Ratiunea contradictorie - Jean Jacques Wunenburger

Categoria: emblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Jean-Jacques Wunenburger prezintă în acest volum valoarea gnoseologică a gândirii dualitudinii și reverberațiile acesteia asupra evoluției omului.

Redactată la începutul anilor ’80, în cadrul unui doctorat consacrat „Figurilor și rădăcinilor complexității“, prezenta lucrare își propunea să contribuie la reconstituirea filiației filosofice a unui raționalism deschis, complex, pe care spirite precum cel al lui Gaston Bachelard, Edgar Morin sau Colocviul de la Cordoba tocmai îl readuseseră în actualitate.

În timp ce contracultura americană a anilor ’60 încerca să se emancipeze în totalitate de raționalitatea identitară occidentală (Allan Watts, de exemplu), considerată responsabilă de o viziune unidimensională despre lume (H. Marcuse), pentru mine era important să arăt că gândirea occidentală produsese, ea însăși, cu jumătăți de nuanță, în filigran, în marginea discursului filosofic și prin eclipsări, cadrul unei gândiri alternative, capabilă a înțelege de o manieră mai subtilă, fără psihodramă culturală, devenirea lumii, dinamismele conflictuale, structurările polimorfe ale lucrurilor. De la Heraclit la Stéphane Lupasco au fost elaborate sisteme de gândire care, fără a aboli logica aristotelică, o redefinesc ca pe un simplu regim de gândire alături de altele. Căci construcțiile noastre rațional-discursive sunt diverse și își află izvorul în rețele de scheme, de figuri și de arhetipuri plurale pe care este grefat și imaginarul. Astfel, istoria gândirii occidentale permite verificarea faptului că există și alte raționalități decât aceea care a fost în mod unilateral valorizată, și care nu sunt atât de străine de categoriile și procesele imaginației, de simbolizarea și lectura poetică a lumii.

De la redactarea acestei lucrări, ipotezele acestea și-au croit propriul drum, iar epoca postmodernă a validat din plin aceste noi concepții lărgite despre rațiune și a revizuit perimetrul teritoriilor raționalității și imaginarului. Traducerea acestei cărți în România (urmând celei în limba portugheză) mi se pare, așadar, deosebit de oportună și semnificativă în raport cu evoluția spiritelor. Ea îmi este cu atât mai prețioasă, cu cât aceste reflecții datorează mult, în anii ’70, lui Stéphane Lupasco, pe care am avut plăcerea să-l întâlnesc de mai multe ori în apartamentul său din Place Denfert-Rochereau, la Paris, și care m-a încurajat cu însuflețire pe această cale. Dincolo de acest omagiu adresat unui mare intelectual român, această traducere va permite întâlnirea cu un public nou, deosebit de receptiv la aceste ipoteze, publicul român știind de multă vreme să îmbine cu îndrăzneală filosofia și mitul, conceptul și imaginile. Așadar, gratitudinea mea se îndreaptă, pentru munca lor profundă și plină de răbdare, către traducători, domnii Dorin Ciontescu-Samfireag și Laurențiu Ciontescu-Samfireag și către Ionel Bușe, promotor al acestei ediții, căutător neobosit de idei noi, deosebit de atașat francofoniei filosofice. De asemenea, doresc să mulțumesc, pe această cale, domnului Ion Bănșoiu, editor neostenit și devotat deschiderii dialogului României cu lumea exterioară.

Jean-Jacques Wunenburger Lyon, septembrie 2003

Jean-Jacques Wunenburger analizează direcțiile de gândire filosofică aplicate asupra înțelegerii dinamismelor conflictuale și a structurii polimorfe a lucrurilor.

Legea Polarității (Hermetism)

Totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are două extreme, asemănătorul și neasemănătorul au aceeași semnificație, polii opuși au o natură identică însă de grade diferite, extremele se ating, toate adevărurile nu sunt decât semiadevăruri, toate paradoxurile pot fi conciliate

Această lege arată că în orice lucru sunt doi poli, două aspecte opuse, iar contrariile nu sunt în realitate decât două extreme ale aceluiași obiect, între care sunt intercalate grade diferite. Căldura și frigul, deși par opuse, în realitate sunt același lucru, distingându-se doar prin diferența de grade. La fel, dragostea și ura, binele și răul depind doar de voința noastră de a le transforma din una în alta.

Dispunerea realului în sisteme dinamice face necesar conceptul de Unitas multiplex : „Ideea de unitate complexă va căpăta densitate dacă intuim că nu putem reduce, nici întregul la părți, nici părțile la întreg, nici unul la multiplu, nici multiplul la unu, dar că trebuie să încercăm a concepe împreună, într-un mod în același timp complementar și antagonist, noțiunile de întreg și părți, de unu și divers.“ Din toate aceste perspective, realitatea se deschide asupra unui sistem de stări plurale și incompatibile, ce dau seamă în același timp despre ființă și devenire, despre legătura și separarea proprietăților și elementelor. Complexitatea contradictoriului se deschide în mod primordial în miezul unui câmp științific delimitat, dar, în același timp, ea se amplifică rapid la scara unei veritabile viziuni globale a lumii. Astfel încât, dincolo de exigențele limitate ale unei raționalități particulare, complexitatea se întoarce până la substratul său logic, ce se constituie astfel drept țintă a acestor demersuri subversive.

Ordinea complexității

Orice gândire, fie că se sprijină pe concepte sau pe imagini, tinde, în mod obișnuit, să-și asume ceea ce i se prezintă, în conformitate cu două mari tipuri de configurații, omniprezente și deosebit de insistente în operele spiritului, chiar dacă ele nu par a fi reținut atenția logicienilor formaliști : unul, valorizând o consonanță omogenizantă, reducătoare de diferențe, cealaltă privilegiind peste tot eterogenitatea, născută din separările tranșante dintre Același și Altul. Altfel spus, reprezentările noastre despre lucruri par a fi preluate de două procese cognitive care, înaintea oricărei confruntări în profunzime cu realul, îi impun o ordine constrângătoare, o dispunere a priori, condiții ale oricărei inteligibilități. De aceea filosofii au considerat întotdeauna că trebuie să distingă două moduri operatorii ale gândirii abstracte, unul mai degrabă analitic și dihotomic, (dianoia greacă, judecata la Kant și Hegel, înțelegerea după Bergson), celălalt mai analitic și unificator (noesis-ul grec, rațiunea dialecticienilor, intuiția bergsoniană), moduri ce corespund în același timp, pe un alt plan, regimurilor diurn și nocturn al imaginilor, puse în evidență de Gaston Bachelard sau Gilbert Durand, precum și structurilor schizoidă și sintonică din psihiatrie. Astfel conținuturile experienței se transformă în reprezentări, fie după un regim al separării sau chiar al excluderii, fie după unul al continuității și al înfășurării.

Așadar, în primul rând, spiritul este determinat să pună capăt nebuloasei instabile a senzațiilor interne și externe, prin distribuiri atomizante, discriminări stabile și clare. Imaginile și conceptele contribuie atunci la parcelarea și izolarea elementelor, grație simetriilor și segmentărilor. Gândire diurnă, forme distincte, contururi îngroșate, procese de separare, judecata se mișcă după aceleași tropisme ca o imaginație schizomorfă; de la cele mai elementare experiențe de angoasă în fața unei exteriorități percepute ca ostilă până la construcțiile intelectuale abstracte ce fac să se confrunte două substanțe sau două forțe, se etalează aceleași proprietăți ale unei gândiri schizomorfe. Modul analitic de gândire își bazează conceptualizările pe aceleași scheme de separație ca și imaginația diurnă; așa cum arată Gilbert Durand : „Regimului diurn al imaginii îi corespunde un regim de expresie și de raționament filozofic pe care l-am putea taxa drept raționalism spiritualist .“ Drept urmare, vedem dezvoltându-se o atitudine intelectuală conflictuală, între subiect și obiect, în interiorul subiectului sau între obiecte, care generează, la rândul său, antiteze schizomorfe, „în care gândirea se opune sentimentului, analiza penetrației intuitive, probele impresiei, baza scopului, creierul instinctului, planul vieții, obiectul evenimentului și, în sfârșit, spațiul timpului “.

Astfel, așa cum a arătat, de exemplu, Henri Bergson, dualismul clasic al spiritului și trupului poate fi atribuit acțiunii unilaterale a unei înțelegeri analitice, care refuză să surprindă realitatea concretă și mixtă a experienței psiho-fizice, care se cufundă în „ceva situat între întinderea divizată și neîntinsul pur“ ; judecata forțează atunci datul către extreme artificial separate : „Pe de o parte, o întindere realmente divizată în corpusculi, de exemplu, pe de altă parte, o conștiință cu senzații prin natura lor inextensive care ar veni să se proiecteze în spațiu.“ Pentru Bergson „această opoziție a percepției și a materiei este opera artificială a unei judecăți care descompune și recompune conform obișnuințelor și legilor sale : ea nu este dată intuiției imediate“.

...

 Dinamica polarităților

Înțelegerea unei organizări complexe a realității implică, desigur, o regulă de pluralizare a componenților, în cadrul căreia structura ternară constituie configurația minimală; dar dispozitivele cu trei termeni pot să nu se elibereze de logica simplificatoare, chiar identitară, dacă sunt menținute inerte, uniformizate sau reduse la simple instrumente clasificatorii. Complexitatea solo numero nu oferă încă nici o garanție în privința raporturilor multiple, pluridimensionale, interactive pe care diferitele elemente le întrețin între ele. Pragul complexității nu este atins decât dacă structurile ternare, sau mai degrabă triadice, se animă din interior, își văd diferitele raporturi întărindu-se, ascuțindu-se, tensionându-se, dar pentru a accede la o asemenea lectură a structurilor ascunse ale realului, trebuie să dispunem de instrumente cognitive adecvate, apte să rețină în formele lor inteligibile această organizare dinamică a fenomenelor. Tocmai acestui criteriu îi răspund schemele de contrarietate și de polaritate evidențiate de către o veche tradiție de gândire care, începând cu unii gânditori presocratici, caută să restituie imaginea unui univers conținând permanente variațiuni de forme, menținute însă în interiorul unor legături puternice ce garantează stabilitatea morfologică inerentă tuturor forțelor de eterogenizare. Fenomenele pot astfel să fie considerate ca fiind traversate de antagonisme dinamice, care fac să alterneze manifestările sensibile în interiorul unor poli contrari ai aceluiași ansamblu. Căutând în cadrul realului acțiunea efectivă a unor cupluri de contrarii, considerate în același timp drept actualizări temporare ale unor proprietăți complementare în interiorul unui întreg complex, acest mod de gândire permite nereducerea lumii la coexistențe masive de elemente, dotate cu proprietăți unilaterale și intrinseci, ale căror schimbări ar veni cel mult din partea unor forțe mecanice ce le-ar supune unor noi configurări. A susține, dimpotrivă, că anumite manifestări calitative ale fenomenelor pot fi înțelese în interiorul unor cupluri dinamice opuse cu polaritate alternantă, înseamnă a postula, în ordinea lucrurilor sensibile, existența unei solidarități organice a părților ce face posibilă în același timp o devenire perpetuă și reglementată.

Altfel spus, structura internă a realului este mai mult molară decât moleculară, sistematică mai mult decât atomistică; prin aceasta, figurile și osaturile lucrurilor nu mai îmbracă obligatoriu forme simple, drepte sau curbe, ci ascultă de arhitecturi supraetajate sau pluridimensionale. În același mod, schimbările ce afectează aceste forme se bazează pe legături de forță și contraforță, pe oscilația în jurul anumitor poli ce definesc stări de simetrie și de disimetrie, ce permit punerea în evidență, simultan, a stabilității și instabilității, a omogenității și eterogenității fenomenelor. Făcând astfel să vibreze realul prin intermediul unor armonice neașteptate și atribuindu-i o textură de structuri polimorfe, putem spera să ridicăm gândirea la gradul de complexitate a ceea ce ea încearcă, la nesfârșit, să cuprindă.

...

Arcul și coarda

Recurgând la schemele medierii, la triade, la ambivalență, la polaritate, la contradicție sau la paradox, articulând fenomenele în jurul unor antagonisme dinamice, a unor echilibre și dezechilibre, încercând să formeze reprezentări plurale și multidimensionale, gândirea discerne în mod incontestabil, mai de aproape, morfologia diferențiată a realului. Sigur că nici unul din aceste demersuri particulare nu oferă o metodă infailibilă pentru epuizarea datului, spre a coincide cu structura în sine a lucrurilor, nici nu este suficient pentru a răsturna obișnuințele tenace ale logicii identitare. Aceste matrice și vectori intelectuali permit doar favorizarea, în mai mare măsură decât altele, a unei înțelegeri a raporturilor dintre Același și Altul.

Totuși, complexitatea prezumată a realului pretinde ca, în anumite situații cognitive cel puțin, toate aceste figuri să opereze în sinergie, să se asocieze, într-o manieră coerentă, într-un mod propriu de înțelegere a datului. În sfârșit, este important, deci, să se depășească o prezentare analitică a elementelor unei raționalități alternative, pentru a se încerca înțelegerea în act a unei metode desăvârșite, care să permită manifestarea laolaltă, într-o manieră orchestrală, de morfologii tripartite, oscilații energetice, enunțuri contradictoriale. Căci munca intelectuală presupusă de o investigație a complexității realului nu s-ar putea reduce la un fel de mici reparații de scheme, ci trebuie ghidată de o voință arhitectonică, singura capabilă să o doteze cu o putere de inteligibilitate crescută. Diferitele figuri ale unei raționalități nonidentitare nu relevă, așadar, despre o tratare pur sincretică, ci fac loc unei compoziții ce se înrudește, după cum subliniază Gilbert Durand, cu o armonie muzicală, în care se instaurează o „îmbinare convenabilă a diferențelor și contrariilor“ , cât și „ un acord măsurat al timpilor puternici și slabi, lungi și scurți și în același timp, într-o manieră mai largă, organizarea generală a contrastelor unui sistem sonor.“

Așadar, schițând acum configurația unei paradigme, cea a „dualitudinii contradictoriale“, care, de asemenea, poate fi asociată imaginii emblematice a arcului și a corzii, nu este vorba despre descoperirea unui fel de chei universale, de metode exclusive și monopolizante, ce ar avea pretenția să se substituie oricărei alte forme de raționalitate. Gândirea are nevoie, în toate domeniile în care ea operează, metafizică, științe, antropologie, de generatori de științe plurale, variabile, conform constrângerilor datului și exigențelor cunoașterii în sine. Modelarea noastră prezintă o dublă pertinență a acesteia: în primul rând, de a avea în urma ei o lungă istorie, ce începe încă din timpul raționalității presocratice; și de a fi fost activată în domenii diverse ca teologia, filosofia, știința sau poetica; mai apoi, de a permite, hic et nunc, reînnoirea poziției anumitor problematici ale raționalității, fecundarea tratărilor conceptuale ce desfac și refac răspunsurile furnizate de obicei unor întrebări fundamentale ale gândirii. Cum poate, așadar, dualitudinea contradictorială să fie considerată un rezultat permanent al speculațiilor intelectuale de-a lungul istoriei noastre? Sub ce forme furnizează ea, chiar și astăzi, instrumente eficace pentru ascuțirea înțelegerii problemelor științifice, filosofice sau antropologice?

Jean-Jacques Wunenburger este profesor de filosofie la Universitatea „Jean Moulin” Lyon 3 din Franța și director al Centrului de Studiu al Imaginarului „Gaston Bachelard” din Dijon. Interesul său  pentru studiul imaginii și al rolului acesteia în cultura europeană s-a materializat prin realizarea a numeroase lucrări, precum:  „L’utopie ou la crise de l’imaginaire” (1979), „L’imagination” (1991), „L’homme a l’age de la television” (200), „L’imaginaire” (2003).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Această lucrare apare în colaborare cu Centrul de Studii asupra Imaginarului și Raționalității „Mircea Eliade“, Universitatea din Craiova, director prof.univ.dr. Ionel Bușe.

Postfața este semnată de Ionel Bușe.