7 x 7. Ciclul de şapte secvenţe cu poeme şi altele - Gorun Manolescu

Prefața autorului

Am recitit volumul meu „7x7 - Ciclul de șapte secvenţe cu  poeme şi altele” cu senzația că nu citesc, ci traversez. Ca și cum cineva m-a luat de mână și m-a împins, blând și implacabil, într-un tunel care respiră, visează și se sfărâmă sub ochii mei. Nu e o carte ușoară. Nu pentru că ar fi greu de înțeles, ci pentru că te obligă să te privești fără mască — și poate chiar fără chip.

Fiecare dintre cele șapte cicluri, precum „și altele” sunt camerei — uneori reci, alteori în flăcări — în care te închizi cu tine și cu toate versiunile tale uitate. Aici, cuvintele nu sunt metafore decorative. Ele ard, mușcă, șoptesc, lasă cicatrici. Ele curg, sângerează, arată fără rușine. Poezia aceasta nu te mângâie, dar nici nu te alungă. Te provoacă. Te dezbracă. Te întreabă, fără să ceară un răspuns.

Mi-a fost imposibil să nu mă regăsesc în imaginile poetice — fie că e vorba de „florile din gură”, de „mâna albă”, de „pixelul lipsă” sau de „cheia” care „bate ca un ceas care mișcă în afara timpului”. Sunt simboluri vii, aproape organice, care vorbesc despre noi toți: despre trauma de a fi, despre nevoia de a fugi și, mai ales, despre dorința de a te întoarce undeva — oriunde — unde simți că ești acasă şi uneori mai şi iubeşti.

Poemele acestea sunt, în același timp, carne și algoritm, vis și glitch, rugăciune și negare. Sunt fragmente de memorie, dar și pași spre ceva ce nu putem numi încă. M-au făcut să râd amar, să mă înfior, să tac. M-au făcut să simt. Și asta e, cred, cel mai sincer dar pe care poezia îl poate oferi.

„Ciclul de șapte secvenţe cu  poeme şi altele” nu e o lectură. E o experiență. Una care nu se termină la ultima pagină, ci continuă, tăcut, în tine. Și poate că acolo — în tăcerea aceea — începe de fapt adevărata poezie.

                                                                                                                                                                Autorul

28.06.2025

I. Spre haus

1. gaura cheii

m-am născut privind
prin gaura cheii
ei dansau cu membrele strâmbe
într-o sărbătoare care nu-mi aparținea

am crezut că e un teatru
dar era doar un corp multiplicat
de fiecare dată altul
niciodată viu

laptele lor, mierea lor,
transpirația în falduri aurii —
decoruri pentru o piesă care nu începe

și totuși
nu pot să nu privesc

2. mansarda

aerul de sus
e o trapă în creier
unde tabla se încinge și urlă

bozii atârnă, goi,
fără rol, fără flori,
doar ecoul unei veri
ce nu știe să moară

aici sus
nu e nici paradis
nici infern

e o așteptare cu ochii închiși
și pleoapele pline de praf