Despre zvonuri și taină - Ștefan I. Nenițescu

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Cu toate că-n poienile de sus zăpada nu se trăsese încă la marginea dinspre culmi, de partea ceastălaltă se subțiase bine și pătrunsese din puterea soarelui prin straturile ei, străpungându-le, acea plantă firav timpurie cu tulpinița de carne albă, fraged înfășurată jos cu teci una într-alta care o apărau, o ajutau și îi sprijineau chiar înaintarea. Nu se vedeau decât vârfuri. Ar fi putut părea flăcări, sumedenie de aprinderi diafan înghețate, dacă multe n-ar fi fost așa de palide, nu șterse, căci își aveau viața lor, dar aproape albe; și totuși, iureș scund înălțimilor, nesimțit iureș, brândușele se îndemnau cu dungulițele lor subțiri vinete, pregăteau năvala ușoară, năvală discretă dar năvală, a surorilor de coloare tot deschisă, violet și cu dungulițe mai întunecate spre unde se îmbinau petalele, acoperindu-se a sărut. Câteva își desfăcuseră cupe din care trei stamine și un stigmat trifurcat povesteau într-ele despre abureală, dar și la acelea, îndrăznețele, cele șase petale se arcuiau iarăși unității lor prime, ca și cum ar fi vrut să refacă, lipite din nou, mugurul colorat. Doar cele două frunze înguste țuguiau verzi potrivnicíi războinic lunguiețe, și discordia săbiilor miniatură era parcă anume izvodită ca, prin contrast, să sublinieze dorința, și ea de înfrățire, a corolei. Nu zadarnic alergase pământul luni de zile, prin întuneric ! Deși prin văi, pădurile mai miroseau a zăpadă, nu spuneau încolțirile acestea din pământ însuși cerul? Oricum, în duh ca și în natură, e greu să ucizi o întrebare. Vivace, prinde ca lucerna rădăcini și, parazit numai dacă nu-i în sine considerată, ea cercetează; iar de îndată ce privirile și-o aleg țintă, constrânge cu ceea ce într-însa este mai viu, și sămânța se face de la sine lujer, vegetativul rămurează întru veșnic, și atunci, dar numai atunci, el este vital, adică în viață vie. Pot fi zise acestea opera considerației? Sau, indiferent că, vrând-nevrând, considerație i s-a acordat, [sunt ele opera] atenției ? Au privirile un clenci al lor deosebit, vreun clei care însuflețește ? Este oare adevărul asemeni palmelor care se acoperă și, făcându-se una, iau, cu un nou înțeles, formă de lance, ca să pătrundă, vârf cu ascuțiș, dinăuntru în afară, mugur alungit, bot lacom de lumina care l-a chemat ei ? Ca palmele care se alipesc de se fac rugăciune, fie și abia numai rugăminte, aidoma copilului temător de pedeapsă și cerând iertare ? Pentru că este de cerut iertare adevărului că n-a fost mai devreme recunoscut, ascuns cum este adesea în blana cu atât mai încâlcită a unui eres, cu cât eresul este mai exploatat lege de către prizărite zvonuri-comentarii prin sâsâieli și șoptiri; cum iertarea se cade cerută tuturor și față de toate, căci toate nu sunt și nu ființează decât tainic, întocmai palmelor împreună lipite, ca laolaltă să aducă frumusețe, una singură și care pe toate le apropie de sunt de nedezlipit, ea însăși poate semn de iertare poate, fără alte amenințări, nici teamă de pedeapsă, din pricină că adevărul, și frumusețea, și binele se îngemănează scânteiere de liniște, la fel curcubeului de dojană [al împăcării] în ochii tatălui făgăduitori. Precumși zvonul se contrează cu taina, se țin de mână, frați nelipsiți, mai ales la Curți, și ca frații se bat, unul la celălalt se repede, se trântesc și se izbesc - nu gemeni, ci frați siamezi. De aceea se și potrivesc uneori ca mănușa pe mână, cu o misterios de liberală îndrăgostire prodigal de avidă; iubire nu, însă dragoste care cere și de unde nu e; ca în parabola cu smochinul neroditor, nefiind un timp pentru asemenea rod, ci numai acel întotdeauna, an întreg în fiecare zi, cu întreaga zi în fiecare clipă și nici una de întuneric, din cauză că iubirea este lumină care dă și totodată ia, într-atâta încât timp nu mai este defel. Cere, iubirea ; și dă. Cere ceea ce dă, de fiecare dată însutind și una și alta, înmiind și ce a fost și ce va fi într-un este; căci a dat copleșitor și mistuitor a cerut, mereu liberator, și cu una și cu cealaltă, până nu se mai cunoaște și nici ști care este sărăcia preschimbată chiar prin cerere [în] bogăție fără amestec, întrepătrundere aducătoare aminte de anotimpurile între ele an. Căci nu doar în nepotrivire este potriveală.

...

Oricum, în duh ca și în natură, e greu să ucizi o întrebare. Vivace, prinde ca lucerna rădăcini și, parazit numai dacă nu-i în sine considerată, ea cercetează; iar de îndată ce privirile și-o aleg țintă, constrânge cu ceea ce într-însa este mai viu, și sămânța se face de la sine lujer, vegetativul rămurează întru veșnic, și atunci, dar numai atunci, el este vital, adică în viață vie. Pot fi zise acestea opera considerației? Sau, indiferent că, vrând-nevrând, considerație i s-a acordat, [sunt ele opera] atenției ? Au privirile un clenci al lor deosebit, vreun clei care însuflețește ? Este oare adevărul asemeni palmelor care se acoperă și, făcându-se una, iau, cu un nou înțeles, formă de lance, ca să pătrundă, vârf cu ascuțiș, dinăuntru în afară, mugur alungit, bot lacom de lumina care l-a chemat ei ? Ca palmele care se alipesc de se fac rugăciune, fie și abia numai rugăminte, aidoma copilului temător de pedeapsă și cerând iertare ? Pentru că este de cerut iertare adevărului că n-a fost mai devreme recunoscut, ascuns cum este adesea în blana cu atât mai încâlcită a unui eres, cu cât eresul este mai exploatat lege de către prizărite zvonuri-comentarii prin sâsâieli și șoptiri; cum iertarea se cade cerută tuturor și față de toate, căci toate nu sunt și nu ființează decât tainic, întocmai palmelor împreună lipite, ca laolaltă să aducă frumusețe, una singură și care pe toate le apropie de sunt de nedezlipit, ea însăși poate semn de iertare poate, fără alte amenințări, nici teamă de pedeapsă, din pricină că adevărul, și frumusețea, și binele se îngemănează scânteiere de liniște, la fel curcubeului de dojană [al împăcării] în ochii tatălui făgăduitori. Precumși zvonul se contrează cu taina, se țin de mână, frați nelipsiți, mai ales la Curți, și ca frații se bat, unul la celălalt se repede, se trântesc și se izbesc - nu gemeni, ci frați siamezi. De aceea se și potrivesc uneori ca mănușa pe mână, cu o misterios de liberală îndrăgostire prodigal de avidă; iubire nu, însă dragoste care cere și de unde nu e; ca în parabola cu smochinul neroditor, nefiind un timp pentru asemenea rod, ci numai acel întotdeauna, an întreg în fiecare zi, cu întreaga zi în fiecare clipă și nici una de întuneric, din cauză că iubirea este lumină care dă și totodată ia, într-atâta încât timp nu mai este defel. Cere, iubirea ; și dă. Cere ceea ce dă, de fiecare dată însutind și una și alta, înmiind și ce a fost și ce va fi într-un este; căci a dat copleșitor și mistuitor a cerut, mereu liberator, și cu una și cu cealaltă, până nu se mai cunoaște și nici ști care este sărăcia preschimbată chiar prin cerere [în] bogăție fără amestec, întrepătrundere aducătoare aminte de anotimpurile între ele an. Căci nu doar în nepotrivire este potriveală.

***

Întâlnirea mea cu poezia domnului Neniţescu s-a petrecut în anul 1973, când autorul i-a încredinţat tatei alcãtuirea şi îngrijirea unei antologii din lirica sa. Placheta, intitulatã Ani, prefaţatã de Alexandru Philippide, cu o notã asupra ediţiei şi cu o fişă biobliografică de Dinu Pillat, a apãrut în acelaşi an, la editura Minerva. Citindu-i versurile, m-am trezit în faţa unor porţi ce mi se pãreau ferecate, cãci sensul lor îmi rãmânea ascuns, chiar la reluarea de mai multe ori a lecturii. Percepeam doar zvonurile nedesluşite ale unor înţelesuri prea îndepãrtate pentru mintea mea de atunci. 

„Expresia ciudatã, concentrarea, ascunzişurile verbale”, remarca Philippide, „provin dintr-o gândire poeticã întemeiatã pe corelaţii şi aluzii, pe înrudiri de sens şi nu pe simple asociaţii de cuvinte sau de imagini. Concizia la care se constrânge poetul îngreuneazã înţelegerea, dar nu o înlãturã niciodatã”, iar Edgar Papu sublinia cã dificultatea acestor scrieri se datoreazã faptului cã Ştefan Neniţescu „ne face sã ascultãm circulaţia secretã a gândului”.

Antologia mai extinsã din 1995, Exerciţii de tãcere, datoratã colaborãrii benefice dintre Emil Marinescu şi Adina Nanu, mi-a adus mai aproape de înţelegere lirica marelui prieten şi m-a fãcut sã întrevãd amplitudinea misticã a registrelor sale poetice, sã descopãr în ermetismul versurilor ecouri din Mallarmé şi înrudiri cu unele formulãri eliptice ale lui Ion Barbu. 

M-au încântat apoi Scrierile de istoria artei şi de criticã plasticã, eseuri care l-au consacrat drept unul dintre cei mai de seamã esteticieni ai perioadei interbelice, alãturi de Tudor Vianu, Alexandru Busuioceanu şi Petru Comarnescu, printre alţii. Acest volum publicat postum de Adina Nanu, a reunit cronicile publicate de autor între anii 1920 şi 1978, în revistele vremii.  Analizându-i prodigioasa activitate de tinereţe, când Ştefan Neniţescu se strãduise sã punã în sincronicitate operele creatorilor plastici români cu tendinţele europene ale timpului, Andrei Pleşu sublinia cã acesta „la 25 de ani se mişca la fel de liber în rarefierea gândului pur, în glacialitatea judecãţii estetice şi în febra polemicii curente. Publicist harnic şi acut, prezent simultan în atemporalitatea ideii şi în actualitate, el fãcuse destul în 1925 pentru a-şi asigura locul neuzurpabil în istoria criticii de artã româneşti”.

Ştefan I. Neniţescu (8 oct 1897 - 3oct 1979)

Studii:

Clasele primare: I-III, liceul Gh. Lazăr, Bucureşti.

Clasele gimnaziale: din clasa a IV-a la gimnaziul francez „Fr. Wilhelm” din Berlin, unde a fost coleg de bancă cu T. Vianu.

Studii universitare: 1919-1921 a studiat filozofia la Universitatea Sapienza, în Roma, cu profesorii Ernesto Bonaiuti, Giovanni Gentile şi Adolfo Venturi. În 1920, la Roma, l-a cunoscut pe pictorul Sabin Popp.

1921-1922 - încheierea studiilor la departamentul de literaturã şi filozofie a  Universităţii Bucureşti.

Doctorat în filozofie cu teza Istoria artei ca filosofie a istoriei, prima parte, 1925.

În 1928, a suferit pierderea bunului sãu prieten  Sabin Popp, decedat la Viena.

Profesii

În calitate de critic şi istoric de artă, a organizat expoziţii de artă românească la Bucureşti, Sinaia, Haga, Amsterdam, Bruxelles, între anii 1922-1925. Alături de Alice Voinescu a iniţiat un ciclu de conferinţe pe teme de cultură universală.

În 1927, a fost numit docent universitar la catedra de estetică generalã a Universitãţii Bucureşti, unde a fost conferenţiar pânã în 1939.

Membru fondator al PEN Clubului Român.

Activitatea publicistică în calitate de literat şi critic de artă:

În 1915 a debutat în Noua revistă română cu un articol despre Shakespeare.

Între anii 1920-1930, a avut colaborări la revistele Gândirea, Convorbiri literare, Ideea europeană, Vremea, Universul literar, Viaţa Românească, Adevărul, Lupta, Arta plastică.

Între 1966-1979, a publicat cronici de artã plasticã în revistele Viaţa Românească, Arta, Secolul XX, iar în 1976 a participat cu un studiu despre Brâncuşi la „Colocviul internaţional C. Brâncuşi” din Bucureşti.

Poezii: Denii, Ed. Sfetea, 1918; Vraja, Ed. Colecţia Cărţilor galbene/ Ideea Europeană, 1923; Ode italice, Tip. Brădişteanu, 1925. Ani, antologie de poezii, alcătuită de Dinu Pillat şi prefaţată de Al. Philippide, Ed. Minerva, 1973; Exerciţii de tăcere, antologie de versuri alese şi cu o prefaţã de Emil Marinescu, ilustratã cu desene de Sabin Popp şi de Adina Nanu, Fundaţia Ştefan Neniţescu, Ed. Paideia, 1995.

Teatru : Trei mistere, Ed.Cultura Naţională, 1922

Traduceri: Benedetto Croce, Elemente de estetică 1922 (pe acest autor Ştefan Neniţescu l-a cunoscut în 1917 la Neapole şi, la cererea lui Dimitrie Gusti, a tradus în româneşte cartea gânditorului italian, publicând-o în 1922); Luigi Chiarelli, Masca şi obrazul, Ed. Cultura Naţională, 1922 ; Nicolo Machiavelli, Mandragora, 1926.

Studii de estetică şi de filozofie: Prolegomena speculativã la un sistem de esteticã real experimentalã, vol. I-III, publicatã sub titlul Istoria artei ca filosofie a istoriei; Teoria criticei (Analiza stilurilor) Tip. Brădişteanu,1925 (Prima parte a studiului a fost reeditatã postum, la  Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, într-o ediţie îngrijitã şi studiu introductiv de D. Matei, 1985).

Henri H. Catargi, ed. Maler &Werk (Dresda) 1975.

Scrieri de istoria artei şi de critică plastică, ediţie îngrijită, prefaţã şi fişã biobibliograficã  de Adina Nanu, ICR, 2009

Activitatea politicã

Ştefan I. Neniţescu a fost secretar de presã, diplomat, consiler economic la Legaţia română de la Haga, în timpul mandatului, ca ministru de externe, al lui Nicolae Titulescu, între anii 1929-1931. După îndepărtarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, Ştefan I. Neniţescu a continuat colaborarea cu acesta până la moartea ministrului în 1940. În 1941, la cererea lui Iuliu Maniu, a plecat la Londra pentru a se alătura grupului de români ce reprezentau forţele politice opuse alianţei României cu Axa; a ţinut conferinţe pentru cauza României la Radio–Londra; a colaborat cu personalităţi politice din Italia, Franţa, Elveţia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia, aflate în exil la Londra. A revenit în ţarã în februarie 1946, pentru a-şi avertiza compatrioţii asupra refuzului britanicilor de a oferi ajutorul politic scontat, precum şi asupra părăsirii României de cãtre Occident, în favoarea sovieticilor. A încercat, împreună cu un grup de prieteni, să provoace căderea guvernului comunist, condus de Petru Groza. Imprudenţa unui diplomat din Elveţia a dus la arestarea complotiştilor.

La proces, Ştefan I. Neniţescu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, sentinţã care a fost comutatã la 25 de ani. Graţie amnistiei politice din 1964, a fost eliberat dupã 15 ani de detenţie.

Scrieri inedite

Tratat de teologie: Tabor şi Ghetsimani – o sinteză a teologiei latine şi bizantine (studiu teologic asupra vieţii interioare în Occidentul latin şi în Orientul bizantin)

Eseu filozofic: Xéné – dialog platonic despre eternitate

Volume de poezie: Zorile; Dunele; Pietrele; Călătorie (sonete); Omul cu lotca.

Prozã şi versuri: Triunghi mort

Prozã autobiograficã: Colaborare

Biografie: Portretul lui Sabin Popp

Traducere: Ben Jonson, Alchimistul