Știința Virtuții. Eseuri despre excelență și putere - Dan Chițoiu

Philia-Sophia

Philia-Sophia e actul ce aduce frământarea emoțională a tinderii către, de a fi în căutarea sophia, cea care e a Zeului. Sophia este idealul ce nu e cunoscut, dar către care te îndrepți știind, având certitudinea că e de căutat. E situația în care idealul te atrage spre el, exercitarea acestei atracții este un proces invers, ce provoacă prin infinita sa proximitate, dar care în fiecare instanță aduce un mai aproape de înțelepciune. Nu poate fi decât un act repetitiv, o străduință mereu reluată. De aceea, filo-soful, în această înțelegere, nu poate avea decât un exercițiu constant al căutării, reluarea cotidiană a efortului și emoției în proximitatea Sophia. Filosofarea este în principal legată de o practică, de o deschidere emoțională constantă, dar și de repetitivitate, de rutină zilnică. Dar această practicare a iubirii de înțelepciune înseamnă nu mai puțin stabilirea unor repere, unor cadre, care indică ce e de urmat pentru menținerea parcursului către ideal, a ceea ce înseamnă progres, înaintare.

Intenția actului de filosofare este cultivarea psyche, a ceea ce poate fi subiectul unei îmbunătățiri, schimbări prin reorientare și purificare, katharsis, prin actul repetat de intervenție-cultivare. Practica filosofării nu înseamnă o simplă îmbunătățire a vieții interioare, ci o reorientare radicală a intențiilor sub care se desfășoară aceasta. Filosofarea, ca act reluat cotidian, însemnă reluarea și refacerea unor trasee interioare, repetitiv, chiar dacă nu la fel. Practica aceasta nu implică factorul de noutate în ceea ce privește conținuturile sale, nu miza informației ca influx de noutate, ci altceva.

Dialogurile platoniciene indică acest (de)mers, iar miza psihodramei propusă de Dialog este continuarea de către cititor în lucrul cu sine, cu ceea ce ar trebui să fie un efort interior de descoperire a veritabilului, a adevărului. Un asemenea efort nu poate fi făcut o singură dată și nici în mod liniar, ci ca narațiune interioară lămuritoare. Provocarea pe care o aduce Dialogul conduce către o reluare a efortului interior, una mereu repetată. Este, desigur, de fiecare dată un plus și un mers înainte în reluarea efortului interior de investigare, dar punctul de plecare și drumul interior se găsesc sub semnul reluării. Se constituie într-o practică spirituală. Această miză a exercițiului spiritual, care nu poate să nu fie o conducere înspre sine, devine tot mai importantă în tradiția platoniciană, mai cu seamă în neoplatonism. Plotin dezvoltă această cale, o socotește privilegiată: a pune într-un symposion, într-un efort comun cu un grup de discipoli a căutării sensurilor mai adânci ale unui fragment din Platon, socotit a fi esențial.

Gândul ascuns, ceea ce este dincolo de suprafața textului, poate fi dezvăluit printr-un împreună efort interior, printr-o exersare a mersului și orientării minții către sine. Nu este, deci, o cale de aflare a ceea ce ar fi sensul mai adânc al textului prin analiză, fie acesta una de semantică, ori prin intertextualitate, referința la ansamblul textelor autorilor sau la întâlnirea textuală între mai mulți autori. Punerea în rezonanță interioară a impactului unor rostiri sau a unor lecturi, este un act ce trebuie mereu reluat. Și asta pentru că prin reluare nu se obține o informație nouă ci o aprofundare a unei informații aparent deja înțelese, ce părea a-și dezvălui întreaga semnificație. De aceea nici Plotin, nici neoplatonicienii de mai târziu, nu vor vrea cu nici un chip să spună ceva nou. Ci doar să ajungă la trepte mai mari de înțelegere a ceea ce se socotea a fi inspirat, a ceea ce nu putea să nu fie exprimarea adevărului în cel mai înalt sens.

Adevărul se dezvăluie el însuși, nu poate fi dezvăluit printr-un simplu demers rațional. Căci adevărul nu înseamnă un conținut informațional. A te expune Adevărului, a fi în prezența adevărului înseamnă un alt fel de relație cu acesta. Adevărul nu poate fi deținut, nu poți să ai adevărul, într-o formă informațională, adevărul nu însemnă un conținut anume. Legătura cu adevărul este una dinamică, ce presupune suișuri și coborâșuri, nu este asemenea stăpânirii intelectuale a sensului unei afirmații, ci se găsește în termenii unei relații, unei raportări dinamice la ceva dinamic și dinspre ceva ce are dinamica sa. Atât cel care cunoaște cât și ceea ce este de cunoscut sunt entități dinamice, însă dinamica cunoscătorului, a omului, este legată de nivelul existențial de moment, pe care se găsește la un moment al cunoașterii, care poate fi depășit atât spre ceva mai mult, mai adânc, dar și poate fi pierdut, către ceva mai puțin în putința de a cunoaște. Este motivul pentru care interesul pentru logica formală este mai degrabă redus în tradiția neoplatonică, întrucât formalismul logic nu dă seama de acest dinamism. Tot din acest motiv, afirmațiile ce apar în scrierile ce implică această perspectivă asupra adevărului nu pot fi privite ca având consistență informațională, ci la o aproximare, fiind o mărturie, o semnalare, a unui grad de experimentare a relației cu adevărul.

Această cale de cunoaștere trebuie văzută ca fiind de maniera de a lucra experimental. Aceasta, din câteva motive. Între aceste motive se numără faptul că observatorul nu se găsește într-o poziție de observare constantă, ci fluctuează în abilitatea de a susține un anume nivel al observației (calitatea actului de observa implică mai multe instanțe). Apoi ceea ce ar putea fi descrise ca instrumente ale observației, sau mijloace prin care poate fi făcut experimentul, fluctuează ele însele, sunt suma aproximării unei distanțe relaționale, în continuă schimbare. O situație asemănătoare este descrisă în fizica cuantică, unde teoretizările făcute asupra posibilităților experimentale la nivel microfizic au adus cu evidență situația că observatorul are un rol activ, de influențare a experimentului, ceea ce ridică rezerve în legătură cu posibilitatea obținerii unor rezultate experimentale „obiective”. Pot fi invocate aici simțurile spirituale, despre care s-a discutat recent de mai mulți autori, și de care nu se poate vorbi în același regim comparativ cu simțurile trupului. Nu se poate descrie analitic cum funcționează, spre exemplu este o întrebare deschisă dacă funcționează individual sau sinergic. Percepția spirituală nu a fost descrisă în mod asemănător de cei care au invocat-o, pentru că însăși această instanță ține de o înțelegere de sine ce se găsește sub influențe ce țin de timpul istoric, de aria culturală. Nu mai puţin de limba și universul cultural în care poate fi exprimată această posibilitate de experiență a adevărului.

Este evident că actul filosofării, în coordonatele descrise mai sus, ține de nevoia refacerii constante a unui drum de încercare, de punere la încercare a celui ce urmează căii, cât și a sensului, a ceea ce vizează calea. Este, poate cel mai radical înțeles al căutării, al unei căutări ce ia caracterul încercării radicale a tuturor celor trei aspecte implicate în actul de cunoaștere. Este o încercare de sine dusă cât mai radical, și reluată mereu, apoi este o punere la încercare a căii pe care această încercare de sine poate fi dusă, și nu mai puțin, de efectivitate a atingerii scopului actului filosofării. Filosofarea făcută cu această intenție nu poate fi decât în cadrele experienței spirituale, pentru că această practică este una interioară. Iar prin desemnarea ca „spirituală” trebuie să fie indicat ceea ce presupune modificare, dinamică, reorientare. Platon, prin descrierea tripartită a sufletului, oferă o explicație a acestei posibilități, întrucât este o componentă a acestei tripartiției psyche care poate fi pusă în acțiunea de a reorienta experiența interioară, îndreptând-o spre actul contemplativ, spre experiența inteligibilului.

Daniel Chițoiu (n. 11 iulie 1967, Păușești, Vâlcea, România) este economist și fost politician român, doctor în economie, absolvent al Facultății de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori a Academiei de Studii Economice din București, fost ministru al finanțelor în primele două guverne Ponta (primul și al doilea), între 21 decembrie 2012 și 5 martie 2014. Daniel Chițoiu a fost al 151-lea ministru al Finanțelor Publice ale României.

În perioada 2005 - 2007 a ocupat funcția de vicepreședinte al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, iar în perioada 23 ianuarie 2007- 4 aprilie 2007 a ocupat funcția de președinte interimar al ANAF.

Pe 6 februarie 2014, și-a dat demisia din funcția de ministru al finanțelor.

Pe 30 iunie 2014, și-a dat demisia din PNL deoarece era nemulțumit de deciziile luate la nivelul Congresului PNL, prin care s-a decis afilierea la PPE și fuziunea cu PDL.

Din iulie 2014, face parte din ALDE, partid condus de Călin Popescu Tăriceanu.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.