude conștiința de sine a individului și propune omul ca ofrandă lumii. Sunt două ipostaze deosebite și esențiale ale umanității, care trebuie înțelese și nicidecum ierarhizate, firește. Spiritul european este ca atare personalist și prometeic, e drept, cu riscul consecințelor primejdioase uneori ale orgoliului exacerbat, când pierde tocmai măsura – o moștenire elină. Dar numai în cadrul acestui tip de cultură apare ideea pascaliană atât de emblematică pentru structura mentală a europeanului: „Omul nu-i decât o trestie, cel mai firav în natură; dar este o trestie gânditoare. Nu-i nevoie ca tot universul să se înarmeze pentru a-l zdrobi: un abur, o picătură de apă ajunge ca să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul tot mai nobil ar fi decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și‑ș i dă seama de superioritatea universului asupră-i, în timp ce universul nu știe nimic despre puterea pe care o are asupra omului”. Peste milenii, orgoliul nobil al persoanei Prometeu se întâlnește astfel cu conștiința de sine a persoanei Pascal în unitatea aceluiași spațiu mental, pentru că ne place să credem că nici vulturul care sfârteca ficatul lui Prometeu nu-și știa puterea, în timp ce Prometeu, țintuit neputincios, știa pentru ce este torturat. Din tabloul dotat de istorie și psihologie cu o unitate izbitoare, Madariaga detașează trei componenți: francezii, englezii și spaniolii. Cele trei popoare ale Europei sunt privite ca persoane distincte, cu trăsături specifice, constituite din suma persoanelor cu trăsături specifice, care intră în componența întregii națiuni, tot așa cum suma persoanelor popoare alcătuiește transparența unitară a spiritului european. Însuși titlul eseului, la singular: Francez-Englez-Spaniol, sugerează această personalizare. Aplicat, sistematic, limpede, într-un cuvânt, cu o metodă ce amintește studiile politehnice de bază, făcute la Paris, Madariaga le analizează în raport cu însușirile lor dominante, urmărind modul în care se constituie și se nuanțează aceste însușiri în complexul fapt psihologic care este o națiune. Bogăției multilaterale a informațiilor din diferite discipline, căci autorul este în egală măsură istoric, psiholog, sociolog, filolog, critic literar și de artă, să-i adăugăm farmecul și adeseori umorul scriitorului Madariaga, toate, laolaltă, oferind o lectură pe cât de instructivă, pe atât de delectabilă. Această analiză a unor caractere naționale, cuprinsă în culegerea de față, are un precedent în Analiza spectrală a Europei a contelui Hermann von Keyserling, apărută în 1928. Îl amintim pentru că pune mai bine în lumină spiritul umanist și generos în care este conceput eseul lui Madariaga. Deosebirea dintre cele două lucrări creează o opoziție frapantă între baltagul romantic, bizar și subiectiv, și mediteraneeanul căruia pasionalitatea hispanică nu-i umbrește rigoarea obiectivă, iar această opoziție nu face decât să-l acrediteze și mai temeinic pe cel din urmă.

Pe lângă cele trei tipologii descrise de Madariaga, Keyserling include Germania, Italia, Ungaria, Elveția, Țările de Jos, Țările Baltice și Balcanii, unde figurează și România cu o imagine destul de discutabilă. Ceea ce frapează în Analiza spectrală a Europei sunt inegalitățile ei. Observații pătrunzătoare și îndreptățite se învecinează cu aproximații subiective și baliverne salonarde, pentru că autorul se vrea pictor și nu fotograf, așa cum declara în prefață, „ceea ce, continuă el, implică, pe deasupra, particularități determinate de individualitatea mea”, iar „pictorul” Keyserling, din păcate, este prea preocupat de sclipirea efectelor sale. Aș spune că „tonurile” folosite îi dictează uneori în tablou raporturi fanteziste cu o valoare strict subiectivă. În schimb, „fotograful”, raționalist și obiectiv, Madariaga sacrifică efectele în numele rigorii. În plus, „pictorul” este și un mesianic, iar mesianismul s-a dovedit întotdeauna un prost sfătuitor, când nu-i de-a dreptul, blând spus, incomod. Pornind de la premisa că „toate popoarele sunt odioase” și „omul în sine este o valoare îndoielnică”, H. von Keyserling declară cu suficiență emfatică: „Scopul meu e să dirijez evoluția pe măsura puterilor mele, dându-i un impuls fecundator”. Mult mai modest, „fotograful” Madariaga vrea să fie doar interpretul admirabilei varietăți de caractere naționale în care vede, fără primejdioase ierarhizări, bogăția spirituală a creației. „În numele cărui principiu am putea dori sărăcirea lumii reducând aceste tipuri la unul singur?” se întreba don – și subliniez don pentru că de la Don Quijote încoace văd în acest apelativ un titlu de noblețe spirituală – Salvador de Madariaga, pentru a conchide că datoria oamenilor este să se bucure în mod inteligent de această bogăție.

MODEST MORARIU

INTRODUCERE

I

Cercetând cum trăiesc aceste popoare, constat în primul rând o anumită unitate aparentă și superficială datorată influenței unui ansamblu de idei generale comun întregii civilizații albe, sau, cel puțin, celei europene. Dar dacă, scobind sub pojghița ideilor conștiente, voi încerca să pătrund în zona ideilor subconștiente, a instinctelor, a reacțiilor firești și primare în fața vieții, voi constata cum la fiecare dintre aceste trei popoare se afirmă o atitudine distinctă, un complex idee-sentimente-forță caracteristic pentru fiecare în parte, care va fi în același timp norma moralei sale, cheia emoțiilor și motorul actelor pure.

Aceste complexe caracteristice sunt următoarele:

Pentru englez, fair-play; pentru francez, le droit; pentru spaniol, el honor.

Constatăm că cele trei cuvinte care le desemnează sunt intraductibile. Englezii traduc dreptul prin law, ceea ce, și ei știu bine asta, nu-i decât recunoașterea unei neputințe; spaniolii dispun de cuvântul derecho, care, în cărțile juridice, reprezintă, de bine de rău, ideea de drept așa cum este dezbătută în facultățile de drept; dar „dreptul” vital al francezului care n-a studiat Dreptul este necunoscut în Spania; de altfel, spaniolul de rând confundă în limbajul curent cuvintele „drept” și „obligație”. Cât despre „el honor”, acesta e cu atât mai intraductibil cu cât în franceză și în engleză există cuvinte cu care, fizic, se înrudește. Dar „honour” și „honneur” se deosebesc profund de „el honor”, mai ales când sunt însoțite de adjectivele „spanish” și „castillan”.

Aceste cuvinte sunt așadar intraductibile, și era de așteptat, devreme ce nu reprezintă concepte abstracte, ci specii psihologice tot atât de definite și de limpezi intuiției ca și cal, ulm sau galenă.

Fair-play este un termen sportiv. Să și reținem acest prim punct: sport, acțiune pură. Fair-play desemnează adaptarea perfectă a jucătorului la joc considerat în ansamblul său. El determină raporturile jucătorului cu coechipierii săi, dar și cu adversarii, fără de care jocul n-ar putea fi complet. Aici, să observăm cum mijește înțelepciunea. Pentru că înțelegerea cu camarazii nu înseamnă în fond decât rațiune. Înțelepciune. Vedere de ansamblu. Intuiție a întregului ca un singur joc, și-a opoziției ca o colaborare. Fair-play‑ul cere o anumită estompare a individului în fața echipei, și chiar a echipei în fața jocului. Dar această estompare nu înseamnă anulare. Dimpotrivă, ea duce la randamentul maxim al individului într-un ansamblu perfect organizat. Tocmai această apreciere intuitivă și instantanee a echilibrului dintre individ și colectivitate este caracteristica fair-play‑ului.

Fair-play-ul nu-i reductibil la formule, ci planează, spirit viu, peste reguli. Insesizabil, dar precis. Suplu, dar exigent. Și se adaptează conturilor mobile ale vieții ca mănușa pe mână. Ca orice spirit viu, nu se manifestă decât în acțiuni concrete. Este inseparabil de acțiune, de nedefinit în afara actului. Este un mod de-a acționa. De fapt, fair-play-ul este acțiune.

Dreptul este o idee. Este soluția găsită de spiritul calculator în problema echilibrului dintre individ și colectivitate. Dreptul este o linie geometrică ce definește, pe harta intelectuală, frontierele libertății fiecăruia. După ce am văzut cum fair-play-ul se adaptează cu un empirism perfect acțiunii de fiece moment, constatăm că dreptul trasează a priori o rețea de reguli și obligă acțiunea să i se adapteze. El nu-i, așadar, simultan cu acțiunea, ca fair-play-ul, ci o precede. Nu-i, ca fair-play-ul, o alianță spontană și mereu reînnoită între rațiune și natură, ci un sistem în care natura se supune rațiunii. Și în timp ce fair-play-ul contopește subiectul și obiectul în act și, acționând, nu-i nici subiectiv, nici obiectiv, fiind în același timp și una și alta, dreptul este în mod impasibil obiectiv și opune protestelor ființei rebele la geometrie, infailibilitatea inteligenței. Dreptul este inteligență.

El honor este o categorie psihologică care cere o oarecare punere la punct. Să rupem în onoarea sa echilibrul acestei expuneri și, pentru a face mai bine înțelese faptele vieții cotidiene, să curățăm întâi terenul de idei preconcepute, apelând la texte. Vom alege trei texte deosebit de clare: primul va fi un catren rostit cu vocea lui energica și autoritară de faimosul Judecător din Zalamea, imortalizat de Calderón:

Al Rey la hacienda y la vida Se ha de dar; pero el honor Es patrimonio del alma, Y el alma sólo es de Dios.

„Regelui îi datorăm averea și viața; dar el honor este patrimoniul sufletului nostru, și sufletul nu-i aparține decât lui Dumnezeu.”

Al doilea va fi un episod faimos din legenda Cidului. Surghiunit, Cidul are nevoie de bani. Îi împrumută de la doi evrei din Burgos, lăsându-le drept zălog două cufere pline cu nisip, pe care îl declară a fi aur. Mai târziu, biruitor și bogat, el înapoiază banii și-i dă mesagerului următoarele instrucțiuni emoționante:

Îi vei ruga din parte-mi

Să binevoiască să mă ierte,

Căci rău părându-mi, a trebuit să fac așa

Împins de nevoie;

Și de-i adevărat că nu era decât nisip

Ce le-am lăsat în cuferele acelea

Acolo în nisip am îngropat

Tot Aurul sincerității mele.

Al treilea text va fi curiosul „romancero” al contelui Leon. Curteni și doamne se preumblă prin sălile palatului regal. Dintr-un balcon înalt, unde s-au oprit, se vede cușca în care sunt închiși patru lei fioroși din Africa. Pentru a-și pune amorezii la încercare, Doña Ana scapă intenționat o mănușă în cușca fiarelor. Contele Leon coboară în cușcă, ridică mănușa și, înainte de-a i-o înapoia Doñei Ana, o lovește peste obraz exclamând: „Iată, iată, și de-acum înainte, să nu mai pui la încercare, pentru o mănușă netrebnică, el honor al atâtor oameni de stirpe aleasă. Și dacă se află cumva aici vreunul care nu încuviințează cele ce-am făcut, să iasă pe câmpul el honor și să-și susțină părerea potrivit legilor cavalerești”.

Aceste trei exemple ne permit să înțelegem pe viu el honor despre care ne facem deseori pe nedrept, sub numele de onoare castiliană, o idee umflată și grandilocventă. Să observăm în el acea grijă pentru cele de rând, pe care se cuvine să n-o pierdem niciodată din vedere când ne referim la Spania. Ea se vădește în episodul Cidului, a cărui natură utilitară este evidentă. Dar romancero-ul contelui de Leon este poate și mai instructiv în această privință, căci ne înfățișează un viteaz, vestit pentru curajul său, reproșându-i unei doamne că pune la încercare el honor al unor cavaleri (și pe al lui) pentru un obiect frivol și nevrednic de riscurile pe care le comportă. Dacă insist asupra caracterului, ca să spunem așa, rezonabil și practic al noțiunii de el honor, o fac pentru că opinia curentă, deturnată de Don Quijote (de altfel neînțeles pe deplin), tinde să atribuie acestei caracteristici spaniole un soi de idealism detracat. De altminteri, e lesne de înțeles cum a putut lua naștere această eroare, ca un fel de prelungire a realității.

El honor constă în erijarea individului mai presus de orice lege exterioară – fie spontană și naturală (fair-play), fie calculată și intelectuală (droit) – o lege subiectivă, imperativul pe care orice om de stirpe aleasă îl poartă în sine. Dar această eliberare absolută de orice lege socială nu poate fi permisă decât unor oameni de stirpe aleasă, cu alte cuvinte unor oameni înclinați să n-o folosească în scopuri meschine. Drept garanție, omul de stirpe aleasă este gata să‑ș i verse propriul sânge. Limita libertății sale este însăși viața sa. Spada răspunde pentru act.

Am văzut mai sus câteva exemple ilustrând acest mod de-a acționa. Cidul lasă drept zălog nisip, dar o face ca să plece la luptă, iar garanția împrumutului nu este nisipul, ci „aurul sincerității sale”. „Aur” pentru că sinceritatea este cea a Cidului, om de stirpe aleasă. Contele de Leon este liber să facă un lucru nemaipomenit, să lovească o femeie; dar el iese din cușca leilor și este gata să semneze cu sângele lui sentința pe care a dictat-o împotriva prea ușuraticei doamne care a vrut să se joace cu el honor.

Pentru că el honor, așa cum ne spune Judecătorul din Zalamea, este patrimoniul sufletului, și sufletul nu-i aparține decât lui Dumnezeu. Regele, adică societatea, echipa, n-au drepturi asupra sufletului nostru, deci asupra honor-ului nostru. În orice moment, sufletul rămâne liber să se înțeleagă cu Dumnezeul său și să acționeze în consecință. Estomparea totală a societății în fața individului, exceptând acea încercare a posteriori: darul propriei vieți (materiale, sau, în cazul omului „dezonorat”, morale).

Am văzut că fair-play-ul coincide cu acțiunea; le droit, o precede; el honor îi urmează. În norma engleză, regula și acțiunea se confundă; în norma franceză, regula forțează acțiunea; în norma spaniolă, acțiunea forțează regula. Natura, aliată cu rațiunea la englez, supusă rațiunii la francez, triumfă aici asupra rațiunii și-o supune. El honor este așadar subiectiv, inefabil, incomunicabil. El honor este pasiune.

Grupul „fair-play-droit-honor” ne duce așadar la grupul „acțiune-inteligență-pasiune”. Nu vom avea naivitatea să amputăm fiecăruia dintre aceste trei popoare două treimi din facultățile lor. Vom limita ipoteza noastră generală spunând că centrul de gravitate psihologică al acestor trei popoare este plasat precum urmează: la poporul englez, în voință; la poporul francez, în inteligență; la poporul spaniol, în suflet; și că reacția firească a fiecăruia dintre aceste trei popoare în fața vieții este: la englez, acțiunea; la francez, gândirea; la spaniol, pasiunea.

Salvador de Madariaga (n. 23 iulie 1886, La Coruña, Galicia, Spania – d. 14 decembrie 1978, Locarno, Cantonul Ticino, Elveția) a studiat ingineria la Paris, dar la întoarcerea în Spania a început o carieră ca jurnalist și scriitor. A ocupat diverse posturi la Liga Națiunilor și a fost profesor de spaniolă la Oxford. Primul guvern republican spaniol l-a numit ambasador la Washington și Paris. În timpul Războiului Civil Spaniol, s-a stabilit în Anglia, conducând o campanie necruțătoare împotriva lui Franco. A fost unul dintre fondatorii Colegiului Europei din Bruges (1949) și, de asemenea, a colaborat cu diverse organizații internaționale pentru a promova o Europă unită și integrată. La întoarcerea sa în Spania în 1976, după restaurarea democrației, a devenit membru al Academiei Regale Spaniole. Opera sa literară include romane, eseuri, teatru, poezie, cărți de istorie și critică.

S

Traducere de Modest Morariu

Modest Morariu (n. 11 august 1929, Cernăuți – d. 15 aprilie 1988, București) a fost un poet, eseist, prozator și traducător român. Descendent al unei vechi familii de intelectuali din Cernăuți, printre care se numără și mitropolitul Silvestru, fiul său, Vasile Morariu fiind coleg cu Mihai Eminescu la Viena. Liceul l-a început la Cernăuți și l-a continuat în diferite orașe din România, unde părinții săi au venit în refugiu. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1954. A debutat în revista Steaua în 1958. Din 1959 după un stagiu la revistele La Roumanie Nouvelle, după ce a fost corector la Gazeta literară, devine redactor la editura Meridiane, unde va îngriji mai multe albume de artă. Publică trei volume de versuri și două de eseuri, pe tema traducerii sau pe teme legate de artele plastice. A devenit redactor-șef al editurii Meridiane în 1969. A tradus, printre alții, pe André Malraux și Albert Camus.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.