Despre Ființă și Esență - Thoma D'Aquino

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Despre Ființă și Esență este o lucrare de referință a culturii filosofice europene.

Deoarece eroarea mică, la început, este mare în final – conform Filosofului, la începutul textului Despre Cer şi Lume, I, iar fiinţa şi esenţa sunt cele ce sunt concepute mai întâi în intelect – după cum spune Avicenna în Metafizica la început, pentru a nu se întâmpla să greşim în primul rând din cauza necunoaşterii acestora şi pentru a dezvălui dificultatea lor, trebuie spus ce este semnificat prin numele Fiinţei şi Esenţei şi în ce mod sunt dovedite în diferitele lucruri, precum şi în ce mod se prezintă ele în privinţa intenţiilor logice, adică a genurilor, speciilor şi diferenţelor.

Deoarece trebuie să obţinem cunoaşterea celor simple din cele compuse şi să ajungem de la cele posterioare la cele anterioare, încât pornind de la începuturile mai uşoare învăţătura să devină mai armonioasă, e necesar să se înainteze de la semnificarea fiinţei spre semnificarea esenţe.

Thoma din Aquino fixează, în această lucrare, termenii centrali ai dezbaterii filosofice din acele vremuri: esse, ens, essentia, substantia, accidens, materia, forma etc. și își stabilește punctul de vedere față de „bibliografia” problemei cercetate (Aristotel, Avicenna, Averroes).

Preocupat încă din tinerețe de problema clarificării unui vocabular ontologic fundamental, Thoma se implică în marea dispută privind interpretarea textelor aristotelice, situându-se, în acest sens, pe traiectoria deschisă de maestrul său Albertus Magnus.

Problema unei interpretări corecte a aristotelismului era una cardinală: împreună cu comentariile arabe, aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic.

Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scrisă de Thoma din Aquino (după Despre principiile naturii), în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când școlarii parizieni întâmpinau dificultăți semnificative în înțelegerea vocabularului vehiculat de către magiștrii vremii. Termeni ca esse, ens, essentia, materia, forma, intellectus, individuum, ș.a., constituiau elementele centrale ale unui – aproape – manierism discursiv al epocii. Thoma își propune să explice termenii de ens (pl. entia, fiindul sau ființa concretă, ființarea determinată în multiplu, cea de-aici) și essentia (esența), considerați primordiali în ordinea conceperii lor de către intelect. Este o precizare semnificativă, deoarece ea atrage atenția asupra unei distincții de factură aristotelică, cea între „în ordinea naturii” și „în ordinea cunoașterii”.

Ontologia lui Thoma se plasează  în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă era una descendentă, începând de la temei, ordinea aristotelică începe în mod consecvent cu întemeiatul.

Multiplicitatea reală a ființei corespunde multiplicității ei semantice.

Preluând raționamentul, Thoma va spune că fiindul luat în primul sens, adică drept ceea ce se divide în zece categorii, nu desemnează decât ceea ce există în realitate. Potrivit acestei accepțiuni, privațiunile și negațiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele esenței, adică acel ceva care face ca un fiind să fie așa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă esența care, asemeni formei aristotelice, se găsește în lucruri. Abia acum utilizarea judecăților este sigură, neexistând riscul de a opera judecăți fără sens sau conținând ficțiuni. Pornind de la acel fiind care are corespondent real, efortul nostru se va îndrepta acum către identificarea esenței sale, acelui ceva care face ca fiindul să fie ceea ce este, în felul în care este.

Esența (cviditatea) reprezintă, în primul rând, ceea ce este „comun tuturor naturilor pe temeiul cărora diversele fiinduri sunt orânduite în diverse genuri și specii”. În acest sens, esența este altceva decât fiindul. Dacă fiindul este înțeles ca totalitatea determinațiilor unui lucru, inclusiv accidentele sale, esența înseamnă identitatea inteligibilă a fiindului, ceea ce, dincolo de accidente, îi dă un mod specific de ființare. Din acest motiv, esența înseamnă, în al doilea rând, ceea ce semnificăm prin definiție, adică diferența specifică.

Esența se mai numește și formă, continuă Thoma, altfel spus „caracterul determinant al fiecărui lucru”; desigur, formă în sensul de principiu activ, opus materiei. Esența semnifică și natură, într-un înțeles boethian al termenului : „ceea ce poate fi conceput într-un chip oarecare de către intelect”. Ceea ce trebuie să înțelegem aici este sensul de natură inteligibilă.

Sintetic, esența înseamnă acel ceva, diferit de fiind, prin care și în care fiindul are ființă sau ființează. Cu aceasta am obținut încă un termen fundamental al ontologiei tomiste: ființarea. Putem acum să înțelegem mai bine sensul incursiunii de până aici: un lucru concret (fiindul, ens) are un mod de a fi, conform esenței sale (essentia) și ființare (faptul de a fi, pur și simplu), dată în și prin esență. La propriu vorbind, esența este un temei intermediar între ființă (esse) și fiind (ens).

Sfantul Thoma d'Aquino (1225, Aquino, Regatul Siciliei - 7 martie 1274, Manastirea Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugar dominican, teolog, filosof, doctor al Bisericii.S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Thoma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romano-german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele șapte arte ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.

Thoma a fost luat în slujba lui Papa Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.

În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.

În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274.

Procesul canonizării lui Thoma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.

Dan Negrescu este profesor de limba latină la Universitatea de Vest din Timișoara. S-a impus prin aducerea în spaţiul limbii române a Imnurilor Sf. Ambrozie, a Eticii lui Abélard, a Expunerii despre metodă a lui Descartes, a celor 900 de raţionamente şi a oraţiei Despre demnitatea omului ale lui Pico della Mirandola.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualitații active, publicului ateșat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.