Frământări existențiale - Corneliu Negru

Nimic din ceea ce mă înconjoară nu pare să mă atragă sau să mă inspire, decât trecutul și neexistența. Mă gândesc mereu la momentele în care nu existam încă, la perioadele nesfârșite în care nu eram încă născut. Aceasta pare singura sursă de consolare și de adăpost într-o lume pe care nu o înțeleg, în care mă simt străin și neîmplinit. În imediatul prezent, mă simt pierdut și singuratic, iar singura scăpare pare a fi căutarea unui refugiu în trecutul meu inexistent. Este ca și cum nimic din lumea aceasta nu poate să mă sature, să mă mulțumească sau să mă facă să mă simt acasă.

v     

În această lume a superficialității și a simulacrului, simt că-mi lipsește ceva vital: nevoia fizică de dezonoare. Mi-aș fi dorit să fiu un descendent al unui criminal notoriu, să port în genele mele o moștenire a violenței și a disprețului față de viață. Pentru că în loc de falsa politețe și de ipocrizia convenționalității, aș fi avut curajul să exprim ceea ce simt cu adevărat, să trăiesc liber de constrângerile morale impuse de societatea așa-zis civilizată. Dar în schimb, m-am născut într-o familie obișnuită, cu valori și principii respectabile, și acum mă lupt cu un gol interior pe care nu îl pot umple cu nimic.

v       

Cum să ceri ajutor de la oameni care nu cunosc decât propriile lor temeri și slăbiciuni? Să le ceri să se roage pentru tine înseamnă să-ți pui destinul în mâinile lor, să-ți încredințezi mântuirea lor personal, în loc să te descurci singur cu proprii demoni. Și dacă încă mai crezi în zei, de ce să le ceri ajutorul oamenilor pentru a-ți vindeca sufletul? Cu siguranță, ei nu cunosc drumul tău interior și nici nu pot să înțeleagă pe deplin cum te simți. Și mai presus de toate, cum poți să-ți pui destinul în mâinile altora, când lupta ta este una personală și unică? Îți este teamă de mântuirea ta sau de faptul că ești singur în fața ei? Întrebarea ta rămâne fără răspuns, dar adevărul este că nimeni nu poate să-ți ofere mântuirea, ci numai tu însuți. Așa că încetează să ceri ajutorul altora și caută singur drumul tău spre mântuire.

v       

Ce lucru grotesc este să simți că nu poți simți nimic mai mult decât o greață! Poate că nici sublimul însuși nu poate să ofere mai mult. Adevărata tragedie este că suntem captivi în limitele propriilor noastre simțuri și nu putem experimenta nimic mai mult decât ceea ce percepem cu acestea. În încercarea noastră de a găsi sens și semnificație în lumea noastră limitată, ne pierdem în cele din urmă în această închisoare a percepțiilor noastre. Cum putem să ne eliberăm din această captivitate și să descoperim o realitate mai profundă și mai complexă decât ceea ce ne este permis să simțim cu simțurile noastre? Aceasta este dilema noastră eternă, iar răspunsul poate fi la fel de eluziv precum adevărul ultim despre universul nostru.

v       

Omul este sortit să scoată, să dezvăluie, să aducă la lumină tot ce este ascuns, să zdrobească zidurile construite de Zeu însuși. Doar prin această acțiune, omul poate spera să se deosebească de divinitate și să-și găsească propria sa libertate. Dar, în același timp, acesta este și cel mai mare blestem al umanității, pentru că, odată ce toate zidurile au fost dărâmate și toate tainele au fost dezvăluite, ce mai rămâne să fie descoperit? Oare nu este acesta motivul pentru care omul își dorește mereu să păstreze o mică parte din misterul și enigma care îi înconjoară existența?

v       

De ce ne naștem? De ce trăim? Sunt întrebări la care nu putem găsi un răspuns satisfăcător, dar totuși, ne comportăm ca și cum am fi înțeles perfect sensul și scopul vieții noastre. Trăim într-o iluzie confortabilă, ne lăsăm pradă ego-ului nostru și uităm că nașterea noastră nu a fost decât un accident al hazardului. Ne agățăm de amintiri și speranțe, deși știm că ele sunt la fel de trecătoare ca și noi înșine. Și totuși, ne trăim viețile ca și cum am fi personaje importante într-un scenariu în care suntem singurii autori și regizori. Dar cine ne-a dat acest drept? Cine ne-a dat acest privilegiu de a ne considera centrul universului? Este doar o iluzie, un joc al minții noastre. Adevărul este că suntem doar o mică parte dintr-un univers imens și misterios, un univers care nu are nevoie de noi ca să existe și să funcționeze. Și totuși, ne înșelăm singuri, ne jucăm rolul în această comedie absurdă și continuăm să credem că suntem esențiali pentru existența acestei lumi.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.