Gândirea ideii de metodă - Gh. Vlăduțescu,M. Dumitru,V. Morar,I. Bănșoiu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

O lucrare de mari dimensiuni, care cuprinde patru studii ce tratează subiecte cu privire la problemele educației și a formării omului de azi pe baza unor selecții de texte din Aristotel, care sunt la rândul lor incluse în volum.

 Încadrarea în serii şi colecţii: seria Magna, emblematic europa

Metoda pentru îndreptarea şi îndrumarea minţii

prof.univ.dr. Gheorghe Vlăduțescu, membru al Academiei Române

Platon încă identifica în methodos (drum către urmărire, cercetare) îndreptarea minţii către esenţele pure – idéai, eide. Cât nu se alege această cale (dialektiké) „îmi pare că va rămâne necunoscută cauza care face ca lucrurile să apară, să piară, să existe” – tón trópon tes methódan … di hóti gignetái e apollytai, e ésti (Phaidon 97b6). Nu este altă ştiinţă decât dialectica în măsură „să sesizeze cu metodă esenţa a ceva” – dialektike méthodas (Republica 533c9). Numai astfel metoda nu va fi asemenea mersului unui orb – he méthodos … hosper týphou poreia (Phaidras 270d10).

La rândul său Aristotel, numind „logica” organon, instrument, o instituia metodologic. De aceea înînvăţământul său din Liceu (Lykeion) era propedeutică şi tot aşa în sistematica ştiinţelor. Până târziu, în ultima şcoală de filosofie neoplatoniciană din Atena, aceea procleană, învăţământulîncepea cu logica, ţinta fiind dialogul Parmenides, asemuit cu altarul într-un templu.

Aristotelician, organon, mai cu seamă topica, era şi pentru Cicero: „Întrucât orice metodă de a vorbi îngrijit are două părţi, una a descoperirii «argumentelor» şi alta a judecăţii lor – unam inueniendi, alteram indicandi. Aristotel a fost întemeietorul amândurora… Prima, care este numită topica, e mai importantă în practică şi are, de aceea,întâietateîn ordinea firii” – ad usum potior erat et ordine naturae certe prior” (Topica II, 6). Tot aristotelician începea Dialectica sa Sf. Ioan Damaschin (m. 749): „Se cade a şti că începem cu partea logică a filosofiei (care e mai degrabă instrument decât parte a acesteia – hoper organon esti) întrucât filosofia se foloseşte de ea pentru demonstraţie” – (3.6).

Şi Abélard, la vremea lui (sec. XII), urmându-l pe Boethius nu gândea altfel: „Unii nu consideră logica parte ci mai degrabă, cu Boethius, ca instrument al filosofiei, căci alte ramuri o folosesc într-un fel împrumutând argumentaţiile sale pentru propriile demonstraţii. Într-adevăr, fie că este vorba de probleme de fizică sau de probleme morale logica furnizează argmentele. La care Boethius răspunde că nimic nu împiedică logica să fie parte şi instrument al filosofiei, aşa cum mâna este totdeodată parte şi instrument al corpului omenesc” (Logica „Ingrendietinbus”, 1, 1).

Drumul – hodos către – meta (methodos) adică având ca ţintă fiinţa însăşi, platonician una cu adevărul: „ajunge la adevăr cine nu atinge fiinţa?” (Theaitetos 187 c7), prin aceasta îndreaptăşi mintea, ferind-o astfel de erori. Cele două sensuri întregitoare ale metodei, de îndreptareşi de îndrumare, aşadar, vor fi fost identificate încă de antici ca, după secole de experiere să fie puse în concept de Francis Bacon (1561–1626) şi, mai cu seamă, de René Descartes (1596-1650).

„Ştiinţele pe care le avem acum sunt numai o îngrămădire de lucruri descoperite de mult, nu modul de a descoperi ceva nou şiîndemnări spre lucruri noi” (Bacon, Noul Organon I, 8). Fără de o metodă, de o logică, la urma urmelor, în măsură să conducă bine mintea, ştiinţele nu aveau a fi decât o „îngrămădire” de presupoziţii greu de acreditat, fiind „confuze şi scoase din lucruri în grabă”, nimic trainic putându-se „clădi pe ele”. Cum silogismul din propoziţii iar propoziţiile din cuvinte, acestea „semne”, ale lucrurilor fiind, „toată nădejdea stă în adevărata inducţie”, de îndată ce îndreptând mintea către ceea ce este, totdeodată o îndreptă pe ea însăşi, ceea ce înseamnă că o face pe măsura realului, înlăturând mai înainte de toate, printr-o critică a fundamentelor, cauzele erorilor, a „idolilor”, „care-au pus stăpânire pe intelectul omenesc şi s-au înrădăcinat adânc în el” (I, 4, 38).

Încă mai înainte, cu un veac şi ceva, precursorul său omonim, Roger/ius (? 1210, 1214-1294) presupunea (tot) patru cauze ale erorilor, tot atâtea obstacole „în calea adevărului”: 1. „supunerea faţă de o autoritate greşită şi nevrednică”, 2. „presiunea tradiţiei”, 3. „prejudecăţile curente” şi 4. „ascunderea propriei ignoranţe însoţită de etalarea ostentativă a ştiinţei pe care o posedăm”.

Cei „orbiţi în pâcla acestor patru obstacole” nici măcar nu sunt în stare să-şi perceapă ignoranţa, ba prin ele şi-o ascund, o apără chiar, cu grijă parcă să nu le fie descoperită şiînlăturată. Astfel se ajunge la falsificarea întregii vieţi, fie ea individuală, fie ea colectivă, eroarea luând locul adevărului şi răul pe acela al binelui. Doar, când şi unde erorile se înstăpânesc, „raţiunea nu mai are rost, nici o lege nu mai hotărăşte, religia îşi pierde locul, mişcările naturii nu-şi mai ating scopul, înfăţişarea lucrurilor se schimbă, domneşte minciuna, adevărul este batjocorit”. Astfel, ca predecesorii şi mai înaintea lui Francis, Roger identifica în metodă cele două sensuri, acesta de îndreptare ca reinstituire a minţii pentru aflarea adevărului primând (Opus Magnus, I, Gândirea evului mediu II, Editura Minerva, 1984, pp. 197-198).

Existând trei modalităţi ale cunoaşterii: per autoritatem, et rationem et experimentiam trei urmau a fi şi căile-către. Problema este dacă toate certifică şi dacă da care duce mai direct şi mai sigur la adevărul întreg – ad omnia scienda … modus optima (Compensium Philosophiae, p. 393).

Autoritatea mai puţin, când nu se impune prin argument, ţinând de opinia comună, de limbaj, nu îndeajuns supraveghiate critic.

Dacă autoritatea ne încredinţează doar, raţiunea certifică, totuşi nu în suficientă măsură. Ratiocinativ decidem riguros în cele ce rezultă neputând altfel discerne riguros între cele posibile ca adevăr şi sofisme. Întregitoare, experienţa garanta mai mult decât primele două veridicitatea ştiinţei care, în deplinătatea sa experimentală (scientia experimentalis), denominativ „apărută pentru prima oară în istoria gândirii umane” (Etienne Gilson, La Philosophie au Moyen âge, Paris, Payot, 1962, p. 481). Epistemologic şi metodologic, fiind de plecare, experienţa este şi verificatoare, pentru că „orice cunoştinţă trebuie verificată prin experienţă”, fie aceea dobândită prin simţuri, fie, mai cu seamă, aceea „internă”, mai tare, decât cea dintâi care nu ajunge la cele „spirituale”. De aceea experienţa dobândită prin simţuri trebuie supravegheată şiîntregită de „iluminare”, primită încă de sfinţii părinţi, în şapte ordini: a ştiinţelor, a virtuţilor morale, care duc la „împodobirea” şi „îndreptarea sufletului”, „sufletul împodobit cu virtuţi morale fiind asemenea unei oglinzi bine şlefuiteîn care formele lucrurilor se văd cu limpezime”), aceea a celor şapte daruri ale Sfântului Duh, a „fericirilor” a celor provenite pe calea „simţurilor spirituale”, a „roadelor” „dintre care face parte pacea Domnului, nu depăşeşte orice înţelegere”, şi a „extazelor” (Opus Magnus, VI. 1 şi 2; Gândirea…, pp. 136-137).

„Se poate observa că acest om, pentru care filosofia nu este decât o revelaţie, situează perfecţiunea ştiinţeiîn preajma Creaţiei” (Gilson, p. 479). Aceasta prin instituirea ştiinţei experimentale, șansaînălţării omului, la care Robert Grosseteste, Roger Bacon şi Peter Peregrinus lucraseră (cf. John Freely, Before Galileo, London, Duckworth Overlook, 2013, pp. 139-154).

Despre normativitatea logicii. Logica în calitate de Organon și Canon

prof. univ. dr. Mircea Dumitru, membru al Academiei Române

Încă de laînceputurile ei, logica a fost, așa cum a conceput-o Aristotel, deopotrivă metodă a demonstrației și a cercetării empirice (organon) și canon al gândirii raționale. În ambele sale ipostaze, logica are o dimensiune metodologic-normativă esențială și evidentă. Iar această trăsătură definitorie este de natură modală. Conceptele modale și normative abundă îndefinițiile, explicațiile și teoriile științifice sau filosofice. Iată doar câteva dintre cele mai folosite concepte în explicațiile și cercetările filosofice: adevărurile necesare ale logicii, matematicii și, respectiv, ale metafizicii; conexiunile necesare dintre evenimente și stări de lucruri în lumea naturală; principiile necesare sau necondiționate ale eticii; și multe alte forme de adevăruri sau conexiuni necesare, forme ale lui „trebuie”, „obligatoriu” etc.

Este cât se poate de rezonabil, atunci, ca această abundență să conducă la întrebarea legitimă: cât de multă diversitate avem noi, de fapt, aici? Să fie, oare, toate acele concepte modale și normative independente unele față de celelalte sau să poată fi reductibile doar la un singur gen sau la câteva genuri de concepte modale primitive? Iar dacă situația este aceasta din urmă, să existe anumite căi ireductibile în care un adevăr ar putea fi necesar sau o conexiune ar putea avea loc cu necesitate?

Conceptul principal care este constitutiv pentru poziția mea de aici cu privire la normativitatea logicii – sau cel puțin felul în care înțeleg eu să dau sens acestei teme – este constitutiv pentru o concepție anti-reducționistă potrivit căreia există trei forme principale de necesitate, anume necesitatea metafizică, naturală și normativă; și fiecare dintre acestea este ireductibilă la celelalte sau la oricare altă combinație de forme de necesitate.Logica însăși este infuzată cu concepte modale/intensionale/normative; în mod obișnuit, formulăm noțiunile logice/metalogice în termenii adevărurilor, conexiunilor etc. necesare, sau în termenii a ceea ce trebuie să fie cazul sau nu trebuie să fie cazul, a ceea ce este obligatoriu să se întâmple sau nu este obligatoriu etc.

Dar atunci, în ce sens, sau în ce sensuri se poate spune despre logică că este normativă? Desigur, într-un anumit sens aceasta pare să fie o chestiune banală. Căci logica ne apare în mod evident ca fiind o paradigmă a unei științe normative. Sentimentul că logica exemplifică tipologic, într-un sens foarte robust, chiar conceptul unei științe normative, care trebuie opus în mod categoric și rigid unei cercetări științifice descriptive și empirice, este atât de puternic încât motivează întrebarea ulterioară dacă logica ar putea să se bucure de un statut excepțional printre celelalte științe.

Pentru a ne tăia o cale prin complicațiile dialecticii acestei teme, este foarte util să ne îmbarcăm într-un tur ghidat prin peisajul complex al literaturii de specialitate. Ca să începem, este productiv să discutăm teza normativității logicii, care este teza că logica exercită constrângeri normative asupra raționării, în interiorul dezbaterii contemporane dintre excepționalismul logic și, respectiv, anti-excepționalismul logic. Anii din urmă au cunoscut o explozie a literaturii în care se dezbate statutul epistemologic, metafizic și metodologic al logicii, cu o focalizare aparte asupra contrastului dintre excepționaliști și, respectiv, anti-excepționaliști.

Concepția excepționalistă

Concepția standard despre logică – cel puțin în tradiția filosofiei analitice – este aceea că logica este o știință a priori. De aceea, dovezile empirice nu au – și chiar, mai puternic, nu pot avea – nici o legătură semnificativă cu justificarea logică. Mulți aprioriști logici susțin că principiile și regulile de inferență logice sunt justificabile a priori și că, în consecință, ele nu sunt nici coroborabile, dar nici infirmabile empiric.

Aprioriștii logici ne înfățișează logica ca fiind doar formală. Drept urmare, logica studiază ce anume decurge din premise sau asumpții acceptate de fapt sau de dragul argumentării într-o manieră abstractă, generală și neutră față de conținuturile argumentelor sau ale raționamentelor; ceea ce face ca logica să fie independentă față de chestiunile factuale care țin de natura lumii faptelor empirice. Această independență a logicii față de lume o face pe cea dintâi imună, totodată, față de orice revizuri pe temeiuri empirice.

În plus față de toate acestea, și spre deosebire de știința empirică, logica este, de asemenea, a priori pentru că este ubicuă, pe deplin generală și fundamentală pentru gândire/raționare. Principiile și regulile de inferență logice sunt constitutive pentru structurile generale ale oricărui gen de raționare și argumentare umane. Ele sunt infrastructura raționării științifice și, deopotrivă, a argumentării filosofice.

Astfel, de exemplu, atunci când ne angajăm în demersurile științei empirice utilizăm reguli logice pentru a face inferențe pornind de la observațiile empirice. În matematică, utilizarea regulilor logice este fundamentală pentru a demonstra teoremele matematice. Logica însăși utilizează reguli logice atunci când evaluează relațiile logice dintre propoziții. Chiar mai specific în acest caz, logica însăși (metalogica) este solicitată atunci când logica este obiectul de cercetare; de asemenea, și în cazul în care urmărim să conceptualizăm genul de metodologie pentru a revizui un sistem logic noi utilizăm din nou logica. Astfel, în principiu, nu poate exista o evaluare neutră din punct de vedere logic a logicii înseși. Și în vremuri mai apropiate de noi, metafizica, mai ales aceea practicată în tradiția analitică, face uz în mod masiv de logică pentru a propune modele ale structurii de adâncime a realității și ale temeiurilor sale metafizice modale.Așadar, pentru temeiuri prima facie bune, logica a fost concepută ca aparținând familiei disciplinelor normative, ceea ce transformă în ceva analitic ideea că logica este angajată în producerea și stabilirea normelor de gândire și de raționare corecte. Iar faptul că metodologia logicii trebuie considerată ca fiind într-un contrast puternic cu aceea a științelor empirice este o consecință firească a conceptului logicii ca fiind o disciplină normativă, adică o disciplină non-descriptivă și non-factuală. Unii filosofi merg chiar mai departe și susțin că normele logice sunt întemeietoare pentru gândire și pentru raționare, în așa măsură încât acela care nu urmează și nu respectă legile logicii nu mai este un gânditor sau raționator autentic.

Poziția lui Kant ilustrează foarte bine acest concept normativ al logicii, întrucât ceea ce el numește logica „pură generală” „conține regulile gândirii necesare în mod absolut fără de care nu poate exista nici o folosire a intelectului în genere”. Gottlob Frege susține că legile logicii „sunt cele mai generale legi, care prescriu (italice M. D.) modul de a gândi oriunde există în genere gândire”. Unii filosofi au interpretat concepția lui Frege cu privire la normativitatea logicii ca fiind ideea care conduce la teza că logica este constitutivă pentru gândire; există, însă, alți filosofi care argumentează că, potrivit lui Frege, este posibilă gândirea ilogică, dar că o astfel de „gândire” ar fi incorectă și irațională. Indiferent de interpretările acestea atât de diferite, un lucru este clar; Frege ne învață că logica urmărește să stabilească legile adevărului: „a descoperi adevărul este sarcina tuturor științelor; îi incumbă logicii să discearnă legile adevărului”. Mai mult, deoarece raționarea, judecata și inferarea țintesc către adevăr, legile logicii vor guverna toate acele operații ale gândirii, făcând din legile logicii, care sunt obiective și nerevizuibile, legi ale gândirii. Wittgenstein face observații similare atunci când susține că logica, fiind constitutivă pentru gândire, stabilește caracterul său a priori: „Ceea ce face ca logica să fie a priori este imposibilitatea gândirii ilogice”.Epistemologia logicii și, în particular, chestiunea care privește caracterul normativ al adevărului și semnificației au atras, în ultima vreme, atenția mai multor teoreticieni. Conceptul director în jurul căruia s-a articulat și s-a dezvoltat concepția standard a logicii a fost conceptul că logica, chiar prin propria sa natură, este o disciplină normativă care se plasează în aceeași familie de discpline cu etica. Ceea ce este etica față de constrângerile normative asupra comportamentului uman adecvat este logica față de constrângerile normative ale adevărului, semnificației și raționamentului. Acesta este nucleul concepției care conferă logicii un statut excepțional printre științe, aparținând familiei disciplinelor normative și nu acelora care aparțin familiei cercetărilor empirice.

Dar întreaga dialectică în desfășurare în literatura de specialitate de dată foarte recentă a motivat o întorsătura interesantă, ca rezultat al supunerii întregii idei că logica est o disciplină normativă unei analize și critici amănunțite conectate cu o linie de gândire articulată de către mai mulți autori. Impactul acelor discuții a constat în reînnoirea interesului față de tema normativității logicii, în mod deosebit din partea filosofilor logicii preocupați de categoria normativității epistemice.

Metoda în etică: începuturi

prof. univ. dr. Vasile Morar 

Introducere

A discuta despre metoda în etică, adică, despre cum putem ajunge şi pe ce căi ale cunoaşterii omeneşti să răspundem la întrebări fundamentale, (precum, cum trebuie să trăim? Ce este binele şi răul? Care sunt datoriile noastre necondiţionate? Cum putem defini moralitatea? De ce ar trebui să fim morali?) înseamnă, poate, înainte de toate, să-i urmărim pe cei mai reprezentativi gânditori ai umanităţii, care nu numai că s-au interogat asupra acestor subiecte, dar au şi dezvoltat un întreg coerent de explicaţii, descrieri şi interpretări, în opere monumentale, începând cu Dialogurile lui Platon şi cu ansamblul creaţiei lui Aristotel: cel numit, la trei secole după intrarea în eternitate, pe drept cuvânt, Filosoful.

În acest studiu plecăm de la câteva idei directoare. Prima dintre acestea: dată fiind vastitatea temei, ne-am propus să analizăm soluţiile inventate sau găsite doar de un număr limitat de autori: pentru Antichitate, maieutica, aşa cum a fost ea definită de Socrate, şi metoda dialectică (diaporematică) în concepţia lui Aristotel; iar, pentru modernitate, metoda geometrică la Spinoza şi metoda transcendentală la Kant. În acest volum, vom cerceta doar începuturile ideii de metodă în etică, rămânând ca, într-o continuare a cercetării să analizăm şi perspectiva modernă, prin Spinoza şi Kant. A doua idee: între metoda în filosofie şi metoda în etică legătura este inextricabilă, după cum bine se ştie, de două milenii şi jumătate încoace. Este, deja, un adevăr arhibanal, să consemnăm, de pildă, că, marile sisteme filosofice ale gândirii europene, şi-au încoronat demersul ontologic şi cel epistemologic cu o Etică. Ca atare, aceste etici valoric normative (Etici de gradul I) au beneficiat din plin de reflexivitatea filosofică şi au aplicat-o firesc la un domeniu constitutiv al respectivelor sisteme: clar definit şi delimitat, Etica. Cu precizarea: etica interogându-se asupra căilor posibile şi necesare de a defini Binele şi Fericirea, Virtutea şi Viciul, Binele şi Răul, nu s-a oprit numai la acest palier cognitiv (explicativ) ci, s-a prelungit şiîn orizontul valoric şi normativ. Astfel, de exemplu, metoda descoperirii adevărului şi binelui, a condiţiilor vieţii fericite sau vieţii virtuoase, este sinonimă, în acest caz, cu îndemnul explicit spre un anumit mod de viaţă: identic sau foarte apropiat cu cel al filosofului, al înţeleptului.

O a treia observaţie introductivă sună astfel: odată cu debutul cercetărilor meta-etice (Alfred Ayer, Charles Stevenson, Richard Hare, Nowel Smith, John Dewey ş.a.), deci a eticilor de gradul II, interesul metodologic, nu mai vizează dimensiunea valoric-normativă şi, îndemnul, explicit de a se urma un comportament moral; acum, cercetarea în meta-etică se concentrează exclusiv asupra analizei logice a semnificaţiei termenilor morali (utilizaţi în teoriile etice dar şi a celor din limbajul cotidian) şi a semnificaţiei logice a judecăţilor morale. Preeminenţa metodei logice în acest caz este evidentă cu toate consecinţele care derivă de aici.

Tot în acest context, nu este lipsit de interes să semnalăm un alt aspect important: odată cu dezvoltarea eticilor aplicate, a eticilor de gradul III, se produce, – pe cazurile particulare ale eticilor mediului, a eticii în afaceri, sau politică, a eticii genului feminn etc. – o mixare a metodelor utilizate în eticile de gradul I şi II, pentru a explica, interpreta şi norma astfel de fenomene.

În al patrulea rând, odată cu apariţia în secolul al XIX-lea a ştiinţelor particulare ale moralei (sociologia moralei, psihologia moralei, antropologia moralei) iar în mijlocul secolului XX, a etologiei, s-a produs fenomenul fragmentării metodologice.

Interesează, acum, nu ansamblul componentelor categoriale ale eticilor valoric-normative ci, doar forarea analitică asupra unei părţi ale vieţii sociale şi morale, a unor entităţi de tipul: aspectul psiho-moral al comportării, dimensiunea conştien-inconştientă a psihismului individual sau colectiv, componenta culturală sau transculturală a moralităţii etc. Acest pluralism metodologic este de natură să lărgească, pe de o parte, şi să adâncească, pe de altă parte, cunoaşterea morală. Or, dintotdeauna, etica a avut şi a purtat cu sine, o dimensiune cognitivă (descriptivă şi explicativă) şi una normativă, inerentă. Iar actualul pluralism metodologic se dovedeşte a fi benefic atât pentru perspectiva filosofică, cât şi pentru cea adusă în planul din faţă al cercetării, a ştiinţelor particulare ale moralei.

De altfel, după cum se va vedea, ideea pluralismului metodologic nu este atât de nouă, cum cred unii partizani ai noilor metode venite dinspre biologie, sociologie, psihanaliză. Dovadă că, în chiar Etica Nicomahică a lui Aristotel, se pot evidenţia, fără putinţă de tăgadă, elemente constitutive ale ideii de pluralism metodologic. Fapt care, din perspectiva timpului, nu trebuie să ne mire, dacă ne gândim că, Aristotel, este considerat, ca iniţiator al metodelor psihologice, sociologice sau politice și a științelor corespunzătoare.

În al cincilea rând, credem că, indiferent de aria de cuprindere a metodelor în etică şi de apartenenţa lor la discursul strict filosofic sau, preponderent ştiinţific, merită să medităm asupra ideii de principii ale metodei în etică. În fapt, între principiile care stau la baza unei teorii etice şi principiile metodei în etică, există o relaţie inerentă: logică şi de conţinut. Despre ce este vorba? La o primă privire nereflexivă avem impresia că tabloul teoriilor etice şi cel al metodelor în etică, ar fi „o serie lipsită de sens de lucruri diferite, pentru oameni diferiţi, în timpuri şi locuri diferite”. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, dacă ne raportăm la întreaga istorie a doctrinelor etice şi a căilor lor de cercetare. Căci – după cum notează Peter Singer în această chestiune – „mai degrabă, pe fundalul unor abordări diverse istoric şi cultural ale întrebării despre cum trebuie să trăim, gradul de convergenţă este uimitor. (s.n.) Natura umană are constantele (s.n.) ei şi există un număr limitat de moduri în care fiinţele umane pot convieţui şi progresa”. Ce rezultă de aici? Cel puţin două lucruri, intercorelate: a) că răspunsul la întrebarea cum trebuie să trăim este unul limitat, iar „gradul de convergenţă” al acestor răspunsuri, este, „uimitor” de redus; şi b) înseamnă că, nu se poate trăi oricum, iar gândirea etică universală a inventat metode de cercetare adecvate, să răspundă la întrebarea fundamentală: cum trebuie să trăim. Tocmai de aceea, se poate identifica, pentru toate teoriile etice, cu toate implicaţiile asupra metodei, un principiu al coerenţei, ca element comun al acestora.

În acest sens de pildă, James Rachels, consideră că raţionalitatea şi coerenţa sunt elemente definitorii pentru o „concepţie minimă asupra moralităţii”. Iar, se ştie, Kant aplica principiul logic al non-contradicţiei pentru a argumenta în favoarea caracterului universal şi necesar al imperativului categoric. Fără să mai fie nevoie să aducem alte exemplificări este evident că, acest principiu al metodei poate fi urmărit la toţi autorii ce vor constitui obiect de analiză.

Totodată, Dale Jameison, referindu-se la teoriile etice actuale, consideră că, sub impactul epistemologiei contemporane, şi sub influenţa acesteia, trebuie luat în considerare şi un alt principiu al metodei în teoria etică: principiul fundaţionalismului („fundaţionalismul este … concepţia potrivit căreia sistemele de convingeri sunt justificate în virtutea relaţiilor logice pe care le realizează între convingerile care cer justificare şi alte convingeri care nu au nevoie de justificare”).

În ipoteza acestui studiu se admite ideea că, deşi, fundaţionalismul ca principiu al teoretizării în etică, este cercetat doar de curând, acesta, în forme incipiente apare şi la Aristotel, atât cel din Metafizica cât şi cel din Etica Nicomahică, pentru a evoca doar aceste opere fundamentale.

După aceste idei introductive să urmărim ideea de metodă la Socrate şi Stagirit.

I. Maieutica socratică

Poate că niciodată nu a fost considerată o simplă întâmplare această coincidenţă, prin ea însăşi, derutantă, greu de înţeles şi dezlegat până la capăt, deşi au trecut de atunci două milenii şi jumătate: e vorba de potrivirea care consemnează naşterea – în tradiţia europeană – a disciplinei filosofice Etica, pe de o parte, şi, pe de altă parte, apariţia în lume, pentru a realiza un asemenea eveniment în gândirea universală, a unui personaj, miticul Socrate – „atopos: straniu, excentric, absurd, inclasabil, derutant” (Pierre Hadot) – Părintele de necontestat al Eticii”, ca disciplină filosofică de sine stătătoare. Inclasabilul Socrate este „un subiect dificil” va afirma Bertrand Russell în a sa Istorie a filosofiei occidentale, inclusiv, pentru orice „istoric” al gândirii omeneşti, de atunci încoace. Cert este însă un fapt, constatat şi interpretat în diverse chipuri: anume că, „noi ştim cum arăta Socrate”. (Jaspers).

Mai exact: „e primul filosof pe care-l avem în faţa ochilor, aşa cum arată el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele proeminent, statura îndesatăîl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de nezdruncinat eforturile şi frigul”. Totodată, se cuvine să arătăm că, personajul excepţional care este Socrate, a fost păstrat în memoria mereu reîmprospătată a gândirii universale, evident, nu pentru asemenea înfăţişări, nu prea favorabile în ordine estetică, ci, pentru ceea ce a însemnat el, ca întemeietor al filosofiei şi al eticii, deopotrivă. De aici şi excepţionalitatea figurii sale, în ordinea gândirii. Meritul său nu este deloc, unul minor. Căci, aşa cum ne avertizează, de pildă, Hubert Grenier, „dacă Socrate a întemeiat filosofia, s-ar părea că a făcut-o limitând-o drastic”, adică, încadrând-o, în ceea ce a ajuns în modul cel mai firesc să devină, etica, ca disciplină legată de filosofie, dar fiind, totodată, şi o încoronare a filosofiei. Iar meritul lui Socrate, nu se opreşte aici. Dintru început el nu a văzut filosofia ca o „doctrină” care poate fi folosită ca un instrument: căci, „dacă filosofia înseamnă«doctrină», atunci, Socrate nu-i filosof. El nu-şi găseşte un loc în cadrul istoriei filosofiei greceşti ca istoric al unor poziţii teoretice”. Nimeni, probabil, nu are dubii consistente în a admite că, prin Socrate, debutează, abrupt şi ireversibil, ceea ce, modernitatea şi contemporaneitatea, numesc „filosofie practică”. Oricum, este cert faptul că Socrate este primul filosof atenian, şi, poate de aceea, şi „cel mai controversat din întreaga istorie a gândirii omeneşti” (Gh. Vlăduţescu), – tocmai pentru că, inaugurează, gândirea raţional critică, cadru de referinţăşi fundament necesar, „pentru orice reconstrucţie”, atât teoretică, în sensul cel mai larg, cât şi, în ordine morală. Oricum, în ce-l priveşte, aceasta din urmă fiind cea considerată, ca primordială.

Tocmai de aceea, deloc întâmplător, Socrate a intrat în conştiinţa publică universală ca un reformator moral radical, alături de Isus, de Budda şi de Confucius. Totodată celui care va inventa o nouă metodă de cercetare în filosofie, i se potriveşte atât de bine o celebră definiţie dată „ciudăţeniilor” filosofiei: ea, filosofia, nu se află „niciodată întru totul în lume şi, totuşi, niciodată în afara lumii” (Merleau Ponty). Cu prelungirea firească a acestei idei, pentru Socrate: „ciudatul” şi inclasabilul personaj din Dialogurile pltoniciene (Banchetul şi Phaidros, cât timp era în viaţăşi, deloc mai puţin, Apărarea lui Socrate, Criton şi Phaidon, de după moarte) va reuşi, prin spusele sale, unele „ciudate” pentru interlocutori de toate condiţiile sociale din Atena timpului său, să nu fie, cu totul nici în lume, dar, în acelaşi timp, nici, cu totul, în afara ei. Oricum, cel născut dintr-o mamă care era moaşă, pricepută deci în a aduce pe lume fiinţe omeneşti, şi al cărui tat<spa

Acad. Gheorghe Vlăduțescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universității din București din anul 1971, cu o teză despre inducția aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, predă un curs masteral de istoria filosofiei grecești şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduțescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

Prof. univ. dr. Mircea Dumitru (n. 1960) este un filosof român, profesor de logică la Facultatea de Filosofie și rector (2011‒2019) al Universității din București. Este membru corespondent al Academiei Române (din 2014). În perioada iulie 2016–ianuarie 2017 a fost Ministru al educației.

Prof. univ. dr. Vasile Morar (n.1946) este profesor la Universitatea din București, unde predă etica, estetica, violența în istorie (Holocaust și terorism), etica în afaceri și politică. A dezvoltat în cărțile sale conceptul de morală elementară, concept introdus în literatura etică de coordonatorul tezei sale de doctorat, profesorul Niculae Bellu.

Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu (n. 1950) şi-a susținut doctoratul în filosofie în cadrul Universității din București în anul 1987 cu o teză de filosofie antică greacă. De-a lungul carierei, interesele sale de cercetare şi predare s-au concentrat în domeniile: filosofia culturii, antropologie, cercetare interdisciplinară a culturilor tradiţionale, originile filosofiei europene. A publicat monografii despre Parmenide, Heraclit, sofişti, Aristotel etc, precum şi numeroase articole în reviste de specialitate, preponderent pe teme de filosofie antică greacă. Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu este fondator şi director al Editurii Paideia.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.