Teme și reflecții pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii - Dr. Marius Andreescu

Cuvânt Înainte

                 Motto

                            Trebuie să fi infidel eului  în drumul către sine

                 Constantin Noica

      Cugetările, reflecțiile și notele care urmează  sunt o premisă pentru un model  filosofic antropologic și axiologic al existenței. Sunt meditații filosofice gândite prin adevărul dreptei credințe ortodoxe, asupra ființării și a devenirii ființării întru ființă a căilor pe care omul  fiind în lumescul  acestei lumi, cea mai bună dintre lumile  posibile, cum spune filosoful  Gottfried Wilhelm Leibniz, poate să ajungă la plenitudinea ființării întru ființă, la seninătate, la beatitudine.

     Aceste prolegomene se constituie ca argument al faptului că nu există contradicții între  dogmele și adevărurile  revelate ale dreptei credințe, iar pe de altă parte între cunoașterea științifică onestă și meditația filosofică autentică întru adevăr, asupra omului, valorilor, moralei, artei, naturii a universului în general, într-un cuvânt asupra lumii create. Există însă o condiție: cunoașterea științifică și rațională, oamenii de știință,  gândirea și meditația filosofică, filosofii și moraliștii, să accepte și să înțeleagă bazându-se tocmai pe  ceea ce cunoaștem despre om și Univers și pe semnificațiile și sensurile  evidente ale existenței, că această lume nu își are cauza în ea însăși, ci cauza primă, finală proniatoare și transcendentă este Dumnezeu, Unul în ființă și întreit în persoane, sufletul este nemuritor, iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, persoană liberă, chemat la asemănare cu Dumnezeu și îndumnezeire prin har, iar existența nu se limitează la această lume  finită și va continua  ca existență spiritualizată  în veșnicie, în transcendent.

        Prin harul lui Dumnezeu și asumarea  umanității de către Fiul lui Dumnezeu, jertfa și învierea Sa, omul  este o ființă nemuritoare. De aceea plinătatea ființării întru ființa creată poate fi realizată de către om și în această lume finită, dar, de-plinătatea ființării,  omul îndumnezeit prin har, poate fi atinsă în transcendent, în veacul ce va să fie.

      S-au scris filosofii ale religiilor și chiar filosofii ale creștinismului. De cele mai multe ori,ceea ce a fost desemnat ca fiind o filosofie creștină nu este altceva decâto sinteză și o sistematizare a unor idei,concepții începând din antichitate și ceea ce ar fi important revelația supranaturală are o prezență secundară, sau chiar lipsește, iar adevărurile dreptei credințe nu se regăsesc în meditația filosofic.

       ’’Așa cum gândirea teologică a creștinismului a lucrat asupra altui material și a făcut-o în alt spirit decât teologia înaintașă, o filosofie creștină trebuie să fie altceva decât o sistematizare ori o simplă sinteză a unor materiale pe care să le fi pus la dispoziție Antichitatea...Dacă reveleția nu este decât un auxiliar, fie și unul indispensabil, atunci o filosofie creștină poate fi orice doctrină filosofică susceptibilă de a porni de la numele reveleției. Creștinismul nu ar schimba radical viziunea filosofică ar fundamenta-o și întregii doar. Însă un asemenea fel de a vedea lucrurile lasă în umbră adevărata noutate de viziunea creștină; și așa se face că se poate numi filosofie creștină cea a lui Platon plus ceva, sau mai ales filosofia lui Aristotel întregită prin același ceva’’(Constantin Noica).

       Noi propunem o schiță tematică și reflecții nu pentru o filosofie a ortodoxiei, ci pentru o filosofie ortodoxă, care să cuprindă hermeneutica existenței și cunoașterii imanente și transcendente, în termenii, conceptele și categoriile specifice  unei meditații  filosofice și construcții metafizice, dar pe baza adevărurilor revelate ale credinței ortodoxe.

       ’’Filosofia creștină... este cea care se adaptează condiției de îndumnezeire nemijlocită a omului, îndumnezeire care nu-l scoate pe acesta din ursita și îngrădirile sale omenești. Prin conștiința unui Dumnezeu lăuntric și nemijlocit activ în sânul nostru, Augustin putea răspunde acestei chemări’’(Constantin Noica).

        Desigur filosofia ortodoxă nu este o replică și nu se poate sustitui niciodată  teologiei și dogmaticii ortodoxe. Filosofia în genere este o formă de cunoaștere și în consecință, filosofia ortodoxă poate avea ceastă calitate dacă se bazează și valorifică învățătura și adevărurile de credință cuprinse în scrierile Sfinților Părinți, în teologia și dogmatica ortodoxiei, în tradițiile Bisericii. Este ceea ce facem și noi în acestă schiță tematică  pentru o posibilă filosofie ortodoxă. Teologia ortodoxă  nu se identifică cu  hermeneutica  bazată pe ctegorii și concepte metafizice ale unei filosofii ortodoxe, după cum aceasta din urmă nu este o completare a teologiei ortodoxe.

      Necesitatea filosofiei ortodoxe  rezultă  din modul de a fi al omului în raport cu Dumnezeu, cu el însuși și cu universul. Aceste raporturi exprimă și capaciotatea cognitivă cu care Dumnezeu la înzestrat pe om, în sfera căreia se află și filosofia în genere și filosofia ortodoxă în special.

      Constantin Noica  mărturisea posibilitate unei filosofii  creștine:’’Că pe toate planurile creștinismul ar potea fi  într-un cuvânt și în filosofie doctrina care să implice spiritualul fără a desfigura temporalul; așa cum omul s-a putut îndumnezei prin creștinism fără  a-și părăsi, ba reliefându-și încă mai bine omenia sa’’.

     O astfel de construcție filosofică este și o replică la cele 12 teme principale  ale filosofiei existențialiste pe care le redăm mai jos, dar și la ideologiile contemporane ale: postmodernismului, inteligenței artificiale, a transumanismului, într-un cuvânt o replică dată ateismului contemporan și idolilor vremurilor noastre.

***

2. CONSTANTE EXISTENȚIALE ȘI CONCEPTE DESCHISE

Constantele existențiale fundamentale exprimă pentru existența creată, Adevărul ființial al Prea Sfintei Treimi unde nu este schimbare sau umbră de mutare: „Nu vă înșelați, frații mei prea iubiți: Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.” (Iacov, I, 16-18)

Filosofii din Antichitate și până în epoca modernă au încercat să cuprindă discursul rațional, dar și cunoaștere în categorii raționale, considerate a fi principii de bază ale gândirii și ale cunoașterii, înțelegerii și explicării universului. O întrebare importantă se referă la în ce măsură aceste categorii ale rațiunii reflectau existența, corespundeau realității. De multe ori știința a confirmat o astfel de corespondență, pentru că lumea creată are sensuri raționale, reprezintă și poartă în sine rațiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, așa cum afirmă părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

Acest adevăr semnifică următoarele aspecte mai importante: lumea creată de Dumnezeu are sensuri raționale, iar devenirea ei este coordonată de pronia dumnezeiască spre scopul final al transcendentalului, spiritualizării și îndumnezeirii prin har în eternitate. Armonia și unitatea desăvârșită a lumii exprimată și de categorii ale rațiunii demonstrează că existența are un Creator și, totodată, această lume nu este ultima și singura realitate; un alt aspect este raționalitatea lumii, primatul spiritului asupra materiei; corespondența dintre categoriile rațiunii și existența creată semnifică posibilitatea omului de a cunoaște realitatea în toate formele ei de manifestare, bineînțeles în limitele rațiunii umane. Există o evoluție continuă a cunoașterii raționale, care este totuși limitată și chiar finită. Raționalitatea lumii arată că omul se poate raporta la existență, inclusiv la propria persoană nu numai prin cunoașterea științifică, dar și prin cunoașterea existențială a adevărurilor revelate în dreapta credință. Arta este și ea o formă a cunoașterii existențiale a lumii, care trebuie înțeleasă tot în limitele rațiunii și firii umane.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață să mergem spre Dumnezeu – care este Duh și Spirit – făcând următorii pași în sânul creației de la înveliș la rațiune, în sânul Scripturii de la literă la Duh, iar în ceea ce privește persoana umană de la simțualitate la spirit. Așa ajungem să-L înțelegem pe Dumnezeu și să înțelegem că am fost creați din iubire duhovnicească și liberi.”

Constantele existențiale fundamentale nu sunt numai concepte și categorii ale gândirii, ale cunoașterii, ci adevăruri obiective, ontologice absolute.

Sunt două constante fundamentale ale existenței:

Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar prin iubirea Sa. El este singura existență prin ea însăși și deplină, pe când întreaga creație are o existență participativă, nedeplină. Dumnezeu este Cel care susține lumea și armonia ei prin pronia și iubirea Sa. „Pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui față de făpturile Sale (Ps. 32, 13; 14, 15; 103, 10-30; 135, 25; Is. 46, 4; Luca 12, 22; I Petru 5, 7). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de pronie și de mai înainte înțelegere avem trebuință ca să se facă toate. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că a privit Domnul toate, mai înainte de facerea lor, fără de vreme înțelegându-se fiecare după înțelegerea cea fără de vreme voitoare a Sa.”

O constantă existențială fundamentală, un adevăr absolut este și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care și-a asumat și firea noastră, umanitatea și care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a ales, din iubirea Sa de oameni, să moară pentru noi pe Cruce ca jertfă adusă Tatălui ceresc, pentru iertarea păcatelor noastre, a păcatului originar, și prin Învierea Sa să învingă moartea pentru totdeauna, să dăruiască tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile sale viață veșnică și fericita viață în Împărăția Sa.

Aceste constante, adevăruri fundamentale se deosebesc de toate celelalte constante ale naturii și ale istoriei și pentru faptul că fac legătura dintre imanent și transcendental, mai precis ridică imanentul la valoarea transcendentalului, conferă sens existenței, în general, și vieții omului în această lume.

Noi considerăm că pot fi conceptualizate și constante ale istoriei, care sunt existențiale și sunt adevărate oriunde și în orice timp și a căror evidență este conferită de lumea creată.

Una dintre constantele lumii create a istoriei este trecerea și transformarea, evoluția universului, dar și a omului, a societății. Constanta existențială a devenirii.

Dialectica stabilității și transformării existențiale, a statorniciei și trecerii, a creației și evoluției se bazează pe constante existențiale prin care stabilitatea este termenul dominant, iar schimbarea, trecerea, transformarea este termenul recesiv, este una dintre constantele existențiale și care interesează și tema acestui studiu.

Stabilitatea este transcendentă acestei lumi create și finite supusă transformării, devenirii și trecerii. Tema este frecvent întâlnită în filosofie. Cum este posibil echilibrul ființei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filosofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăși ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru ființă, de care vorbea Constantin Noica. Precaritățile ființei sunt reale și reprezintă, în esență, drumul infinit al ființei către sine.

Totuși, echilibrul ființei este posibil chiar și în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc și permanent în ființă, harul care transpare în devenirea ființei.

Remarcabilă este și ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp și echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în ființa noastră încă fiind în trup: este Împărăția cerurilor. Echilibrul eternității nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemișcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie și de iubire la care suntem chemați a ne adânci și noi, acum și în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu.” „Adâncul smereniei este desăvârșirea” spune Sfântul Isaac Sirul.

Pe lângă constantele fundamentale revelate precizate mai sus, într-o posibilă filosofie ortodoxă trebuie să fie prezente în orice temă următoarele constante existențiale:

Ființa și existența

Valoarea

Eul și sinele

Prinprocedeele și metodele obișnuite ale cunoașterii, constantele existențiale nu pot fi cunoscute în ceea ce sunt ele și nici explicate sau înțelese pe de-întregul. Din perspectiva cunoașterii ele reprezintă, taina, misterul. Nu pot fi cunoscute și nici deduse sau analizate, dar pot fi gândite și exprimate prin ceea ce noi numim concepte deschise existențiale.

...

Marius Andreescu este doctor în drept cu specializarea „Drept constituțional şi instituţii politice”, conferențiar la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, judecător la Curtea de Apel Piteşti și formator la INM.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.