Ce este „luminarea”?Teze, definitii si semnificatii, editia a II-a revazuta -Alexandru Boboc

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Această carte – prin tematica sa – aduce o contribuție substanțială în domeniul istoriei gândirii europene și reprezintă un proiect editorial necesar în piața publicistică din România, ajutând la sedimentarea informațiilor de bază, privind noțiunea de luminare. Fenomenul cultural numit ”luminare” a reprezentat un factor esențial, care a contribuit într-un mod dinamic,  la evoluția și modernizarea culturii, în Europa. De aceea, cartea coord. de prof. Alexandru Boboc este un instrument propedeutic necesar, pentru toți cei interesați de acest subiect. 

Iluminismul a fost un moment-cheie în istoria universală, marcând secolele XVII-XVIII, perioadă cunoscută și sub numele de “Epoca Luminilor”. Într-o perioadă în care cunoașterea pe baza experiențelor proprii era o noutate, acest curent a căpătat o mare amploare, inovând toate componentele  societăţii.

Perioada care a precedat Epoca Luminilor a fost aceea a Revoluției științifice. Printre personalitățile notorii ale acestei perioade se numără: Francis Bacon, Rene Descartes, John Locke şi Baruch Spinoza, filosofi ale căror lucrări au stat la baza modelării culturale a noii epoci. Iluminismul a avut printre susținătorii săi, personalitățile marcante precum:Voltaire, Diderot, Rousseau, Adam Smith sau Immanuel Kant, cu toții fiind filosofi și scriitori prin excelență.

Dacă în domeniul cultural avem de-a face cu o schimbare în gândire, în plan politic întâlnim conducători ai secolului XVII, care își repliază politicile conform tiparelor vremii. Ecaterina a II-a a Rusiei, Iosif al II-lea de Habsburg și Frederick al II-lea al Prusiei au încercat să aplice principiile iluministe asupra toleraței politice și religioase, ceea ce a dat naștere unui nou tip de guvernare, cunoscut sub numele de”absolutism luminat”.

Iluminismul românesc

(Gheorghe Șincai, Învățătură firească spre surparea superstiției norodului)

Iluminismul românesc se identifică cu Școala Ardeleană și cu reverberațiile ei transcarpatine. Acest curent a stat în serviciul idealului național.Astfel, Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea.

Susținătorii acestui curent au combătut superstițiile, au popularizat știința și au adus argumente pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat în plan didactic prin redactarea de manuale școlare, înființarea de școli și promovarea literaturii și științei.  Gheorghe Șincai, directorul școlilor Bisericii Române Unite cu Roma, a desfășurat o vastă activitate în acest sens. Acesta a redactat mai multe manuale școlare, inclusiv de aritmetică. Cartea Volksnaturlehre zur Dämpfung des Aberglaubens a superintendentului Johann Heinrich Helmuth (1732-1813) a fost sursa de inspirație a lui Șincai (1754-1816) pentru lucrarea Învățătură firească spre surparea superstiției norodului.

Cea mai reprezentativă operă literară realizată în spirit iluminist este epopeea Țiganiada de Ioan Budai-Deleanu, care pledează în sensul democrației.

Luminarea omului poate veni în conflict cu luminarea cetăţeanului. Adevăruri certe, care îi sunt utile omului ca om, îi pot face rău uneori ca cetăţean. Aici este de luat în considerare „coliziunea”; coliziunea care poate lua naştere între determinări ale omului: 1. Esenţiale, sau 2. Neesenţiale, cu determinări ale cetăţeanului: 3. Esenţiale, sau 4. Cu totul întâmplătoare. Fără determinările esenţiale ale omului, acesta coboară la nivelul unei vite; fără cele neesenţiale, nu este o făptură bună, minunată. Fără determinările esenţiale ale omului ca cetăţean, încetează constituirea statală; fără cele neesenţiale, ea nu mai rămâne aceeaşi în câteva raporturi de alăturare. Nefericit este statul care trebuie să admită că în el nu se armonizează determinarea esenţială a omului cu cea esenţială a cetăţeanului, că luminarea, care este indispensabilă omenirii, nu ar putea să se extindă asupra tuturor situaţiilor ţării, fără să pună în pericol structura, să o ducă la pieire. Aici filosofia ar da o mână de ajutor! Necesitatea poate să prescrie aici legi, ori, mai degrabă, să inventeze cătuşe de pus omenirii, pentru a o supune şi a o menţine permanent sub constrângere! Dar când determinările neesenţiale ale omului vin în conflict cu cele esenţiale sau neesenţiale ale cetăţeanului, atunci trebuie fixate reguli după care au loc excepţiile şi pot fi decise cazurile de coliziune...

Immanuel KANT

În numărul din decembrie 1784 al publicaţiei „Berlinische Monatsschrift” a apărut celebrul studiu al lui Immanuel Kant (1724-1804), conţinând cunoscuta definiţie a „luminării”. Aşa cum o arată nota de la sfârşitul articolului, Kant nu cunoştea încă, în acel moment, răspunsul lui Mendelssohn la sus-numita întrebare.

Răspuns la întrebarea: CE ESTE LUMINAREA?

 (Aufklärung) este ieşirea omului dintr-o stare de minorat a cărui vină o poartă el însuşi. Minoratul este incapacitatea omului de a se sluji de inteligenţa proprie fără a fi condus de un altul. Vinovat se face omul de această stare, dacă pricina minoratului nu constă în lipsa inteligenţei, ci a hotărârii şi curajului de a se servi de ea fără a fi condus de către altul. Sapere aude! Ai curaj şi slujeşte-te de inteligenţa proprie! Aceasta este deci deviza luminării...

Un om poate să amâne luminarea; aceasta, ce-i drept, numai pentru persoana sa, şi numai pentru câtva timp, din ceea ce e dator să cunoască; dar a renunţa la luminare, fie aceasta pentru persoana sa, şi cu atât mai mult pentru posteritate, înseamnă a vătăma şi a călca în picioare drepturile sacre ale omenirii. Ceea ce însă unui popor nu i se îngăduie niciodată să hotărască asupra sa, este încă şi mai puţin îngăduit unui monarh să hotărească asupra poporului; căci prestigiul său ca legiuitor se sprijină tocmai pe faptul că uneşte în voinţa sa întreaga voinţă a poporului. Dacă totodată are grijă ca orice îmbunătăţire, efectivă ori intenţionată, să fie concordantă cu ordinea civilă, atunci poate permite supuşilor săi să facă numai ce găsesc ei că e necesar să facă pentru mântuirea sufletului lor; deşi pe el nu-l priveşte nicicum, trebuie să vegheze însă ca nici unul să nu-l împiedice prin forţă pe celălalt să depună toate eforturile în determinarea şi desăvârşirea mântuirii sale...Oamenii se străduiesc ei înşişi pentru propria emancipare treptată din starea de brutalitate(38); aceasta însă numai dacă nu intervin mijloace artificiale cu intenţia de a-i menţine într-o astfel de stare. Punctul central al luminării, al ieşirii oamenilor din minoratul a cărui vină o poartă ei înşişi, l-am situat cu deosebire în chestiunile religioase: căci în ceea ce priveşte artele şi ştiinţele, guvernanţii noştri nu au nici un interes să joace rolul de tutori ai supuşilor; în afară de aceasta, minoratul este şi cel mai dăunător şi cel mai dezonorant dintre toate lucrurile.

Königsberg în Prusia, 30 septembrie 1784

Libertatea de a gândi este în primul rând opusă constrângerii civice. Se spune, ce-i drept: libertatea de a vorbi sau de a scrie ar putea să ne fie luată printr-o putere superioară, dar prin aceasta nu şi libertatea de a gândi. Dar cât de mult şi cu ce îndreptăţire am gândi bine, dacă în comunitate cu alţii, cărora noi le comunicăm gândurile noastre şi ei ni le comunică pe ale lor, nu am gândit în acelaşi fel! Se poate spune astfel că acea putere exterioară, care smulge omului libertatea de a-şi comunica deschis gândurile sale, îi ia şi libertatea de a gândi, adică singura comoară care ne mai rămâne încă în condiţiile stării burgheze şi prin care poate fi obţinut un mijloc împotriva oricărui rău al acestei stări. În al doilea rând, libertatea de a gândi e luată în considerare şi prin aceea că îi este opusă constrângerea morală, unde, fără orice putere exterioară în chestiunile religiei, unii cetăţeni se ridică prin tutelări peste alţii şi, în loc de argumente, ştiu să proscrie, prin formule de credinţă prescrise, însoţite de o frică teribilă în faţa pericolului unei cercetări proprii, orice examen al raţiunii printr-o impresie prematură asupra spiritelor (Gemüter).

Alexandru Boboc (1930- 2020) a fost un filosof român, membru titular al Academiei Române din 2012.

În anul 1964 a obţinut titlul de doctor în Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, specializându-se în istoria filosofiei moderne şi contemporane, filosofia culturii şi a valorilor, semiotică şi filosofia limbajului. De-a lungul ultimelor decenii, Profesorul Boboc s-a afirmat ca un specialist în sfera studiilor kantiene, a istoriei filosofiei şi filosofiei moderne, cu un interes deosebit pentru gânditori ca: Descartes, Leibniz, Hegel, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey, Husserl, Scheler, N. Hartmann. A coordonat peste 50 de teze de doctorat. În anul 1998, Academia Internaţională de Drept Economic şi Arte Audiovizuale din Chişinău i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. A fost membru al Academiei Române.

https://www.youtube.com/watch?v=OqSpRXpf7bI, Alexandru Boboc, doctor honoris causa al USV (15.04.2013)