Primae veritates şi alte scrieri de logică şi metafizică - Gottfried Wilhelm von Leibniz

Gottfried Wilhelm Leibniz

În aceste studii, Leibniz încearcă să creeze o limbă universală care să pună capăt controverselor care existau între savanți.

 

Mai multe detalii

2441P

Nou

34,00 lei cu TVA

Scrierile de logică incluse în acest volum arată preocuparea extrem de stăruitoare pentru crearea unui alfabet al gândirii umane în scopul inventării și al raționării. Pe această bază Leibniz speră să pună capăt controverselor care existau între savanți, dar și să contribuie la rezolvarea de probleme prin intermediul calculului.

 

Volumul, ce poartă titlul unei lucrări extrem de importante din 1686, deși de mică întindere, Primae veritates (Adevărurile prime), cuprinde studiile Despre caracteristica universală (aprox. 1690), Logica într-o nouă fundamentare (aprox. 1685), Fundamentele calculului rațional (1688), Despre infinit (1702), precum și prefață lucrării Noi eseuri asupra intelectului uman (lucrare scrisă în 1703-1705, dar publicată postum, în 1765). Sunt incluse, de asemenea, câteva lucrări traduse anterior de C. Floru și incluse în ediția de Opere filozofice, lucrări cărora Alexandru Boboc a considerat necesar să le dea o nouă expresie în limba română, și anume Adevărurile prime (1686), Despre principiul continuității (1687), Noul sistem privind natură și comunicarea substanțelor, precum și uniunea care există între suflet și corp (1695). Lucrarea Principiile raționale ale naturii și grației (1714), ce poate fi considerată un rezumat al „sistemului leibnizian la fel de important ca Monadologia (1714)”, își găsește, de asemenea, locul în ediția de față.

Postfața, ce cuprinde câteva considerații asupra acțiunii istorice a operei lui Leibniz, și anexele, cuprinzând un tabel cronologic, lista principalelor ediții și lista traducerilor în limba română încheie o ediție extrem de utilă atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg interesat de studiul operei lui Leibniz sau al logicii, metafizicii ori epistemologiei.

AutorGottfried Wilhelm Leibniz
Specificații autor filozof și matematician german,
Traducator/editortraducere, note și postfață de Alexandru Boboc
Specificatii traducator/editorProfesor Emerit al Facultăţii de Filosofie
Anul publicării2021
Format95 x 205 mm
Nr. pagini250
ColecțiaCărţilor de referinţă
eBook2444-primae-veritates-si-alte-scrieri-de-logica-si-metafizica-gottfried-wilhelm-von-leibniz-9786067484885.html
ID Hard Cover2444-primae-veritates-si-alte-scrieri-de-logica-si-metafizica-gottfried-wilhelm-von-leibniz-9786067484885.html
GenFilozofie
SubgenSociologie si filozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-488-5

Scrieţi un comentariu

Primae veritates şi alte scrieri de logică şi metafizică - Gottfried Wilhelm von Leibniz

Primae veritates şi alte scrieri de logică şi metafizică - Gottfried Wilhelm von Leibniz

În aceste studii, Leibniz încearcă să creeze o limbă universală care să pună capăt controverselor care existau între savanți.

 

Scrieţi un comentariu

Categoria: emblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Volumul, ce poartă titlul unei lucrări extrem de importante din 1686, deși de mică întindere, Primae veritates (Adevărurile prime), cuprinde studiile Despre caracteristica universală (aprox. 1690), Logica într-o nouă fundamentare (aprox. 1685), Fundamentele calculului rațional (1688), Despre infinit (1702), precum și prefață lucrării Noi eseuri asupra intelectului uman (lucrare scrisă în 1703-1705, dar publicată postum, în 1765).

Sunt incluse, de asemenea, câteva lucrări traduse anterior de C. Floru și incluse în ediția de Opere filozofice, lucrări cărora Alexandru Boboc a considerat necesar să le dea o nouă expresie în limba română, și anume Adevărurile prime (1686), Despre principiul continuității (1687), Noul sistem privind natură și comunicarea substanțelor, precum și uniunea care există între suflet și corp (1695). Lucrarea Principiile raționale ale naturii și grației (1714), ce poate fi considerată un rezumat al „sistemului leibnizian la fel de important ca Monadologia (1714)”, își găsește, de asemenea, locul în ediția de față.

Scrierile de logică incluse în acest volum arată preocuparea extrem de stăruitoare, obsesivă am putea spune, pentru crearea unui alfabet al gândirii umane în scopul inventării și al judecării (sau raționării). Pe această bază Leibniz speră să pună capăt controverselor care existau între savanți, dar și să contribuie la rezolvarea de probleme prin intermediul calculului. Această încercare de a crea o limba universală, numită de Leibniz „caracteristică universală“, se voia a fi pe de o parte un tip de limbaj ideal, adică un sistem de caractere reale, de semne ce posedă un conținut strict determinat și care corespund analizei ideilor, iar pe de altă parte, o metodă simbolică generală, adică o scriere. Din această a două perspectivă caracteristica universală este identificată cu un fel de plan pentru o știință generală a formelor, numită în scrierile târzii „spécieuse générale“. Se voia un calcul simbolic al cărui obiect este formalizarea de pattern-uri de inferențe în diferite domenii ale cunoașterii.

Proiectul limbii universale, în același timp limbă și scriere, și deci al caracteristicii universale, avea nevoie de un alt proiect, poate chiar mai grandios decât acesta, și anume de o enciclopedie, adică de o însumare a tuturor cunoștințelor umane. Acestea urmau să fie reduse la un sistem logic, cu ajutorul regulilor de calcul logic (a se vedea în lucrarea de față textele De logică nova condenda și Fundamenta calculi ratiocinatoris, în care sunt prezente câteva eșantioane ale calculului logic) și subsumate unui număr mic de principii.

Postfața, ce cuprinde câteva considerații asupra acțiunii istorice a operei lui Leibniz, și anexele, cuprinzând un tabel cronologic, lista principalelor ediții și lista traducerilor în limba română încheie o ediție extrem de utilă atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg interesat de studiul operei lui Leibniz sau al logicii, metafizicii ori epistemologiei.

Leibniz în tradiție și actualitate

 

I. Primul dintre volumele de față a servit ca mijloc orientativ în desfășurarea amplului program al celui de-al V-lea Congres Internațional – Leibniz și cuprinde textele marii majorități a referatelor din cele două ședințe plenare și din ședințele celor 28 de secții ale congresului.

Prezentate în limbile germană, franceză, engleză, spaniolă, italiană, comunicările abordează problematica gândirii lui Leibniz, a operei sale postume îndeosebi, sub cele mai diferite unghiuri de vedere și în cele mai diferite domenii, de la semantică, logică și semiotică, la teoria cunoașterii, metafizică, teoria socială și politică, filosofia culturii, filosofia dreptului, filosofia religiei, filosofia tehnicii ș.a. O selecție în acest sens a problematicii marchează programul prin denumirile secțiunilor. Dintre acestea menționăm: Individual și substanță; Teoria cunoașterii; Metafizică; Matematică; Teologie și Teodicee; Filosofia limbajului și filosofia culturii; Teoria modalității; Științele naturii și tehnica; Filosofia naturii; Logica; Problema libertății; Fizica; Teo­ria muzicii și teoria literară; Filosofia socială, dreptul și medicina; Monadologie; Timp și spațiu; Filosofia limbajului; Controversele lui Leibniz cu contemporanii săi; Receptarea lui Leibniz în contemporaneitate; Receptarea lui Leibniz în istoria filosofiei; Leibniz în raport cu Descartes și Spinoza; Corespondenții lui Leibniz; Poziția lui Leibniz față de istoria filosofiei; Înțelegerea propriei filosofii; Leibniz astăzi.

Grăitoare pentru orientarea cercetării și valorizării operei lui Leibniz în lumea de azi sunt temele obișnuitelor (în asemenea împrejurări) conferințe: în deschidere E. Scheibe: „Calculemus! Probleme ale aplicării logicii și matematicii”; conferință de seară, J. Mittelstrass, „Filosofia în lumea lui Leibniz”. Se asociază la aceeași orientare exprimată în sintagma: „Tradiție și actualitate” temele comunicărilor în plen, de pildă: „La triple querelle de l’Ancien, du Moderne et du Nouveau dans l’oeuvre de Leibniz” (A. Robinet, Paris); „Relația dintre sistem, construcție și istorie de la Leibniz la Hegel” (M. Buhr – Berlin/Est); „Gânditor sau cârmuitor? Leibniz între cădere și reușită” (H.-P. Schneider – Hanovra); „Despre logica armoniei prestabilite” (K. Lorenz – Saarbrücken); „Scientia generalis” (H. Schepers – Münster); „Leibniz – astăzi” (H. Poser – Berlin/West). Sub genericul „Tradiție și actualitate”, congresul, organizat de „Asociația G.W. Leibniz” în colaborare cu Biblioteca din Hanovra și cu asociații de filosofie din Italia, S.U.A., Spania, Anglia, a întrunit cca 300 de specialiști din multe țări ale lumii, la care s-a adăugat un numeros auditoriu din țara gazdă. Precedat de o amplă pregătire și popularizare, de apariții editoriale remarcabile, atât cele de exegeză, cât și noile vo­lume din seria de volume ale „Operei complete”, Congresul-Leibniz a prilejuit întâlnirea și confruntarea unor specialiști de prestigiu în „Leibniz-Forschung” și în istoria științei și a filosofiei în genere. 

...

Actualitatea ideilor lui Leibniz este subliniată din multiplele planuri ale disciplinelor în care el a produs înnoiri cu adevărat semnificative. Pentru domeniul aflat azi în plină afirmare al logicii și epistemologiei, al teoriei științei în genere, s-a susținut teza prezenței gândirii lui Leibniz în chiar proiectul constructiv. „Principiile naturfilosofiei și metodologiei leibniziene – subliniază K. Mainzer (Augsburg) în comunicarea „Leibnizens Naturphilosophie und die modernen Natur-wissenschaften” – dobândesc o nouă actualitate în dezbaterea în jurul fundamentelor științelor moderne ale naturii. Teoria sa a substanței și a conceptului, împreună cu principiile metodice, anume cel al rațiunii sufi­ciente, cel al contradicției și cel al identității, nu sunt nicidecum cantonate în fizica modernă timpurie, ci pot să dea impulsuri euristice în fizica modernă, în biologie și în știința computerelor. Pe de altă parte, o precizare a categoriilor leibniziene permite relevarea deosebirii dintre teoriile vechi și cele noi și astfel o mai bună înțelegere a dinamicii teoriilor științifice” (p. 510).

Leibniz este totodată actual pentru cosmologia contemporană, mai exact – spune G. Kale (Kansas City) în comunicarea „Leibniz and Contemporary Cosmology: Theories of Multiuniverses” – pentru „teoriile despre mai multe lumi” (the Many World Theories): dificultatea acestor teorii ar fi aceea „de „a nu putea indica” mulțimea celorlalte lumi”; „cu teoria sa a lumilor posibile, Leibniz a adus o soluție de-a dreptul ingenioasă: ele sunt în spațiul logic (sau poate „modal”), unde pot să existe (în același sens) în același „timp” cu noi înșine... Căci mulți fizicieni consideră ca metafizic grotescă noțiunea unui ansamblu infinit de lumi paralele” (p. 280). Cu „Analysis situs”, concept central în elaborările lui Leibniz pe terenul geometriei – scrie P. Janich (Marburg) în comunicarea „Analysis situs und die Dimensionalität des Raumes” – „este marcat istoricește începutul topologiei, înțeleasă ca o teorie în care spațiile sunt concepute ca mul­țimi de puncte, iar toate figurile sunt echivalente” (p. 384).

 

Studiul limbajului, al valorii simbolului și al demersului semiotic în genere și în aplicațiile în logică, teoria științei, teoria literară, teo­ria muzicii, teoria tehnicii ș.a. se situează, de asemenea, în primul plan al cercetării. În acest sens, câteva titluri devin grăitoare: P. Bailhache (Nantes), „Leibniz et la théorie de la musique; D. Berlioz-Latellier (Rennes), „L’interpretation du Calcul logique chez Leibniz”; Joh. Ehrhardt (Hannover), „Heimatkultur und Weltkultur. Der Universalitätsanspruch der Semiotik angesichts der Globalisierung der Zeichentechnologie”; St. Ferrari (Rovereta), „Leibniz et Claude Perrault”; St. Gensini (Roma), „Pariety and Unity oflinguistic Inquiries: Leibniz’s Theory of Meaning”; Al. Giuculescu (București), „Der Leibnizsche Begriff der symbolischen Erkenntnis und seine formalistische Metamorphose”; M. Kusch (Oulu, Finlanda), „Husserl, Leibniz and Possibles Worlds”; A. Lupi (Como): „Leibniz et la consideration de la musique”; W. Schulze (Wien), „Leibniz und die Musiktheorie”; A. Boboc (București), „Leibniz Nachklänge im Denken und in der Dichtung von M. Eminescu”.

 ...

Nu putem să încheiem aceste câteva semnalări din contribuțiile remarcabile pe care le înscrie acest volum în „Leibniz-Forschung” (și în cercetarea modernă în genere), fără să menționăm că studiul acțiunii istorice a gândirii lui Leibniz, receptarea ei în diferite spații culturale și în opera a diferiți filosofi, savanți, literați, oameni politici ș.a. ocupă un loc important. Căci marele gânditor a avut o corespondență extrem de vastă și de diversă și preocupări ce depășeau sfera teoriei pure. E vorba de proiectele lui în domeniul tehnic și economic, al vieții sociale și politice, al relațiilor internaționale și, peste toate, al preocupării pentru afirmarea personalității și a valorilor umane. Nu este întâmplătoare, de aceea, preocuparea pentru om în sensul unor planuri pentru cercetarea medicală.

„Conform conceptului său de știință „Theoria cum praxi” – subliniază F. Hartmann și W. Hense (Hannover) sub genericul „Die Veränderungen in Leibniz’ Plänen für eine Verbesserung medizinischer Forschung und ärtzlicher Praxis in sei­nen Entwürfen für Sozietäten und Akademien Zwischen 1668 und 1706” – Leibniz a acordat medicinii un loc de prim rang în programele sale pentru academii” (p. 344). Preocupat de evidențierea „universalității” gândirii lui Leibniz, Congresul a dezvăluit preocupări multiple ale marelui savant și filosof, unele mai puțin (sau deloc!) cunoscute până azi (cum ar fi teoria muzicii, teoria literară, concepția despre aplicațiile logicii și matematicii în tehnică, metode de descifrare a unor limbi necunoscute, proiecte de lărgire a medicamentației și a asigurărilor, de colaborare pe plan internațional ș.a.), între care creația poetică și cea tehnică.

Incontestabil, o asemenea multitudine de pre­ocupări depășește cadrele a ceea ce s-ar numi o „sistematică filosofică”, luând forma unei cuprinderi enciclopedice a cunoștințelor timpului și totodată a unei proiecții atotcuprinzătoare a gândirii pe o direcție constructivă, de lucru, ceea ce face pe deplin acceptabilă formula „Leibniz – contemporanul nostru” și o prezență in aeternum, adică mai mult decât ceea ce marchează contribuția lui în afirmarea modernității în istoria lumii.

DESPRE CHARACTERISTICA UNIVERSALIS

Un vechi cuvânt spune că Dumnezeu a creat totul după greutate, măsură și număr. Unele însă nu sunt favorizate prin aceasta, anume cele cărora nu le revine nici o forță sau potență; altele nu prezintă părți și se sustrag astfel măsurii. Dimpotrivă, nu există nimic care să nu fi fost subordonat numărului. De aceea numărul este oarecum o configurare metafizică fundamentală, iar aritmetica – un fel de statică a Universului, în care se dezvăluie forțele lucrurilor.

Că numerele ascund în sine mistere profunde – de aceasta lumea s-a convins încă din timpurile lui Pithagora. După o știre demnă de încredere, Pithagora însuși, ca și mulți alții, a adus această intuiție în Grecia din Orient. Cum însă nu posedau cheia potrivită a misterului, în cele din urmă dorința de a ști s-a îndreptat spre lucruri lipsite de valoare și superstiții de diferite genuri, din care a luat naștere un gen de Kabbala vulgară, situată departe de cea adevărată, și – sub numele fals de magie – o mulțime de im­provizații fanteziste, despre care mișună tot felul de cărți. Dar în oameni se menține vechea înclinație de a crede că prin numere avem încă perspectiva unor minunate descoperiri, a unor caracteristici și a unei noi limbi, a uneia „adamice”, pe care Jakob Böhme o numea limba naturii.

Cu toate acestea, temeiul adevărat pentru care fiecărui obiect i se poate atribui numărul său caracteristic determinat nu l-a întrezărit până acum, poate, încă nimeni. Căci cei mai învățați bărbați mi-au mărturisit, atunci când am cutezat ceva în acest sens, că ei nu înțeleg ce vreau să spun cu aceasta. Ce-i drept, bărbați de vază au întrezărit încă de multă vreme un fel de „limbă” sau „caracteristică universală”, în care să fie aduse în ordinea cuvenită concepte și lucruri și cu ajutorul lor să dea posibilitatea diferitelor națiuni să-și comunice gândurile și să citească însemnările scrise într-o limbă străină în limba lor proprie. Până acum însă nimeni nu s-a ocupat de o limbă sau o caracteristică care ar cuprinde totodată tehnica descoperirii noilor propoziții și a aprecierii lor, ale cărei semne sau caractere au astfel ca prestație același lucru ca și semnele aritmetice, pentru numere, și cele algebrice, pentru mărimi. Și totuși, întrucât a conferit neamului omenesc aceste două științe, Dumnezeu a vrut să semnifice cu aceasta că intelectul nostru ascunde un mister mult mai profund, în virtutea căruia acestea constituie numai o umbră, o siluetă...

Despre Principiul continuității

Deoarece de data aceasta mi-a lipsit timpul necesar de a mă referi la problemele, de geometrie propuse de Dumneavoastră, mă voi mulțumi să răspund la acel segment al scrisorii în care îmi solicitați lămuriri în legătură cu principiul continuității formulat de mine. Firește, eu sunt pe deplin convins de universalitatea și de valoarea acestui principiu nu numai pentru geometrie, ci și pentru fizică. Cum geometria nu este altceva decât știința despre limitele și mărimile continuum-ului, nu-i de mirare că în ea această lege este observată pretutindeni: căci de unde ar putea veni o întrerupere bruscă într-un obiect care, în virtutea naturii sale, nu admite asemenea întreruperi? De aceea, cum se știe prea bine, în această știință totul se află într-o conexiune desăvârșită și nu s-ar putea cita aici nici măcar un singur exemplu în sensul că o anumită proprietate ar înceta deodată sau ar lua naștere fără a se putea indica trecerea de la o stare la alta, precum și punctele de inflexiune și de răsturnare a direcției, care fac explicabilă schimbarea. De aceea, o singură ecuație algebri­că, care exprimă exact o stare determinată, reprezintă virtual toate celelalte stări, care pot reveni aceluiași obiect (Gegenstand). Universali­tatea acestui principiu mi-a permis curând să recunosc că fizicalul trebuie să se afle în mod necesar în armonie constantă cu geometricul; numai astfel în natură domnesc regula și ordinea; și, dacă ar interveni contrariul, în mod natural atunci, acolo unde geometria cere continuitate, fizica ar admite o întrerupere bruscă. După părerea mea, în virtutea unor temeiuri (Gründe) metafizice, în Univers totul se află în legătură, astfel încât totdeauna prezentul ascunde în sânul său viitorul. Dacă se contestă aceasta, atunci în lume ar exista goluri, ceea ce ar răsturna marele principiu al rațiunii suficiente și ne-ar aduce în stare să recurgem la miracole sau la simplu hazard în explicarea fenomenelor. S-ar putea astfel, exprimându-ne în limbajul algebrei, asemenea domnului Hudde1, – care credea că poate determina o curbă algebrică ale cărei contururi desemnau trăsăturile unui chip uman cunoscut, – să exprimăm, printr-o formulă datorată unei caracteristici superioare, o oarecare proprietate esențială a Universului; pornind de la ea s-ar putea înțelege (descifra), în orice timp am vrea, stările succesive ale tuturor părților sale. Căci nu întâlnim nici un singur eveniment natural care să contravină acestui mare principiu; dimpotrivă, toate cele care se cunosc servesc la deplina lui îndreptățire. S-a recunoscut că legile ciocnirii corpurilor, pe care ni le-a lăsat moștenire Descartes, sunt false; eu pot să arăt însă că ele sunt false numai pentru că lezează legea identității; și de aici s-ar putea naște hiaturi în mersul evenimentelor; de îndată însă ce li se aduc corecțiile care restabilesc continuitatea, se ajunge la aceleași legi pe care le-au găsit Huygens și Vrin și care au fost confirmate prin experiență.

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig– d. 

a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german și important continuator (alături de filozoful Baruch Spinoza) al cartezianismului, curent filozofic fondat de polimatul René Descartes.

În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcție" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat co-inventatorul calcului diferențial și integral, respectiv co-fondatorul analizei matematice moderne.

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiriîmpărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de "forță vie" (mv2) ca măsură a mișcării (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de mișcare" (mv) (Impuls, cum îl numim azi), premergătoare noțiunii moderne de energie.

Teoria substanței. Leibniz a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere.

Fiecare substanță se caracterizează mereu prin acțiune. 

Acțiunea unei substanțe se traduce în percepția să, această devenind mai distinctă ,în caz contrar are de a face cu pasiunea. 

Sistemul filosofic al lui Leibniz are la baza existența unor elemente spirituale indivizibile numite monade.

În limba greacă “monas” înseamnă “unitate,ceea ce este unu”.

Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță simplă. Atunci când ne referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că monadele reprezintă substanțe simple, care nu se nasc și nu pier, autonomia lor fiind totală. Ele sunt indestructibile, căci sunt o oglindire a universului.

Filosoful german considera că “ monas monadorum”  este ființă inteligibilă, ceea care poate fi gândită, dar nu poate fi reprezentată. Aceea ființă deghizată în monadă despre care vorbea Leibniz este însuși divinitatea, Dumnezeu, cel ce creează, aneantizează, Dumnezeu fiind originea esențelor.

Un lucru la care filosoful face apel este faptul că atomul spiritual denumit monadă este imperisabil sufletului uman. Sufletul este văzut că percepție distinctă. Sufletul poate fi de doua feluri :poate fi suflet vegetal și suflet animal.

Christoph Bernhard Francke - Bildnis des Philosophen Leibniz (ca. 1695).jpg

Ediție, traducere, note și postfață de Alexandru Boboc

Alexandru Boboc (1930- 2020) a fost un filosof român, membru titular al Academiei Române din 2012.

 

În anul 1964 a obţinut titlul de doctor în Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, specializându-se în istoria filosofiei moderne şi contemporane, filosofia culturii şi a valorilor, semiotică şi filosofia limbajului. De-a lungul ultimelor decenii, Profesorul Boboc s-a afirmat ca un specialist în sfera studiilor kantiene, a istoriei filosofiei şi filosofiei moderne, cu un interes deosebit pentru gânditori ca: Descartes, Leibniz, Hegel, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey, Husserl, Scheler, N. Hartmann. A coordonat peste 50 de teze de doctorat. În anul 1998, Academia Internaţională de Drept Economic şi Arte Audiovizuale din Chişinău i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. A fost membru al Academiei Române.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

9 alte produse din aceeași categorie