Risipitorul de talent: Ilie Cristoloveanu, pictor și filolog în România și SUA - Mona Momescu, Eduard Andrei

   Cuvântul autorilor

Această carte s-a construit, treptat, dintr-o mirare și o încercare de a reconstitui, inițial, istoricul Catedrei „N. Iorga” de la Universitatea Columbia. În decursul mandatelor de lector de limba română, în cadrul programului administrat de Institutul Limbii Române și de universitatea americană, Mona Momescu a găsit informații discontinue despre programul de limba română. Documente oficiale, amintiri ale profesorilor de istorie și științe politice de la East-Central European Center începeau și se opreau, cumva, la momentul 1971, când Guvernul României de la vremea aceea a deschis, cu tot protocolul diplomatic, programul intitulat „N.Iorga”, ca omagiu adus istoricului care ținuse conferințe la Universitatea Columbia în anii ’30 și a cărui personalitate servea, între altele, la legitimarea inițiativelor academice și culturale ale României socialiste. Înghețarea relațiilor româno-americane la sfârșitul anilor ’80 a adus, desigur, și suspendarea prezenței, așa fragilă cum era, a unor istorici de marcă români la universitate. Programul a fost redeschis în 1998, sub înaltul patronaj al președintelui Emil Constantinescu, prezent în campus. Se pare, după mărturiile profesorului John S. Micgiel, mulți ani director al East-Central European Center, că inițiativa redeschiderii a apărut într-o conversație cu Alina Mungiu-Pippidi, prezentă în spațiul academic american ca politolog recunoscut. Din fericire, nu a fost doar o conversație academică. Noul program, așezat sub egida și administrarea Institutului Limbii Române, a căpătat, de comun acord cu universitatea-gazdă, statutul de program de limbă și cultură română. Așa se face că, încercând să reconstituie, cumva arheologic, memoria celor care au servit programul, Mona Momescu s-a întrebat cum și dacă acesta ar fi existat și înainte de momentul 1971, dată fiind relația de interes față de România a Statelor Unite, exacerbată pentru o vreme de turul Reginei Maria în 1926 în SUA și Canada și de noua poziție, post-Unire, a României în Europa.

Așa au început căutările, au apărut nume ilustre precum Leon Feraru, profesor de română și limbi romanice la Universitatea Columbia, diplomat cultural de înaltă clasă, unul dintre fondatorii Institutului de Cultură Română de la Universitatea Columbia (Institute for Romanian Culture); din această reconstituire în care apăreau constant nume, evenimente, momente de însemnătate culturală dincolo de programul de limba română a apărut numele pictorului Ilie Cristoloveanu și am identificat manualul de limba română pe care l-a scris și publicat singur. Mirarea, care a declanșat cercetarea întinsă pe parcursul a 4 ani, printre obligații academice, a fost cumva, generată de lipsa informațiilor, în arhiva Universității Columbia, despre activitatea didactică a lui Ilie Cristoloveanu, care a predat limba și cultura română vreme de două decenii (1942-1964). Manualul reușisem să-l găsim, întâi în colecția Bibliotecii Publice New York, apoi, de cumpărat. Rămânea însă întrebarea: de ce Universitatea Columbia, care se mândrea cu activitatea de portretist a pictorului româno-american Cristoloveanu – portretul pe care i l-a făcut lui Dwight Eisenhower, fost președinte al universității și al SUA, este și acum expus la Biblioteca Butler, la loc de cinste – , nu păstra nimic din activitatea lui de filolog, de profesor? 

În toamna anului 2017, cu prilejul Zilei Limbii Române, Institutul Cultural Român din New York, la care Eduard Andrei era pe atunci coordonator principal de programe, a organizat o expoziție de manuale de română apărute în SUA și o conferință pe această temă, prezentată de Mona Momescu. De atunci, discuțiile celor doi autori, schimburile de informații și documente din arhive au devenit mai susținute, mai ales că Eduard Andrei lucra, în puținul timp liber rămas după îndeplinirea obligațiilor profesionale, la cartea Pictorul Costin Petrescu la New York (1919-1920), apărută la Editura Paideia în 2019. Se contura o istorie cu lacune, dar și cu promisiuni, a unor decenii (1920-1950/60) în care istoria culturală a românilor emigrați în America se scria nu numai în comunități relativ conservatoare și nostalgice, ci în mediile de vârf, artistice și academice, în care New Yorkul deținea, prin fascinația și energia lui, locul central.

            Unde se afla, ne-am întrebat, istoria artistului „fără chip” (căci nu identificasem decât o reproducere a unui tablou cu altelierul artistului, în care i se vedea profilul), care, paradoxal, s-a consacrat în SUA ca „autor de chipuri”? În ce fel activitatea lui extinsă, de profesor de limba română, a trecut sub uitare după decesul din 1964? Am început, așadar, o migăloasă și uneori dezamăgitoare muncă de reconstituire a surselor, de identificare și păstrare a celei mai mici informații despre Ilie Cristoloveanu. Mai întâi în baze de date care au înregistrat statutul civil al familiei Cristoloveanu după emigrarea din România. Apoi în baze de date ale presei americane istorice. Din fiecare răsărea câte o fărâmă de informație, în care, pictorul-filolog își alterna întâietatea, în atenția presei, cu soția sa, soprana Olga Cristoloveanu. Dacă el nu a avut chip, pentru o vreme, apoi soția sa răsărea, din imagini din presă, din portretele prezente în manual, drept o iubitoare a luminilor scenei și a prezenței la evenimente mondene din lumea aristocrată a timpului.

            Cumva, notorietatea temporară a Olgăi Cristoloveanu ne-a făcut să căutăm „altfel”. Memoria lui, câtă va fi existat, în documentele universității, va fi fost legată de ea, care i-a supraviețuit pictorului-filolog 24 de ani – s-a stins, la aproape 93 de ani, în 1988, în Arkansas, după ce New Yorkul și lumea cea nouă nu mai aveau loc pentru mignona văduvă care nu ezita să facă oficialii să se certe între ei pentru a-și revendica drepturile și a feri de uitare numele soțului ei. Am găsit, așadar Dosarul Olga Cristo-Loveanu în arhivele Universității Columbia. Dincolo de datele inestimabile pentru reconstituirea cu precizie a posterității pictorului și filologului, pentru portretizarea unei lumi în care celebritatea academică și artistică se mișcau după criterii noi, am găsit ceea ce era mai important – lista de inventar a lucrărilor pictorului, peste 100 la număr, așa cum se aflau ele la data decesului său. Mai mult, corespondența văduvei cu oficialii dezvăluie iubirea de peste timp, continente și istorie, a celor doi soți, Olga și „Micu” (după cum îl numea soția), dar și tragedia care a marcat definitiv viața familiei: unicul lor copil, fiul Miron, decedase la 22 de ani neîmpliniți, absurd, lovit de o mașină în apropierea locuinței familiei. Miron Cristoloveanu terminase, aproape, de redactat, o amplă teză de doctorat despre Byronismul în cultura română și i se promisese o poziție la Universitatea Columbia.

            Reconstituirea activității de pictor și filolog a lui Ilie Cristoloveanu se transforma, pe măsură ce identificam noi informații fragmentare, în reconstituirea vieții unei familii, a unei iubiri încrâncenate în fața loviturilor. De aceea am încercat să echilibrăm cumva demersul științific și pe acela de „poveste de viață”, mai ales că flamboaiantul și mordantul New York apărea nu ca peisaj de fundal, ci ca „personaj” autonom, în rotirea nebunească de notorietate, uitare, tragedie, indiferență care a marcat existența familiei. În același timp, „risipitorul de talent” Ilie Cristoloveanu, mai reticent decât s-ar fi cuvenit în fața afirmării sociale, dar orgolios, neînduplecat în anti-comunismul său din anii 1950-1964, începea să aibă chip.

Cercetările, odată ce am decis redactarea acestei cărți, s-au dus pe două planuri, în spațiul presei americane, în iscoditoare conversații telefonice purtate de Mona Momescu cu puținii care l-au cunoscut și se mai află în viață în SUA, cu instituții americane, și în spațiul românesc, prin acribia la fel de neînduplecată a lui Eduard Andrei. Putem așadar, oferi cititorului nu un chip, ci mai multe: al timidului elev de provincie Ilie Cristoloveanu, dăruit cu talent prodigios, capacitate de efort supraomenească, al studentului la Arte Frumoase care obținea, în 1916, prestigiosul premiu Lecomte duNouÿ, al tânărului artist care se ocupa să nu rateze măcar o expoziție anuală până la plecarea sa în SUA, în 1922. Putem oferi nu numai numele, inventat și reinventat, cu care își semna tablourile, sau manualul său cu care apărea în presa americană și în documente oficiale (Cristoloveanu, Christoloveanu, Christo-Loveanu, Cristo-Loveanu, Loveanu, etc.), ci și traseul unei vieți care, cu siguranță, în ciuda eforturilor noastre, va păstra un mister încă și mare decât acela al tablourilor, deocamdată neidentificate, dar rămase în lista de inventar, ca un lung poem al unei epoci pierdute, precum și al echilibrului fragil dintre notorietate și efemeritate.

Reconstituirea „istoriei cu lacune” a vieții și activității artistului s-a realizat cu ezitări, prin evaluări comparative indirecte, cu mare grijă, în lipsa lucrărilor. Apoi, în toamna anului 2021, Eduard Andrei, cu sprijinul personalului de Muzeul Național de Artă al României a descoperit că tablourile, lucrările de grafică, documente de presă, câteva mostre din corespondența familiei Cristoloveanu, așteptau, tăcute, reîntoarcerea adevărată, în colecția muzeului, din anul 1977, când Olga Cristoloveanu a concedat, după lupte îndelungate cu oficialii Universității Columbia, să doneze totul României, mai precis Muzeului de Artă al R.S.R, cum se numea pe atunci.

Această „dezvăluire” pe care Ilie Cristoloveanu o făcea, în sfârșit a însemnat, pentru autori, nu numai bucuria de a aduce cititorilor un text robust, de referință, bazat pe documente și imagini complete, ci și un lung proces de revizuire a cărții deja finalizate. Unele dintre deducțiile anterioare ale autorilor au fost confirmate de date, alte secțiuni consistente a trebuit rescrise, în urma noilor descoperiri.

Mai mult, descoperirea colecției le-a adus autorilor bucuria de a împărtăși cititorilor imagini ale unei lumi, așa cum a fost, ale unor oameni care și-au recăpătat chipurile, ale unor imagini ale lucrărilor artistului.

Cititorii vor înțelege și scuza anumite reiterări ale informației și referințelor pe parcursul capitolelor: sursele consultate ne-au folosit ca argument și în prezentarea parcursului biografic și profesional al lui Ilie Cristoloveanu, și în demersul critic asupra activității lui ca pictor, sau ca filolog. De multe ori, presa vremii, puținele articole de specialitate identificate, ori mărturiile contemporanilor săi abordează simultan activitatea de pictor, filolog și aceea a relațiilor sociale. Am considerat util pentru cititori să menționăm, din nou, unde a fost cazul, sursele, pentru a nu le întrerupe lectura prin trimiteri la note anterioare. De asemenea, acolo unde citarea surselor din periodice vechi nu apare unitară, aceasta se datorește faptului că am lucrat și cu tăieturi din ziare, din Fondul Ilie Cristoloveanu, degradate de trecerea timpului; pentru unele, identificarea completă a fost imposibilă, în cazul altora, am făcut o identificare prin coroborarea informațiilor și evenimentelor.

La capătul acestui efort, dus la împlinire cu entuziasm,  autorii au speranța că efortul lor oferă publicului o carte frumoasă, în primul rând, așa cum și-ar fi dorit-o Ilie Cristoloveanu, o lectură alertă și agreabilă și o solidă sursă de documentare pentru specialiștii în istoria artei și pentru filologi.

Autorii

          Două lumi peste care s-a risipit talentul:
          România și „cel mai frumos oraș din lume”.
          Ilie Cristoloveanu, parcurs biografic  

               Faimă, uitare, identitate

Memoria identitară a comunităților românești din alte țări, cu toate definițiile sale difuze, sau convenabile politic, în diverse momente și conjuncturi istorice, se sprijină pe reconstituirea vieții și activității unor emigranți care, prin integrarea și notorietatea lor temporară, sau mai rezistentă în timp, au intrat în circuitul profesional sau public din țara de adopție. Complexul românesc al „culturii mici”, „prinse” între imperii, s-a definit și prin demersul constant de recuperare a excelenței naționale validate în afara granițelor statale. Românii emigrați în Occident – Europa de Vest și Statele Unite ale Americii s-au aflat, de-a lungul istoriei noastre moderne, indiferent de regimul politic, în atenția jurnaliștilor, a oamenilor de cultură, a publicului larg; realizările acestora au funcționat fie ca ideal, fie ca un traiect de viață la îndemâna oricui ar fi ajuns în spațiul de integrare și consacrare a celor emigrați.
Această raportare la emigrați și emigrare funcționează aproape neschimbată și astăzi. O tentație a excepționalismului „pentru export” sau „exportat cu succes” face ca succesul unei persoane să se distribuie, generos, către un noi generic și difuz.

Festivismul oficial, acolo unde apare, înlocuiește discursul echilibrat despre aceste personalități/persoane cu notorietate. Așa se face că, în vreme ce unii dintre membrii emigrației, care se integrează cu succes în noul spațiu, rămân în memoria colectivă sau sunt invocați periodic, alții, precum a fost cazul pictorului și filologului Ilie
Cristoloveanu, abia dacă sunt menționați în dicționare ale personalităților locale, alcătuite prin grija cercetătorilor care completează, deseori prin cercetări dificile, un canon cultural dedicat îndeobște „vârfurilor”.
Revenind la emigrația română în Statele Unite, ea a fost și este încă tratată fie sub semnul excepționalismului individual (de la generalul George Pomutz, transformat într-un cavaler întemeietor al excepționalismului românesc în spațiul SUA), fie, în primii ani de după 1990, sub semnul unei reconstituiri istorice a fenomenului migrației; în acest caz, cercetarea s-a aplecat mai cu seamă asupra efortului celor plecați din România de a-și păstra obiceiurile: folosind ca surse de documentare îndeosebi publicațiile tipărite de emigrația istorică, aceste analize izolează un profil identitar al românilor emigrați care, prin modul de organizare a comunităților și alte activități de timp liber, par să se legitimeze prin continuarea netulburată a ritualurilor folclorice și prin ipostazierea nostalgiei pentru „vechea țară”; în egală măsură, asociațiile culturale ale comunităților românești din SUA mizează pe integrare, „americanizare” dublată de nostalgia cu accente moralizatoare față de pierderea românismului.
De multe ori, reconstituirile istorice, care au ca obiect personalități care așază România pe harta excelenței internaționale și cumva, atemporale (Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, G. Palade, sau români de generație tânără, din diverse domenii – sport, artă) au un substrat politic, ori reprezintă simple exerciții de reîmprospătare periodică a memoriei colective. Ca și păstrarea unor nume-cheie în panteonul românesc al diasporei, uitarea, în cazul altora, poate fi rezultat al „prudenței” ideologice a unui regim politic, așa cum vom vedea în cazul lui Ilie Cristoloveanu,
sau pur și simplu rezultatul unui concurs de împrejurări, unele dintre ele, mundane (pierderea documentelor, lipsa de grijă a custozilor față de o colecție, ori nesfârșite tergiversări administrative). Așa se face că o parte a emigrației din secolul al XX-lea, care poate constitui o importantă resursă pentru înțelegerea istoriei românilor din SUA, rămâne încă puțin cercetată în toate aspectele ei, cu toate volumele și articolele apărute în ultimele două decenii. Emigrația românească nu s-a constituit numai din cei plecați pentru o viață mai bună, doritori să-și perpetueze modul de viață și limba și în țara de adopție, sau să atingă celebritatea în noul spațiu. Foarte puțini se mai îndreaptă azi, în afara cercetătorilor specializați, al căror public este restrâns tot la cei din domeniul profesiei, spre explorarea activității lui Jean Paleologue, Stella Roman, Jean Ulysses Korée, Leon Feraru, Ilie Cristoloveanu, M. Eli Ravage, Al. Seceni, D. Berea, ca să numim numai câțiva dintre cei care au căzut cumva în uitare, dar care au dat măsura profesionalismului, precum și-au păstrat și identitatea, perfect sincronizată cu timpul și spațiul în care au trăit. Ca să conchidem, constatăm următoarele: între reprezentarea bazată pe excepționalismul românilor care se află pe primul loc oriunde în lume, sau imaginea semănătorist-nostalgică a românilor plecați „în pribegie” pentru o soartă mai bună, pe care nu o pot avea în propria țară, unde trăiesc în enclave etnico-lingvistice și se dovedesc dezamăgiți, sau disperați, pentru că țara de adopție este diferită față de țara-mamă, sunt uitați emigranții care s-au integrat în SUA și au contribuit profesional și uman, la nivelul comunității în care au trăit și lucrat, fără a se raporta ostil sau condescendent la țara de origine. Zona aceasta aparent „de mijloc”, din care a făcut parte și Ilie Cristoloveanu, pictor, profesor de limba și cultura română la Universitatea Columbia din New York, rămâne un fel de teritoriu al descoperirilor de „nișă”, rareori conectate într-un discurs coerent asupra identității românești în SUA,
a relației dintre asimilare și enclavizare în comunitățile românești. Desigur, pe lângă cele menționate anterior, un rol important în perpetuarea acestui tip de discontinuitate în ce privește identitatea româno-americană l-a avut, și continuă să-l aibă, percepția mecanismelor de reprezentare dintr-o perspectivă reducționistă, adesea primitiv-repetitivă, a ideologiei „la modă” sau a ideologiei „utile”: românii stabiliți în SUA au fost reevaluați/sărbătoriți și „însușiți” de interese diplomatice, politice, academice în funcție de apartenența la o mișcare anticomunistă, sau de notorietatea lor științifică/profesională, fiind preferați aceia a căror celebritate depășește granițele SUA, în speranța secretă că s-ar putea produce un transfer colectiv transistoric, al prestigiului acelora, sau al rectitudinii lor politice, asupra spațiului de origine sau, și mai precis, asupra celor care își apropriază aceste iconuri ale „românismului”.
De multe ori, emigranții înșiși reiau relația cu țara de origine fie dintr-un impuls nostalgico-recuperator, fie din pusee pedagogice, fie din spaime și complexe personale, pe care le transferă, în baza aceluiași mecanism, nediferențiat, asupra țării de origine. Comunitățile româno-americane, fie cele istorice, fie cele mai recente, care
au ales să păstreze, deseori cu obstinație, obiceiurile, ritualurile și să se raporteze critic la țara de adopție, enclavizându-se după revenirea de la muncă, sunt la fel de tentante pentru recuperarea de către discursul identitar românesc despre „diaspora”, „ai noștri” etc. Ilie Cristoloveanu nu se înscrie, pe deplin, în niciuna din aceste atitudini, deși politic a fost un anticomunist fervent, iar personal s-a manifestat ca un cetățean american de origine română, integrat spațiului de adopție, convins că identitatea sa de artist și filolog român trebuie afirmată prin excelență și tenacitate.
Unde îl putem, așadar, încadra pe Ilie Cristoloveanu și de ce este atât de puțin cunoscut/cercetat în România?

În bibliografia românească, în afara competentei fișe biobliografice alcătuite de Stan V. Cristea în dicționarul dedicat personalităților teleormănene, menționat anterior, volum de circulație restrânsă, mai apare, într-un articol destinat publicului larg, relativ recent – 2011 – semnat de M.N. Rusu, intitulat „135 de ani de la nașterea lui George Enescu. Enescu și pictorul Elie Cristoloveanu”. Scurta evaluare a realizărilor pictorului semnalează lipsa informațiilor și cercetării asupra unui artist important: „Dacă ar fi să judecăm opera pictorului Elie Cristoloveanu fie și numai după portretul făcut generalului Eisenhower sau lui Enescu, locul său în galeria marilor portretiști ar fi asigurat. Nici autoportretul său nu l-am putea situa în altă parte.

Dar, din păcate, numele lui nu figurează nici în istoria picturii românești, trecută ori prezentă, nici în dicționarele de personalități ale emigrației și exilului apărute atât în SUA cât și în România. Nu intenționez, deocamdată, să avansez ipoteze neacoperite întru totul documentar despre această stranie uitare așternută asupra numelui său.
Căci, dacă nu avem informații verificate despre biografia pictorului, aproape deloc nu avem informații despre numărul operelor sale plastice, despre stilul acestora și locul unde se află majoritatea dintre ele. Tablourile de față le-am găsit reproduse în «Calendarul America», din 1964, iar un desen sau acuarelă, apărut pe Internet, e destul de neconcludent, datând, probabil, dintr-o perioadă anterioară tablourilor în ulei, reprezentându-l pe Eisenhower și Enescu. și vor mai fi fiind și altele”. Apoi, în 2012, numele și activitatea pictorului și filologului emigrat sunt evocate de către un profesor de istorie din Teleorman, într-o carte de interviuri care reconstituia patrimoniul uman și cultural al județului. Discutând despre teleormănenii din diaspora, intervievatul prezintă o scurtă biografie a lui Ilie Cristoloveanu și a soției sale, Olga, în care se strecoară destule inadvertențe: „(...) Spre bucuria noastră,
avem și în America. Și nu de azi, de ieri, stabiliți, avem oameni cu stagiu, unii au și murit. Intelectuali de mare forță. Aș începe cu Ilie Cristoloveanu, un nume uitat și îmi pare rău că este uitat numele lui. Ilie Cristoloveanu era pictor și era din Turnu Măgurele. El a ajuns, grație talentului, culturii și tenacității sale, profesor de artă plastică la Universitatea Columbia. Nu ajungi profesor la această universitate, nu numai de prestigiu american, dar și de prestigiu internațional, universal, dacă nu dovedeai talent, cultură. Profesor de artă plastică a fost aici. Dar Ilie Cristoloveanu este autorul portretelor lui Oliver Cromwell, conducătorul Revoluției din Anglia și dictatorul Angliei, care au intrat în galeria universală. Este autorul portretului Generalului Eisenhower, fostul președinte al Statelor Unite. Așa că, la zile festive pentru Statele Unite, când se văd pozele tuturor președinților americani, tabloul președintelui american din anii ’60, Dwight David Eisenhower, este executat de Ilie Cristoloveanu. Tot Ilie Cristoloveanu este autorul portretului doamnei Roosevelt, soția președintelui Roosevelt.
Ilie Cristoloveanu nu mai trăiește, a murit în 1964 la New York. Soția lui s-a numit Olga Cristoloveanu, o mare artistă lirică. Nu era teleormăneancă. Ea venea din Bucovina. Era nepoata marelui istoric Dimitrie Onciul. El, pictor, ea, artistă lirică, împreună au contribuit foarte mult la cauza românească în America. Au uimit-o, după Primul Război Mondial, pe Regina Maria și au făcut propagandă cauzei unității naționale cum numai ei știau și numai ei puteau să o facă.” Cu siguranță, pentru teleormăneni, figura lui Ilie Cristoloveanu devenise una iconică pentru succesul emigrației locale. Realizările reale, cum ar fi portretul lui Dwight Eisenhower, care i-a adus o nouă consacrare în anii ’50 se alătură unor date greșite, ca de pildă portretul lui Oliver Cromwell (!!), în realitate fiind vorba de portretul avocatului și omului politic William Nelson Cromwell, un susținător al cauzei românești în America în anii 1920-1940. „Doamna Roosevelt” nu este soția președintelui Roosevelt (oricum, istoricul local nu precizează care dintre președinții Roosevelt), ci nepoata fostului președinte Theodore Roosevelt, Belle Roosevelt, fiica lui Kermit Roosevelt. Însă, pentru reconstituirea unei tradiții locale a excelenței confirmate pe plan international, inadvertențele care hiperbolizează personalitatea pictorului nu pot fi decât benefice. În același timp, acestea confirmă că memoria lui Ilie Cristoloveanu se estompase într‑atât încât discursul, trecut de la o generație la alta, coroborat, poate, cu amintiri vagi de lectură din presa veche locală, a generat, așa cum se întâmplă,
obișnuitul obiect al mândriei locale și naționale difuze. Ca un erou de basm, pictorul coboară, pentru memoria șovăitoare a vârstnicului istoric teleormănean, în istoria Angliei, se mișcă în anturajul președinților americani celor mai cunoscuți, invitându-ne în această lume fabuloasă pe noi toți, de la orașul de provincie la întreaga țară, după aceleași mecanisme de proiecție simbolică a excelenței „românului nostru” în alte țări. Din păcate, aceste demersuri rămân pusee de entuziasm de scurtă durată.
Personalitatea celui evocat se cufundă din ce în ce mai mult în uitare, deși statutul său ca pictor și contribuția enormă, ca filolog, la fondarea unui program stabil de limba și cultura română la Universitatea Columbia a fost esențială. Impulsul de a readuce acasă figura reprezentativă a artistului s-a consumat, tot pe plan local, la începutul anilor ’90, prin instituirea unui premiu pentru pictură, care i-a purtat numele. Ca multe dintre inițiativele entuziaste ale acelor ani, și aceasta a durat puțin și nu a fost, dincolo de cercetări individuale, destinată să reconstituie activitatea lui Ilie Cristoloveanu în SUA și România și să-i evalueze opera.

Începuturile picturii – perioada românească.

Formația la Școala de Arte Frumoase din București,

refugiul la Iași în vremea Războiului, revenirea la București

Informațiile despre Ilie Cristoloveanu în prima parte a carierei sale, mai precis până la plecarea în SUA, în 1922, sunt puține și adesea lacunare sau incerte. Aşadar, perioada trăită în țară, până în pragul vârstei de 29 de ani – cea a formației sale ca pictor, a debutului pe simeze și a primelor participări expoziționale, perioadă care se suprapune în parte cu drama Primului Război Mondial – rămâne un „puzzle” cu mai multe piese-lipsă, dar pe care am încercat să îl reconstituim.

În anii 1899/1900-1909, Ilie Cristoloveanu a urmat cursurile primare și gimnaziale în orașul natal, Turnu-Măgurele; tot aici, se pare, și-a început apoi studiile liceale, continuate și absolvite – din motive neștiute – la Piatra Neamț .

Talentul său a fost descoperit de timpuriu de profesorii săi din Turnu-Măgurele, Iasinsky și Condeescu, care au avut un rol esențial în formarea tânărului şi în orientarea lui către o viitoare carieră artistică. Momentul va fi relatat peste ani, în 1935, de Nae Hagiescu, fost coleg de gimnaziu şi vecin la Turnu-Măgurele cu Cristoloveanu, ajuns redactor al ziarului local Scânteia, într-un articol de evocare nostalgică: „[Cristoloveanu] Fiu al orașului nostru și vlăstar al unei familii lipsite de mijloace, părinții săi au avut de învins mari greutăți ca să-l țină în școală. Elevul și-a dat toate silințele ca să corespundă sacrificiilor ce se făceau cu el și când talentul său la desen descoperit de profesorul Iasinsky și format de Condeescu începu să se manifeste vădit, toată lumea a fost de acord că elevul trebuie să urmeze școala de arte frumoase.”

Acest lucru s-a și întâmplat. Astfel, tânărul Ilie Cristoloveanu a ajuns la București și a urmat cursurile Școlii de Belle Arte (frecventând, în paralel, cursuri la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București ), între anii 1909-1921, după cum o atestă două prețioase documente, păstrate în arhive diferite. Mai întâi, în cercetarea noastră, am descoperit, în Arhiva Universității Naționale de Arte/UNArte București, cotorul Diplomei de absolvire nr. 1, pe numele domnului „Cristoloveanu Ilie, de naționalitate română, de religiune ortodoxă (...)”, eliberată de Școala de Arte Frumoase din București, la data de 23 iunie 1921, și prin care se certifică faptul că acesta „a terminat cursul complet de specializare al secțiunei de Pictură” . Documentul poartă semnătura Directorului Școlii, G.D. Mirea – care i-a fost, de altfel, și profesor – și pe cea a absolventului. Într-o fază mai avansată a cercetării, am descoperit și diploma propriu-zisă , de data aceasta, în Arhiva documentară a Muzeului Național de Artă al României (în continuare MNAR), făcând parte dintre documentele donate de Olga Cristoloveanu muzeului în 1977, odată cu importanta colecție de tablouri ale soțului ei . Diploma, acordată „în numele Majestăței sale Regelui Ferdinand I”, este semnată, pe lângă G.D. Mirea, și de Ministrul Cultelor și Artelor din acea vreme, Octavian Goga. În timp ce cotorul diplomei a rămas în țară, păstrat în Arhiva UNArte, diploma a călătorit peste Ocean odată cu posesorul ei în 1922 și a revenit în România, la MNAR, abia în 1977, deci după 55 de ani. Printr-o frumoasă coincidență, la finele anului 2021, așadar după exact 100 de ani de la eliberarea diplomei, am putut reconstitui astfel pe computer, asemenea unui simbol antic, întregul format de cele două părți: cotorul și diploma (Fig. 185).  

Să observăm, în treacăt, că diploma i-a fost conferită absolventului Ilie Cristoloveanu cu numai o zi înaintea împlinirii vârstei de 28 ani, ceea ce trebuie să fi amplificat bucuria aniversării sale din acel an.  

Totodată, se cuvine să precizăm că durata aparent nefiresc de lungă a studiilor (12 ani) nu a avut continuitate, ci a inclus întreruperi de câțiva ani, cauzate, între altele, de intrarea României în Primul Război Mondial în august 1916, apoi de refugiul la Iași, unde Cristoloveanu se va afla în 1917 – an în care se va căsători cu Olga Barbu – și (cel puțin) în prima parte a anului 1918. Probabil că și debutul vieții de familie a contribuit la extinderea întreruperii studiilor. În plus, în anul universitar 1916-1917 Școala de Arte Frumoase din București nu a funcționat din cauza tragicei conflagrații . De asemenea, nepromovarea anumitor examene – după cum vom vedea – și poate studiile în paralel la Litere au condus la prelungirea duratei studiilor la Belle Arte.

Estimăm că, în condiții ideale și în timp record, Ilie Cristoloveanu ar fi putut absolvi Școala de Belle Arte din București după șapte ani, în 1916, dar este evident că drama războiului a bulversat nu numai viața societății românești, în general, ci și a învățământului, în particular.

Mona Momescu (n. 1968) este unul dintre profesorii de renume ai Universității Ovidius din Constanța, lector titular al catedrei de filologie, dar și lector de limba română la Columbia University și evaluator principal în cadrul Internațional Baccalaureate Organisation.

Eduard Andrei este doctor în istoria artei, cu o teză despre arhitectura şi pictura bisericilor ortodoxe dobrogene de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea, susţinută la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti (2011). A obţinut licenţa în pictură la aceeaşi universitate (1997) şi un master în „Sciences et Techniques des Arts” la Institut Supérieur des Beaux-Arts din Tunis (2004). Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (din 1997), cu o bogată activitate expoziţională în ţară şi în străinătate. Dubla sa formaţie, de artist vizual şi de critic de artă, face ca temele scrierilor sale despre artă să fie abordate nu doar dintr-o perspectivă pur teoretică, ci şi din aceea a practicianului. A publicat texte de specialitate în revistele Studii şi Cercetări de Istoria Artei, NY Arts Magazine, Antichităţi-România, Tomis, Ex Ponto, Universitaria, Îndrumător Pastoral ş.a. A predat istoria artei universale şi româneşti la Facultatea de Arte a Universităţii Ovidius din Constanţa, ca lector (2008-2012), reluându-şi activitatea la catedră din 2018. Pentru patru ani (2014–2018) a fost coordonator de programe la Institutul Cultural Român de la New York. Din 2019 este cercetător ştiințific la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.