Despre gust și culoare - Roger Avermaete, trad. Paul B. Marian

SCOLASTICII AVEAU DREPTATE

Este cunoscut adagiul latin „de gustibus et coloribus non disputandum”. Veșnic actual, el pune, după tradiție, punctul final unor dispute interminabile: despre gusturi și despre culori nu trebuie să se discute. Se afirmă că aceas­ta este înțelepciune curată. Atunci care este rostul acestei cărți? De ce ne-am angaja în această aventură, dacă din capul locului ea este sortită eșecului? Poate reuși autorul în ciuda oricărei speranțe? Ar însemna să fie prezum­țios!

Autorul intenționează să˗și prezinte apărarea.

Dar mai întâi acest lucru:

Pe vremea când scolasticii formulau acest adagiu, el era cât se poate de rezonabil. Aceasta este epoca credinței. Lumea cunoaște o mare unitate spirituală și aceasta se traduce, în arte, printr˗o egală unitate de stil. Că stilul romanic lunecă în cel gotic, nu are nicio importanță. Trebuie să ne ferim de specialiștii care îm­part istoria artei în epoci prea distincte. Evul mediu nu oferă deloc prilejul unei asemenea împărțeli. Un stil evoluează pentru că este ex­presia vie a unei comunități, dar nu există nicio soluție de continuitate. Atunci, despre ce se poate discuta? Despre calitățile catedralelor din Vézelay sau din Mainz, în ceea ce pri­vește stilul romanic, sau ale celor din Amiens, sau Reims, în ceea ce privește stilul gotic? Ar fi inutil; fiecare putea judeca după gustul său și cine s˗ar gândi să tăgăduiască, indiferent cui, dreptul de a˗și manifesta preferințele? Și asta nu˗i totul. De când noi am inventat istoria artelor, compartimentările s˗au înmulțit mult. De fapt, nu există decât o singură arhitectură a evului mediu, care a evoluat de la formele ei primitive, botezate de Alceste de Caumontstil romanic la începutul secolului al XIX˗lea, până la îndrăznelile stilului ogival, pe care Va­sari l˗a denumit gotic într˗un sens cu totul pe­iorativ („Artiștii de seamă nu le mai folosesc_, ba chiar fug de ele, socotindu˗le monstruoase și barbare, necorespunzătoare cu niciunul din ordine”). Dar contemporanii, este cert, nu și˗au dat seama de deosebiri, care nu par fundamen­tale decât odată cu trecerea timpului. Naosul catedralelor cu o boltă în formă de leagăn, pre­vestește, aceluia care știe să vadă, arcul frânt al catedralei gotice și, cu toată opoziția orizontalism˗verticalism, care caracterizează ambele stiluri la apogeul lor, se găsesc numeroase edi­ficii unde cele două tendințe se împletesc fră­țește.

În ceea ce privește culorile, constatările sunt aceleași. Pictorii nu se deosebeau decât prin nuanțe imperceptibile, care constituie pasiunea specialiștilor înverșunați să discearnă ceea ce se dovedește pur și simplu nediscernabil. Exem­ple? După ce a fost precizat și dovedit, cu respectivele mărturii, în mai multe opere eru­dite, aportul ce revenea fiecăruia din frații Van Eyck, în polipticul Mielul Sfânt, s˗a găsit cineva să nege, cu sânge rece, existența lui Hubert, dar alți specialiști s˗au alăturat acestei păreri distructive. Astfel Memling apă­rea nu de mult sub numele de Antonello da Messina și un Nuno Gonçalves se aseamănă atât de mult cu Jan van Eyck, încât numai pielea oacheșă a modelelor sale portugheze ne împiedică să˗1 confundăm cu rivalul său flamand. Acestea sunt câteva exemple printre alte mii, privind războiul necruțător pe care îl poartă specialiștii între ei, în ceea ce privește identificarea unui tablou și atribuirea lui ace­luia care l˗a pictat cu adevărat, dar contempo­ranii, aceia care au asistat la nașterea acestor opere, n˗au avut astfel de preocupări. Lor le plăcea, ca fiecăruia dintre noi, cutare culoare mai mult decât alta și aceste preferințe puteau să se manifeste în voie, fără a da naștere unor controverse.

Problema se poate rezuma, constatând că evul mediu cunoaște diversitatea în unitate. Adagiul scolasticilor era deci pe deplin justificat.

DOMNIA HAOSULUI

Astăzi domnește haosul. El a început în seco­lul al XIX˗lea, sub influența acelei revoluții industriale, despre care istoricii, pasionați de povești glorioase, nici nu pomenesc. Și, totuși, ea este tot atât de importantă pe planul vieții cotidiene ca și Revoluția franceză pentru drep­turile politice. Ea a introdus mașinismul, cu tot ceea ce acest cuvânt implică în materie de noutăți răscolitoare. Uităm prea ușor că abu­rul, gazul și electricitatea, aceste invenții de la sfârșitul secolului trecut, au numeroase aplicații care schimbă radical formele de existență ale oamenilor. Ritmul vieții lor se accelerează și se va accelera mereu. Blazat în această privință, omul secolului XX acceptă fără nicio emoție cifre fantastice care scapă înțelegerii sale. Dar, în secolul al XIX˗lea, totul este nou. Calea ferată, de pildă, nu s˗a impus fără greutăți. La afirmația lui Stephenson că este în stare să construiască o locomotivă pu­tând parcurge într˗o oră 20 de mile en­gleze, „Quarterly Review” ripostă: „Ce poate fi mai ridicol și mai naiv, decât să promiți că vei construi o locomotivă care să meargă de două ori mai repede decât un poștalion!” Iar în Camera Comunelor un deputat crezu că deține argumentul zdrobitor întrebând pe inventator: „Să presupunem că una din locomotivele dumneavoastră ar înainta cu o viteză de 9 până la 10 mile pe oră și că o vacă ar apărea pe linie, nu s˗ar produce o situație fatală?” ˗ „Fatală desigur, răspunde Stephenson, dar pen­tru vacă” . Și până la urmă calea ferată a tri­umfat.

Se cunosc părerile lui Victor Hugo, prietenul entuziast al progresului: „Viteza este uluitoare. Florile de pe marginea drumului nu mai sunt flori, sunt pete sau mai degrabă dungi, grânele sunt clăi mari de păr, galbene, lucernele sunt împletituri lungi, verzi; orașele, clopotnițele și copacii dănțuiesc și se amestecă nebunește la orizont; din când în când, o umbră, o formă, un spectru în picioare apare și dispare ca fulgerul nu departe de ușă, este un cantonier care, după obicei, prezintă militărește arma pentru onor trenului”. Crezi că visezi. Și cu toate acestea, reacția poetului este normală: până atunci, rit­mul vieții nu se schimbase. Când Napoleon pornise în campania din Rusia, înaintarea sa nu se deosebea de aceea a lui Alexandru, ducându˗și falangele sale până la Indus. Galopul unui cal era cea mai mare viteză rezervată omului. Mașina pornește bătălia împotriva timpului.

Acestei bătălii i se mai adaugă alta, la fel de importantă, intenționând să înlocuiască pe me­seriaș, nu cum ni se dau explicații uneori, într˗un fel idilic, pentru a ușura munca omului ˗ această problemă se va pune cu adevărat abia în secolul al XX˗lea, cu ajutorul automatizării˗ ci pentru a permite o producție ma­sivă care, desfăcută la un preț de nimic, va da naștere unor averi uriașe. Este domnia măr­furilor de duzină.      

Aici atingem nodul problemei.

De la instaurarea mașinismului, gustul este nu numai jignit, în diferite sectoare, dar într˗unele dintre ele pare atât de compromis, încât te întrebi cum o vei scoate la capăt.

Autorul nu se consideră un vraci, dar crede că este cu putință, în numeroase cazuri să se evite multe greșeli. Cea mai mare parte a oa­menilor acceptă ceea ce li se prezintă, fără să reflecteze la anumite norme, ignorând însăși existența acestora.

Se poate replica, desigur, că gustul este o ches­tiune personală și nimic nu este mai exact, dar nu este mai puțin adevărat că el poate fi ame­liorat, rafinat. Autorul crede că există reguli pentru a ajunge la acest rezultat.

Iată scopul cărții de față...

...

MĂSURA ȘI RITMUL

Artistul, obsedat de natură, este o călăuză pre­țioasă. El nu tratează niciodată teme care îl de­pășesc. Muntele înalt nu˗l inspiră. El are nevoie de unduiri line, asemenea unei răsuflări ce se oprește. Peisaje admirabile o dovedesc. Dacă pictează marea, mai degrabă decât muntele, o face pe ocolite, îmbogățindu˗și pânza cu plăs­muiri, cum se spune în jargonul său, și subliniind prezența omului, ca și cum ar vrea să  se liniștească. Excepțiile sunt rare (Courbet, Permeke). Marea, „veșnic alta”, după o expresie a lui Paul Valéry, a interesat de asemenea pe câțiva rari muzicieni ai școlii impresioniste (Debussy). Și totuși marea oferă exemplul unui ritm colosal. Omul este sensibil la ritm, cu condiția ca acesta să fie pe măsura lui. După d’Alembert: „Ideea măsurii a fost deprinsă nu prin cântecul păsărelelor, ci prin zgomotul ciocanelor izbite în cadență de muncitori”. De­sigur, nu trebuie să cauți atât de departe; o­mul dispune de etaloane pe care le poartă cu sine: respirația sau bătăile inimii. Muzica, dansul și poezia o dovedesc, căci această măsură, pusă în mișcare, îi dăruiește și ritmul, pe care adesea îl confundăm cu ea.

„Ritmul, spune Pius Servien, este periodicitatea percepută. El este eficient în măsura în care o astfel de periodicitate deformează în noi culoarea obișnuită a timpului”. Este adevă­rat, dar nu e tot. Alternanța timpilor puternici și a timpilor slabi, care îi formează baza, se regăsește, constantă, până și în artele plastice. Dar ritmul este totdeauna condiționat de mă­sură. Și dacă, trecând de la planul fizic la cel figurat, regăsim aceeași înclinare a omului pentru măsură, e pentru că el înțelege să rămână stăpânul jocului și să integreze lumea în propriile lui limite, astfel încât măsura să fie ceea ce corespunde universului său, ceea ce el ține sub controlul vieții sale afective.

Roger Avermaete (1893-1988) a fost un scriitor belgian care a scris în olandeză și franceză.

Roger Avermaete a fost un om de litere belgian, romancier, dramaturg, eseist, critic de artă, designer, animator și profesor.

În 1919 a fondat grupul Lumière cu intelectuali de avangardă. De asemenea, este fondator și director al Școlii de Meserii din Anvers (1926). În 1968, a făcut parte din echipa care a creat Premiul Christophe Plantin.

Membru al Institut de France și al Academiei Regale de Științe, Litere și Arte Plastice din Belgia.

Este autorul a aproximativ o sută de lucrări, inclusiv una dintre primele monografii de artă consacrate vieții pictorului și sculptorului Mechelen Rik Wouters.

Opera:

Le concile des dieux (2023, reeditare)

L’Homme est bête et l’a toujours été (2022, reeditare)

Le concile des Dieux (1981)

Les gueux de mer et la naissance d'une nation (1944)

Les Poètes devant la guerre (1931)

Petite fresque des arts et des lettres (1929)

Belgique où vas-tu?

Faire l'Europe

Traducere de Paul B. Marian

Paul B. Marian (n. 1903) a fost traducător și autor de literatură pentru copii și tineret.

Înca din anii războiului traduce din literaturile engleză, americană, franceză, germană, italiană, cehă, bulgară. Dintre numeroasele titluri se remarcă opere de John Steinbeck, Andre Maurois, Daphne du Maurier, Maxence van der Meersch, Gian Dauli, Armand Salacrou. Sunt de menționat mai ales Jane Eyre de Charlotte Brontë (numeroase ed. din 1942 până azi), Pilot de război de Saint-Exupery, Vicarul din Wakefield de O. Goldsmith. A tradus (1941) celebrul Tarzan al lui E.R. Burroughs, care a făcut deliciul multor generații.

A colaborat la toate publicațiile din țară cu traduceri, articole de prezentare, eseuri, cronici cinematografice. Paul Barbu Marian a fost un traducător versat, care mânuia cu dibăcie câteva limbi de circulație universală, tălmăcind cu plăcere din diferite literaturi.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.