Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. III - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

 Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Cele două volume ale traducerii lucrării Vorlesungen über die Geschichte der Philosophie (Prelegeri de istorie a filozofiei) corespund textului lui G.W.F. Hegel din volumele XIII (1833), XIV (1833) şi XV (1836) ale ediţiei elevilor săi (a cărei paginaţie s-a avut în vedere la ediţia de faţă), respectiv din volumele XVII, XVIII şi XIX ale ediţiei jubiliare (Herman Glockner). La traducere, s-a folosit ediţia Glockner.

Prima perioadă a îmbrăţişat o mie de ani, de la Tales (550 a.Chr.n.) pînă la Proclus (mort în 485 p.Chr.n.) şi la dispariţia instituţiei exterioare a filozofiei păgîne, întîmplată în 529 după naşterea lui Hristos. Perioada a doua ţine pînă în secolul al XVI-lea şi îmbrăţişează astfel iarăşi o mie de ani, pentru care, spre a-i parcurge, trebuie să punem
încălţăminte înaripată. Pînă acum filozofia s-a situat înăuntrul sferei religiei elene (păgîne). De acum înainte (în perioada aceasta) filozofia îşi are locul în lumea creştină; arabii şi evreii trebuie menţionaţi numai în chip exterior, numai din punct de vedere istoric. O nouă religie şi-a făcut apariţia în lume, creştinismul. Prin filozofia neoplatonică noi ne-am familiarizat cu totul cu ideea creştinismului; deoarece această filozofie are ca principiu esenţial concepţia că absolutul, Dumnezeu, este spiritul, că acesta nu este o simplă reprezentare, în general, ci că Dumnezeu ca spirit este determinat în mod concret. Numai concretul este adevărul, abstractul nu este adevărul; cu toate că şi acesta este gîndire, pentru a fi adevărat el trebuie totuşi să fie concret în sine însuşi; şi numai acesta este absolutul, spiritul fiinţind-în-sine-şi-pentru-sine. Acest concret noi l-am văzut deja. Forma mai apropiată a lui, în religia creştină, constă în faptul că pentru conştiinţa omenească a devenit manifest ce este Dumnezeu; văzute lucrurile mai precis, conştiinţa a sesizat unitatea dintre natura divină şi cea umană: a) fiinţa acestei unităţi în sine,
b) [prezenţa ei] în realitatea cultului. Culmii subiectivităţii îi este familiară reprezentarea. Cultul, viaţa creştină, constă în faptul că se are în vedere individul, subiectul însuşi, că el este considerat demn să ajungă pentru
sine la această unitate, să se preţuiască pe sine însuşi, întrucît spiritul lui Dumnezeu, graţia lui Dumnezeu, cum se spune, sălăşluieşte în el. Iar învăţătura privitoare la împăcare are sensul că Dumnezeu este cunoscut ca un Dumnezeu care se împacă cu lumea. „Că el se împacă” înseamnă, cum am văzut în filozofia neoplatonică, că el se particularizează, nu rămîne abstract: şi de particularizare nu ţine numai natura exterioară, ci lumea, şi mai ales individualitatea omenească. Interesul subiectului însuşi este angajat aici, el joacă aici rolul principal: faptul ca Dumnezeu să fie realizat şi ca el să se realizeze în conştiinţa indivizilor, care sînt în sine de natură spirituală. Iar aceasta cere ca ei, fiind spirit şi liberi în sine, să înfăptuiască acea împăcare printr-un proces în ei înşişi, ca ei să realizeze ceea ce ei sînt în sine, anume: spirit, liberi în sine, ca libertate a lor; adică să ajungă la conştiinţa că cerul este pe pămînt, la conştiinţa înălţării omului. Lumea inteligibilă nu este «dincolo», ci aşa-numitul finit este un element în ea; nu există un «dincoace» şi un (dincolo). Concretul, în ce priveşte pe Dumnezeu, ideea absolută, este lumescul, „altul”, văzut în Dumnezeu, este faptul de a-l şti în sine ca divin, de a-l face divin; – aceasta pe plan spiritual, adică nu în chip nemijlocit. Şi în religiile mai vechi divinul este îmbinat cu naturalul, cu omenescul, dar el nu e conciliat, ci este unit numai în mod natural. Unitatea lui Dumnezeu cu ceea ce e natural, cu omul, este acolo o unitate nemijlocită şi deci lipsită de spirit, tocmai fiindcă ea este numai naturală. Spiritul nu este natural, el este numai aceea ce se face el pe sine; unitatea care nu este produsă, unitatea naturală, este unitate lipsită de spirit; dimpotrivă, procesul de a produce în sine duce această unitate, face din ea unitate spirituală. Ei îi aparţine negarea naturalului, deoarece acesta este numai ceea ce e nemijlocit, ceea ce este lipsit de spirit. Carnea, naturalul, este aceea ce nu trebuie să fie; starea naturală este aceea în care nu trebuie să rămînă omul. Natura este rea prin firea ei, omul e în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar în existenţa sa concretă el este natural; şi ceea ce este el în sine trebuie să fie realizat. Prima naturalitate trebuie să fie suprimată. Aceasta este în general ideea creştinismului. Pentru a înţelege ideea creştinismului, pentru a o aplica, trebuie să fi cunoscut însă ideea filozofică pentru sine. Despre această idee noi am vorbit deja; însă încă nu este dovedit în ce constă adevărul. Cu toată adînca şi adevărata lor speculaţie, neoplatonicii totuşi nu-şi demonstraseră doctrina după care trinitatea este adevărul; învăţăturii lor i-a lipsit forma necesităţii interioare. Trebuie să se ajungă la conştiinţa că numai trinitatea este adevărul. Neoplatonicii pleacă de la Unu care se determină pe sine însuşi, care îşi fixează măsura, din care ia naştere ceea ce e determinat; dar acest procedeu este el însuşi un mod nemijlocit şi este ceea ce oboseşte la în cuprinsul cărora opoziţiile, luate ca absolute, sînt demonstrate ca fiind nule; însă această dialectică nu este metodică, ci numai sporadică. Pentru a putea recunoaşte că principiul creştinismului este adevărul, trebuie să fi fost cunoscut adevărul ideii spiritului ca spirit concret; şi aceasta este forma caracteristică pe care o întîlnim la părinţii bisericii. Prin urmare, ceea ce are importanţă este ca lumescul în genere să nu fie lăsat în modul lui nemijlocit de a fi, în naturaleţea lui, ci să fie considerat în sine ca fiind particularul, deci ca general, ca lume inteligibilă, ca ceva ce-şi are rădăcina şi adevărul în Dumnezeu, acesta fiind astfel gîndit ca concret. Din ceea ce este lumesc şi este ridicat în felul acesta în Dumnezeu (încorporat în Dumnezeu, primit, numai în adevărul său şi nu în forma sa nemijlocită; – nu e vorba de ceea ce numim panteism, deoarece acesta presupune nemijlocitul, aşa cum ne este el dat), ceea ce trebuie să se ştie pe sine în Dumnezeu, este mai cu seamă omul. Am văzut astfel că omul conţine în sine destinaţie divină, ca fiu prim-născut, ca Adam Kadmon, primul om; această unitate o putem determina ca fiind unitatea în sine, ca fiind ideea concretă, dar ideea concretă numai în sine. Acesta este primul lucru care interesează.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel s-a născut în 1770, la Stuttgart. Între 1788 și 1793 a studiat teologia la Tubingen (din cei cinci ani, în primii doi se facea filozofie). A fost profesor particular la Berna (1793–1796) și la Frankfurt am Main (1797–1800), docent la Universitatea din Jena (1805–1806) unde se mutase în 1801 la îndemnul lui Schelling, cu care fusese coleg la Tubingen și a întreținut o interesantă corespondență; a fost director al gimnaziului din Nurnberg (1808–1816) și profesor la universitățile din Heidelberg (1816–1818) și Berlin (1818–1821, 1823–1831). A murit de holera la Berlin în 1831.

Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filosofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică. În 1788 redactează un articol Despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie plantând împreună Copacul Libertății. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 obține titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filosofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie.

Timp de opt ani lucrează ca profesor particular pentru diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea „Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling”. Împreună cu Schelling fondează revista „Kritische Zeitschrift der Philosophie”. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului” (Phänomenologie des Geistes). Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea „Știința logicii” (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filosofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filosofie, ce va fi succesiv publicată în „Enciclopedia științelor filozofice” (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filosofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filosofiei etc.

Opere:

Phänomenologie des Geistes (Fenomenologia spiritului, 1807)

Wissenschaft der Logik (Știința logicei, 1812/1816)

Enzyklopädie de philosiphischen Wissenschaften (Enciclopedia științelor filosofice, 1817-1830

Grundlinien der Philosophie des Rechts (Bazele filosofiei dreptului, 1819)

Vorlesungen über die Ästhetik (Prelegeri despre estetică, 1817-1829)

Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte (Prelegeri de filosofie a istoriei, 1822-1831)

Traducere de D.D. Roșca

Dumitru Roșca (1895-1980) a fost un filosof român, traducătorul scrierilor lui G.W.F. Hegel în română, începând cu sfârșitul anilor 1950 până în anii 1960. În anul 1974 a devenit membru titular al Academiei Române.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include o bibliografie selectivă. Include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.