Despre zvonuri și taină - Ștefan I. Nenițescu

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Ștefan Nenițescu. O cunoaștere de taină

Pe domnul Ștefan Nenițescu, ieșit de curând din detenție, am avut privilegiul să îl cunosc în toamna târzie a anului 1964, când eram în ultima clasă de liceu. Într-o seară, abia întoarsă de la școală, intrând în casa de altădată a bunicii mele materne, Ecaterina Filipescu, l-am văzut în penumbra încăperii pe musafirul înalt și blând, ciudat de slab, cu tenul palid, în compania tatei. S-a ridicat din fotoliu să-mi dea mâna și, înclinându-se cu grația celor de demult, mi-a spus în șoaptă că semăn cu îmbujorata Briseis.

După ce oaspetele necunoscut a plecat, tata a început să-mi povestească despre profunda prietenie care i-a legat pe bunicii mei paterni de domnul Nenițescu, el însuși, poet, critic de artă, estetician, filosof și diplomat. Într-una din tezele de doctorat, susținută chiar în anul nașterii mele, Dinu Pillat evocase deja farmecul întâlnirilor de duminica după-amiază, puse la cale de părintele său, acasă, unde îi avea ca invitați pe prieteni iubiți precum Vasile Voiculescu, Ștefan Nenițescu, Ion Marin Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Alfred Margul Sperber, Constantin Stelian.

„Se conversa pur și simplu, cu o ceașcă de ceai, așezată ca o scrumieră în preajma fiecăruia, în atmosfera de conjurație a cărților. Uneori, cineva se nimerea să citească versuri, după care urmau comentarii, de fapt simplu pretext de asociații pe tema poeziei în genere”. El preciza că Ștefan Nenițescu figurase la un moment dat printre „intimii propriu-ziși”, „chemați aproape în fiecare seară la telefon, de mai multe ori pe săptămână, acasă, în birou, pe vacanță la Miorcani, Balcic sau Izvorani”.

Apoi, de reținut este faptul că bine-cunoscutul critic de artă, se arătase impresionat de pictura Mariei Pillat care, la început, își semna creațiile sub pseudonimul I. Brateș. În arhiva familiei noastre se păstrează o cronică din 15 decembrie 1927 a lui Ștefan Nenițescu, decupată din revista Adevărul, cronică prilejuită de expoziția personală a artistei la Ateneul Român, în iarna aceluiași an. În acuarelele acesteia, el remarcase că „Florile în vase își liniștesc culoarea, luminându-și-o, apropiat de familiare. Nici nu mai are nevoie de mireasmă […] Peisajele se arcuiesc șerpuite parcă urmând urma pe care în aer a lăsat-o molcom trupul șui al unui vânt nepurtător de nori”. Comentând apoi asupra portretului făcut de Maria Pillat-Brateș lui Vasile Voiculescu, finul observator nota: „este un portret liniștit. Dar mai ales un portret literar adânc (deși decorativ) […] o icoană de înțelegere a omului și a operei. Este o rezemare blândă în marginea unei adâncituri de fereastră, aproape o rezemare de cerul învergelat (de crucea din tocul ferestrei), care în pătratul de sus nu mai prinde din ce e pământesc, decât acoperișul celei mai simple biserici, acoperișul deasupra amvonului și turla”.

Minunata profesoară de istoria artei și a costumului, artistă plastică și scriitoare, Adina Nanu, a căutat să lămurească originea acestei seninătăți din viziunea plastică a Mariei Pillat-Brateș, subliniind faptul că opera ei „se înscrie în valul major al artei românești interbelice, denumit de Ștefan Nenițescu noul clasicism, alături de Pallady, Șirato Tonitza, Olga Greceanu sau Sabin Popp […] Niciunul nu a rămas străin de mesajul frescelor religioase, în care timpul și spațiul – coordonatele vieții terestre – erau suspendate pentru a alege doar comunicarea spiritului în căutarea armoniei divine. Cred că doar așa se explică liniștea sufletească pe care o degajă lucrările Mariei Pillat-Brateș”.

După moartea poetului Ion Pillat, survenită în 1945, pictorița continuase să îi invite la prânz ori serile pe apropiații soțului ei și, într-o asemenea reuniune, Cornelia Pillat, nora sa, l-a văzut prima oară pe neuitatul musafir, pe care, mai târziu, avea să îl descrie astfel:

„Ștefan Nenițescu, în haine Prince de Galles și cu șepcuță de Sherlock Holmes, îmi părea un personaj misterios. Se afla ghemuit într-o latură a canapelei din piele verde, decolorată. Era înalt, slab, adus de spate și avea o voce șoptită pe care și-o dregea tot timpul ca un tic. Sosise de la Londra, unde fusese trimis de Iuliu Maniu pentru a-i face pe aliați să înțeleagă tragica soartă a României, nevoită să intre în război alături de germani cu speranța că astfel va recăpăta Basarabia pierdută în 1940. Nu știam că, în acele zile ale anului 1946, își arogase misiunea de a informa Washington-ul și Londra despre nerespectarea tratatelor încheiate cu sovieticii, fapt pentru care avea să facă 15 ani de închisoare.”

***

Adesea, în serile anilor 1965-1974, mergeam cu tata în vizită la domnul Ștefan Nenițescu. Din strada care trecea pe lângă Schitul Darvari, unde ne opream întotdeauna să aprindem lumânări, o luam pe strada Maria Rosetti, mergeam înainte, până când ni se arăta în față clădirea scundă de la nr. 4, având în dreapta luminișul grădinii de la casa alăturată. În mica verandă își făcea apariția distinsa gazdă, cu părul alb‑cenușiu și glasul murmurat.

Mi-au rămas pe totdeauna în suflet ceasurile petrecute în fermecătoarea ambianță a largii încăperi, la geamul căreia se unduiau muzical crengile pomului de afară. Uneori ne povestea cu glas tainic amintiri despre oamenii aleși cu care îi fusese dat să se întâlnească, alteori își trecea degetele lungi peste coperțile volumelor din biblioteca de la capul patului, și ne împărtășea descoperirile sale de lectură, iar câteodată ne povestea în surdină despre răspunsurile pe care le primea după rugăciune.

La domnul Nenițescu, am avut apoi privilegiul să-i cunosc mai îndeaproape pe distinsul profesor Octav Onicescu, pe părintele Constantin Galeriu, pe clasicistul Mihai Nasta, pe tânărul matematician Emil Marinescu, tot acolo i-am reîntâlnit cu bucurie pe Mariana și pe Costache Steriadi, nepoții gazdei. Emil Marinescu păstrează, deopotrivă, în memorie acele ceasuri vrăjite, în care domnul Nenițescu discuta filosofie, artă, poezie, muzică, teologie cu invitații săi, printre care se aflau câteodată Ion și Mariana Murnu, Henri Catargi, generalul Filitti, Milița Pătrașcu, Nicolae Steinhardt, Mihai Șora, Alecu Paleologu, Camil Demetrescu, Edgar Papu.

Cum ajunsesem studentă la Facultatea de limbi germanice, secția engleză, iar mai apoi asistentă acolo, domnul Nenițescu mi-a dăruit în timp, din biblioteca sa, prețioase ediții din lirica lui P. B. Shelley, a lui W. Wordsworth și a lui R. L. Stevenson, precum și volumele Gulliver’s Travels de J. Swift și Ingoldsby Legends.

Uneori, acasă la domnul Nenițescu, ne bucuram de prezența tăcută a Theodorei Cernat Popp, o doamnă subțirică și scundă, cu gesturi potolite, ca de călugăriță, care ne servea cu fursecuri și cu limonadă. Nu știam pe atunci că era ea însăși o talentată sculptoriță, al cărui soț, pictorul Sabin Popp îl avusese ca mentor și amic pe bătrânul nostru amfitrion. Rămasă văduvă de foarte timpuriu, Theodora păstrase legătura cu acesta, iar după ieșirea lui din detenție, a ținut să-și slujească prietenul până la capătul zilelor, cu o discreție și cu un devotament absolut.

De câteva ori am întâlnit-o acolo și pe Adina Nanu, care îi fusese un răstimp noră Theodorei Cernat Popp. Adinei îi datorăm nu numai publicarea unor opere postume, două superbe portrete, unul în desen, iar celălalt, în cuvinte, ale domnului Nenițescu. Iată frânturi din evocarea ei:

„L-am cunoscut mai bine abia după ce a fost eliberat în 1964. Era de o seninătate și o împăcare nefirească, mereu zâmbitor. […] Înalt, slab, cu frângeri unghiulare care-mi aminteau de desenele lui Pallady, se îmbrăca cu o eleganță rafinată, desigur nu ca în tinerețe, când își aducea hainele și cravatele de la Londra, dar cu o plăcere vizibilă, asortându-și la pletele ninse pulovere din lână albă, groasă, tricotate de mână, la care adăuga o mică pată de culoare, o eșarfă înnodată la gât. […] Cei 15 ani petrecuți în detenție fuseseră pentru el o perioadă nu atât de martiraj, cât de meditație, ca retragerea în pustie a sfinților. Claustrat trupește, compusese în gând și își întipărise în memorie sute de versuri și mai ales cugetări despre credință, pe care le-a scris apoi la o mașină veche, cu litere mărunte”.

Filosofia de viață, căpătată în închisoare, despre care vorbea Adina Nanu, i-a fost transmisă și mamei mele, mai târziu. Cornelia Pillat își aducea aminte că în iarna anului 1975, după decesul soțului ei, răpus de cancer, bătrânul poet a venit să o vadă. „Mi-a spus că, dacă nu voi transforma moartea lui Dinu în împlinire, nu merit suferința care mi-a fost destinată. Am crezut că nu voi înțelege niciodată ce a vrut să-mi împărtășească Ștefan Nenițescu, dar acum cred că am înțeles”.

După stingerea din viață a tatălui meu, mi-am alinat durerea, încercând să comunic cu el prin scris și de multe ori mă duceam singură la domnul Nenițescu să îi arăt versurile pe care le compuneam pe atunci. El le citea pe îndelete și mă sfătuia cum să le cizelez, iar la urmă chiar m-a încurajat să le strâng într-un volum. Într-o dimineață, l-am rugat să-mi spună cum e în rai. M-a privit adânc și mi-a răspuns cu gravitate că Paradisul, ca și Infernul, nu sunt locuri, ci stări de spirit care ne reflectă apropierea sau îndepărtarea de Dumnezeu.

Spre finalul acelei perioade, l-a întâlnit și Andrei Pleșu care își amintea: „În toamna anului 1977, când l-am cunoscut, Nenițescu ne-a apărut […] ca un cărturar afabil, aplecat, cu creionul în mână, asupra lui Toma d’Aquino sau a lui Leonțiu de Bizanț […]. Justificarea prelungitelor sale, surâzătoare tăceri, ar putea sta aici, în preaplinul unor astfel de lecturi”.

În ultimele veri ale anilor ’70, împreună cu soțul meu, Nicolae Săulescu, îl vizitam pe iubitul nostru mentor la Sanatoriul din Sinaia, unde obișnuia să se trateze pentru o veche boală la plămâni. Ne conducea, din ce în ce mai firav, pe aleile micului parc, ne așezam apoi pe o bancă și el ne povestea în surdină despre proiectele de cărți pe care visa să le scrie. În 1979, la Sinaia, ne-a primit în cămăruța unde își petrecea timpul mai mult în pat. Mintea lui împărătească era sfâșiată de tristețe. I se apropia sfârșitul.

— Aș mai fi avut o mie de pagini de scris, a murmurat izbucnind în plâns și s-a întors cu fața la perete, să nu-i vedem deznădejdea.

***

Întâlnirea mea cu poezia domnului Nenițescu s-a petrecut în anul 1973, când autorul i-a încredințat tatei alcătuirea și îngrijirea unei antologii din lirica sa. Placheta, intitulată Ani, prefațată de Alexandru Philippide, cu o notă asupra ediției și cu o fișă bio-bibliografică de Dinu Pillat, a apărut în același an, la editura Minerva. Citindu-i versurile, m-am trezit în fața unor porți ce mi se păreau ferecate, căci sensul lor îmi rămânea ascuns, chiar la reluarea de mai multe ori a lecturii. Percepeam doar zvonurile nedeslușite ale unor înțelesuri prea îndepărtate pentru mintea mea de atunci.

„Expresia ciudată, concentrarea, ascunzișurile verbale”, remarca Philippide, „provin dintr-o gândire poetică întemeiată pe corelații și aluzii, pe înrudiri de sens și nu pe simple asociații de cuvinte sau de imagini. Concizia la care se constrânge poetul îngreunează înțelegerea, dar nu o înlătură niciodată”, iar Edgar Papu sublinia că dificultatea acestor scrieri se datorează faptului că Ștefan Nenițescu „ne face să ascultăm circulația secretă a gândului”.

Antologia mai extinsă din 1995, Exerciții de tăcere, datorată colaborării benefice dintre Emil Marinescu și Adina Nanu, mi-a adus mai aproape de înțelegere lirica marelui prieten și m-a făcut să întrevăd amplitudinea mistică a registrelor sale poetice, să descopăr în ermetismul versurilor

M-au încântat apoi Scrierile de istoria artei și de critică plastică, eseuri care l-au consacrat drept unul dintre cei mai de seamă esteticieni ai perioadei interbelice, alături de Tudor Vianu, Alexandru Busuioceanu și Petru Comarnescu, printre alții. Acest volum publicat postum de Adina Nanu, a reunit cronicile publicate de autor între anii 1920 și 1978, în revistele vremii. Analizându-i prodigioasa activitate de tinerețe, când Ștefan Nenițescu se străduise să pună în sincronicitate operele creatorilor plastici români cu tendințele europene ale timpului, Andrei Pleșu sublinia că acesta „la 25 de ani se mișca la fel de liber în rarefierea gândului pur, în glacialitatea judecății estetice și în febra polemicii curente. Publicist harnic și acut, prezent simultan în atemporalitatea ideii și în actualitate, el făcuse destul în 1925 pentru a-și asigura locul neuzurpabil în istoria criticii de artă românești”16.

Am avut și eu prilejul, prin anii ’70, să asist la o prelegere a domnului Nenițescu despre Henri Catargi, prelegere susținută într-un așezământ cultural din apropierea parcului Cișmigiu. I-am putut admira atunci erudiția, eleganța frazei, umorul, rafinamentul interpretării. Cu vocea sa șoptită, amplificată de microfon, el ne dezvăluia căi de interpretare ale artei vizuale, fără, însă, a încerca vreodată să epuizeze misterul operei.

Mai târziu, cartea Istoriei artei ca filosofie a istoriei, reeditată în 1985, m-a fascinat în asemenea măsură, încât am ținut să prezint analiza stilurilor, în cadrul cursului meu opțional de semiotică, pe care în acei ani îl predam studenților  de la engleză. Noutatea și calitățile tratatului ce mă atrăseseră atât de tare, au fost puse cu finețe în lumină de Andrei Pleșu din care citez: „Marcat vizibil de Hegel, [Ștefan Nenițescu] nu vede în [istorie] o simplă succesiune de împrejurări particulare, ci o manifestare globală a universalului, a cărui curgere istorică nu trebuie gândită atât ca o parcurgere de etape, cât ca o juxtapunere de aspecte, simultan prezente, de fapt, în metabolismul absolutului”. Sesizând „colajul spectaculos între istorie și absolut”, criticul nota că „meritul esențial al sistemului speculativ schițat de Ștefan Nenițescu este infuzia de istoricitate pe care el o strecoară în perimetrul teoreticului și, în același timp, infuzia de spirit sistematic pe care el o revarsă asupra istoricității”.

Cartea trebuie degustată pe îndelete, în doze mici, pentru a ne bucura de comorile lingvistice și de savoarea fiecărui paragraf în parte. Doar așa ne putem pătrunde de frumusețea poematică a expresiei, de prospețimea percepției senzoriale, de rafinamentul comentariului filosofico-teologic, de bogăția unei limbi românești care îmbină în mod neașteptat naturalețea unor versuri din folclor cu speculațiile savante ale intelectului cultivat. Este esențial apoi să ne oferim răgazul de a-i percepe muzica, ritmul și arabescurile sonore, deoarece scrierea se adresează în primul rând auzului, iar apoi celorlalte simțuri. Intrăm într-o narațiune plină de murmurele naturii în deszăpezire, murmure cărora li se adaugă treptat zgomote omenești de pași, frânturi de cântec bizantin, devenit crâmpei de poveste și zvon, până când descoperim că ne aflăm în mintea unui schimnic, plecat pe munte, în căutare de ierburi lecuitoare.

Înaintând, ni se arată că drumurile pădurii se aseamănă cu cele ale minții, că apropierea e simultană cu depărtarea, că Facerea lumii se suprapune peste Judecata de Apoi, că prezentul este unica dimensiune a timpului nostru și că, tocmai de aceea, efemerul se confruntă fără încetare cu absolutul divin din care ia ființă. Acuitatea observației auditive și vizuale face treptat loc contemplației, străbătută de gravele întrebării privind gradele de înstrăinare ale omului plăsmuit după chipul lui Dumnezeu.

Taina și zvonurile, imaginate de autor ca „frați siamezi”, ne conduc spre o viziune a misterul existențial, răsfrânt în oglindiri succesive, care în loc să îl diminueze, îl sporesc, paradoxal, prin descompunere. Ca atare, și identitatea schimnicului se despletește în diverse variante ale aspirației spre sfințenie, sub nume precum Damian, Hrisant, Apolo, Arsenie, părintele Ilie, Hermes, care nu sunt decât voci ale ființei lăuntrice, în pribegia aflării de sine.

Apariția lui Trifon, arcașul hăituit de ortaci, care îi cere adăpost și sprijin sufletesc părintelui Ilie, constituie sâmburele narativ al acestei proze hermeneutice, oferindu-i autorului spațiul privilegiat pentru inițierea mistică a străinului. Schimnicul îi descoperă neofitului accesul spre prezentul christic al sufletului, vorbindu-i despre Cina cea de taină, despre Fiul risipitor, despre Învierea lui Lazăr și despre Răstignirea lui Iisus, precum și despre frica de moarte, dar și despre încercările sfinților martiri.

În decursul procesului care nu semnifică o convertire, ci o conversiune (definită ca întoarcere, nu ca schimbare), părintele Ilie pare să devină tatăl spiritual al orfanului rătăcitor, luminându-i acestuia rostul omului pe pământ. „Cunoașterea nu întristează decât când este fără țintă”, ni se spune, „iar atunci nu este departe de o coborâre în mâl, și dezgustul îți este singura consolare și [doar un] părelnic ajutor, însă nu refugiu, căci nu este nicio credință, iar ce brumă de îndemn mai este - nu este al tău. Mai bine este să tragi cu urechea: nu turburi tu apele, aștepți îngerul”.

Pe de altă parte, autorul ne provoacă să vedem în laicul novice un alter-ego al monahului, și anume, o versiune a tâlharului înger. „Schimnicul și arcașul erau gemeni”, de aceea „Ilie se trudea să se citească pe dânsul din conversiunea lui Trifon”. Inversarea rolurilor, propusă de Ștefan Nenițescu, aici, se află în deplină armonie cu învățătura mesianică după care stăpânul nu e cu nimic mai presus decât sluga sa. Totuși, în narațiunea de față, conlucrarea alchimică a celor două ipostaze produce un transfer paradoxal de energii, în urma căruia tâlharul se sfințește, iar schimnicul se smintește. Alegând să se roage la picioarele troiței, în loc să fugă, arcașul piere, omorât de glonțul urmăritorilor săi, dar sufletul lui e luat la cer de îngeri, în vreme ce părintele Ilie cade „ucis de necuratul, tocmai când se târa să ajungă la cruce”.

Cele două morți intră în malaxorul zvonurilor împrăștiate de lumea satului, prin vocile babei Catinca, ale Evgheniei și ale călugărașului Timoftie, se diluează între spațiile bisericii și ale cârciumii și sunt treptat înghițite de tăcere.

Scrierea, începută cu deszăpezirea naturii, se încheie cu ninsoarea ștergătoare de zgomote, apărătoare a tainei: „Albul așternea mozaic alb peste Judecata de Apoi; peste iad, lăsase o perdea de dungi, mereu reînceputele diagonale alunecări, dar și moartea lumii și Judecata de Apoi arătau spre mai departe, cu învierea tâlc al bolniței în cimitirul dintre sat și mănăstire, învățătură dată de un schimnic, cândva, unui tâlhar. Și ningea”.

***

Sub înrâurirea exercițiilor spirituale ale Sf. Ignațiu al Crucii, ca și a viziunii lui Blaise Pascal, legată de agonia lui Iisus pe cruce, prelungită până la sfârșitul lumii de indiferența oamenilor, Ștefan Nenițescu și-a propus, încă din tinerețe, asemenea confraților săi interbelici, T. S. Eliot, W. B. Yeats, P. Claudel, R. M. Rilke, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, să reevalueze moștenirea învățăturii christice din perspectiva schimbărilor istorice și culturale ale epocii.

Fragilizarea existenței de zi cu zi, amenințată de primejdia iminentă a celui de Al Doilea Război Mondial, i-a făcut pe faimoșii săi contemporani, printre care Henri Bergson, Marcel Proust, Virginia Woolf și James Joyce, să-și găsească refugiul în universul interior al fluxului de conștiință, în prezentul continuu al minții retractile în fața cronofagiei, măsurată de bătăile ceasornicului. Asemenea lor, scriitorul român, în această scriere târzie, a urmărit fluidizarea conceptelor de timp, spațiu și identitate, a poematizat epicul și a dorit, prin valorificarea intertextualității, să facă joncțiunea între relativ și absolut, ceea ce i-a permis să mitologizeze momentul, așa cum, prietenul său, Ion Pillat încercase mai demult să impună în lirică eternitățile de o clipă.

În plus față de iluștrii săi maeștri, Ștefan Nenițescu a izbutit să verticalizeze monologul fluxului de conștiință prin dimensiunea mistică a viziunii sale, realizând o triplă transfigurare a mesajului. Dacă, de pildă, în romanul Valurile, Virginia Woolf reușise, prin intermediul vocilor narative, să diversifice natura subiectivă a eului și să-i filtreze reacțiile prin cultură, autorul nostru a făcut un pas mai departe pe linia sublimării culturii prin credință. Astfel, textul Despre zvonuri și taină se constituie atât ca o mostră de excelență modernistă, prin abordare și stil, cât și ca o parabolă despre labirinticele relații dintre lumea de azi și Dumnezeu. Ceea ce reținem cu înfiorare din scrisul lui Ștefan Nenițescu, pe lângă splendoarea stilului său unic, este dramatica acuitate a întrebărilor pe care ni le adresează, prin personajele create, nouă, cititorilor, invitându-ne la o profundă scrutare și regăsire de sine.

Monica Pillat

Ştefan I. Neniţescu (8 oct 1897 - 3oct 1979)

Studii:

Clasele primare: I-III, liceul Gh. Lazăr, Bucureşti.

Clasele gimnaziale: din clasa a IV-a la gimnaziul francez „Fr. Wilhelm” din Berlin, unde a fost coleg de bancă cu T. Vianu.

Studii universitare: 1919-1921 a studiat filozofia la Universitatea Sapienza, în Roma, cu profesorii Ernesto Bonaiuti, Giovanni Gentile şi Adolfo Venturi. În 1920, la Roma, l-a cunoscut pe pictorul Sabin Popp.

1921-1922 - încheierea studiilor la departamentul de literaturã şi filozofie a  Universităţii Bucureşti.

Doctorat în filozofie cu teza Istoria artei ca filosofie a istoriei, prima parte, 1925.

În 1928, a suferit pierderea bunului sãu prieten  Sabin Popp, decedat la Viena.

Profesii

În calitate de critic şi istoric de artă, a organizat expoziţii de artă românească la Bucureşti, Sinaia, Haga, Amsterdam, Bruxelles, între anii 1922-1925. Alături de Alice Voinescu a iniţiat un ciclu de conferinţe pe teme de cultură universală.

În 1927, a fost numit docent universitar la catedra de estetică generalã a Universitãţii Bucureşti, unde a fost conferenţiar pânã în 1939.

Membru fondator al PEN Clubului Român.

Activitatea publicistică în calitate de literat şi critic de artă:

În 1915 a debutat în Noua revistă română cu un articol despre Shakespeare.

Între anii 1920-1930, a avut colaborări la revistele Gândirea, Convorbiri literare, Ideea europeană, Vremea, Universul literar, Viaţa Românească, Adevărul, Lupta, Arta plastică.

Între 1966-1979, a publicat cronici de artã plasticã în revistele Viaţa Românească, Arta, Secolul XX, iar în 1976 a participat cu un studiu despre Brâncuşi la „Colocviul internaţional C. Brâncuşi” din Bucureşti.

Poezii: Denii, Ed. Sfetea, 1918; Vraja, Ed. Colecţia Cărţilor galbene/ Ideea Europeană, 1923; Ode italice, Tip. Brădişteanu, 1925. Ani, antologie de poezii, alcătuită de Dinu Pillat şi prefaţată de Al. Philippide, Ed. Minerva, 1973; Exerciţii de tăcere, antologie de versuri alese şi cu o prefaţã de Emil Marinescu, ilustratã cu desene de Sabin Popp şi de Adina Nanu, Fundaţia Ştefan Neniţescu, Ed. Paideia, 1995.

Teatru : Trei mistere, Ed.Cultura Naţională, 1922

Traduceri: Benedetto Croce, Elemente de estetică 1922 (pe acest autor Ştefan Neniţescu l-a cunoscut în 1917 la Neapole şi, la cererea lui Dimitrie Gusti, a tradus în româneşte cartea gânditorului italian, publicând-o în 1922); Luigi Chiarelli, Masca şi obrazul, Ed. Cultura Naţională, 1922 ; Nicolo Machiavelli, Mandragora, 1926.

Studii de estetică şi de filozofie: Prolegomena speculativã la un sistem de esteticã real experimentalã, vol. I-III, publicatã sub titlul Istoria artei ca filosofie a istoriei; Teoria criticei (Analiza stilurilor) Tip. Brădişteanu,1925 (Prima parte a studiului a fost reeditatã postum, la  Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, într-o ediţie îngrijitã şi studiu introductiv de D. Matei, 1985).

Henri H. Catargi, ed. Maler &Werk (Dresda) 1975.

Scrieri de istoria artei şi de critică plastică, ediţie îngrijită, prefaţã şi fişã biobibliograficã  de Adina Nanu, ICR, 2009

Activitatea politicã

Ştefan I. Neniţescu a fost secretar de presã, diplomat, consiler economic la Legaţia română de la Haga, în timpul mandatului, ca ministru de externe, al lui Nicolae Titulescu, între anii 1929-1931. După îndepărtarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, Ştefan I. Neniţescu a continuat colaborarea cu acesta până la moartea ministrului în 1940. În 1941, la cererea lui Iuliu Maniu, a plecat la Londra pentru a se alătura grupului de români ce reprezentau forţele politice opuse alianţei României cu Axa; a ţinut conferinţe pentru cauza României la Radio–Londra; a colaborat cu personalităţi politice din Italia, Franţa, Elveţia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia, aflate în exil la Londra. A revenit în ţarã în februarie 1946, pentru a-şi avertiza compatrioţii asupra refuzului britanicilor de a oferi ajutorul politic scontat, precum şi asupra părăsirii României de cãtre Occident, în favoarea sovieticilor. A încercat, împreună cu un grup de prieteni, să provoace căderea guvernului comunist, condus de Petru Groza. Imprudenţa unui diplomat din Elveţia a dus la arestarea complotiştilor.

La proces, Ştefan I. Neniţescu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, sentinţã care a fost comutatã la 25 de ani. Graţie amnistiei politice din 1964, a fost eliberat dupã 15 ani de detenţie.

Scrieri inedite

Tratat de teologie: Tabor şi Ghetsimani – o sinteză a teologiei latine şi bizantine (studiu teologic asupra vieţii interioare în Occidentul latin şi în Orientul bizantin)

Eseu filozofic: Xéné – dialog platonic despre eternitate

Volume de poezie: Zorile; Dunele; Pietrele; Călătorie (sonete); Omul cu lotca.

Prozã şi versuri: Triunghi mort

Prozã autobiograficã: Colaborare

Biografie: Portretul lui Sabin Popp

Traducere: Ben Jonson, Alchimistul