Expunere despre metodă - René Descartes

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Expunere despre metodă este una din  capodoperele gândirii secolului al XVII-lea. „Expunerea” marchează începutul raționalismului în filosofia modernă, lupta împotriva concepțiilor retrograde asupra existenției susținute de misticism și telogie, dar și victoria gandirii libere, necenzurate.

Parcurgând textul latin al lucrării carteziene, trebuie să acceptăm parafrazarea vechiului „Non est idem si duo dicunt idem” în forma „Non est idem si unus dicit idem”; şi aceasta pentru că, aşa cum ne avertizează dintru început autorul, faţă de varianta franceză, a căutat să-şi îndrepte „propria gândire”; deci aceeaşi lucrare nu mai este aceeaşi, iar acest lucru se constată deja din titlu; Descartes nu mai scrie un discurs (dacă o făcea, avea la îndemână pe discursus,-us), ci o expunere (dissertatio), adică înfăţişează înlănţuit idei (a se vedea comparativ verbele discurro,-ere – a alerga în sau din diferite părţi, şi dissero,-ere– a înfăţişa înlănţuit idei, a expune).

Trecerea de la discurs la expunere, în accepţiunea de mai sus a termenilor, este tocmai rodul străduinţei de îndreptare a „propriei gândiri”; nu trebuie uitat că între cele două trecuseră şapte ani, perioadă în care îndoiala adusese în mod necesar schimbări. Sunt doar câteva consideraţii, care nu numai că justifică,dar chiar cer în mod obiectiv editarea trilingvă a lucrării carteziene.

DAN NEGRESCU

„EXPUNERE DESPRE METODĂ de a ne folosi drept raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe - R. Descartes urează sănătate cititorului său

Aceste încercări scrise de mine în franceză şi făcute cunoscute tuturor cu şapte ani în urmă, au fost traduse cu puţin după aceea în limba latină de un prieten, iar traducerea mi-a fost trimisă pentru ca, dacă ceva din ea mi-ar place mai puţin, să modific după chibzuinţa mea.

Acest lucru l-am şi făcut în numeroase locuri, dar poate că multe altele le-am scăpat din vedere; acestea se deosebesc însă de celelalte prin faptul că traducătorul fidel s-a străduit să redea cuvânt cu cuvânt; eu însă am modificat adesea cugetările însele, căci m-am străduit peste tot să-mi îndrept propria gândire şi nu cuvintele lui. Rămâi cu bine”.

Diverse consideraţii referitoare la ştiinţe

Nici un lucru nu este mai egal împărţit între oameni decât înţelepciunea, căci fiecare socoteşte că o are într-atât din belşug, încât nici aceia care au dorinţe nesăţioase, sau pe care natura nu i-a mulţumit vreodată în vreo altă privinţă, nu obişnuiesc să-şi dorească o minte mai bună decât cea pe care o au.

Se pare că în această problemă nu trebuie crezut că toţi se înşeală în egală măsură, ci, mai curând, că puterea de a judeca imparţial şi de a distinge adevărul de fals (pe care o numim la propriu înţelepciune sau dreaptă raţiune) ne-a fost înnăscută egală, nouă tuturor, de la natură. Şi astfel diversitatea părerilor noastre nu decurge din aceea că unii am fi fost dotaţi cu o mai mare putere a raţiunii decât alţii, ci doar din faptul că nu ne conducem gândirea pe aceleaşi căi şi nici nu tindem către aceleaşi lucruri. Căci nu e suficient să te prevalezi de spiritul înnăscut, ci meritoriu este să te foloseşti drept de el. Sufletele mai distinse sunt încăpătoare atât pentru virtuţile superioare, cât şi pentru vicii; şi, mai mult înaintează cei care, ţinând mereu calea cea dreaptă, vin cu pas foarte liniştit, decât cei care, adesea, rătăcind, păşesc mai repede.

 Eu, de bună seamă, n-am considerat niciodată că în mine ar fi mai mult spirit înnăscut decât în oricine din mulţime; ba, dimpotrivă, nu arareori mi-am dorit să-i egalez pe alţii fie în rapiditatea gândirii, fie în uşurinţa de a imagina distinct, fie în capacitatea şi folosire memoriei. Nici nu cunosc, în afară de acestea, să existe alte calităţi prin care spiritul înnăscut să se facă mai distins. Eu cred cu uşurinţă că, ceea ce se referă la raţiune – deoarece prin aceasta singură suntem oameni – există în mod egal în toţi; şi nici nu am vreun motiv să mă îndepărtez de cugetarea comună a filosofilor care spun că doar între accidente şi nu între formele substanţiale ale indivizilor aceleiaşi specii se poate dovedi mai mult sau mai puţin. Dar nu mă voi teme să afirm că eu socotesc ca pe o fericire individuală faptul că încă din primii ani am pornit pe acele căi ale gândirii prin care nu a fost greu să ajung la cunoaşterea anumitor reguli şi axiome care compun metoda cu ajutorul căreia, pas cu pas, sporeşte cunoaşterea pe care nădăjduiesc s-o pot obţine şi pe care e îngăduit să o sper ca maximă în raport cu slăbiciunea spiritului meu şi cu scurtimea vieţii.

Încă din vârsta copilăriei mi-am îndreptat gândul către studiul literelor; şi, deoarece de la învăţătorii5 mei auzeam că prin ajutorul acelora se poate obţine cunoaşterea sigură şi clară a tuturor celor ce sunt folositoare în viaţă, ardeam de o incredibilă dorinţă de a învăţa. Dar, de îndată ce am absolvit acel curs al studiilor, după parcurgerea căruia există obiceiul să fii primit în rândul învăţaţilor, am început să gândesc de-a dreptul altfel. Mi-am dat seama că am fost într-atât de încolăcit şi de îndoieli şi de greşeli, încât aş aprecia că toate încercările mele de a învăţa nu mi-au folosit la nimic altceva decât să-mi fi descoperit tot mai mult propria-mi ignoranţă.

 Şi totuşi, atunci îmi duceam viaţa într-una dincele mai renumite şcoli din întreaga Europă, în care gândeam că, dacă undeva în lumea mare există aşa ceva, apoi acolo trebuie să fie bărbaţii învăţaţi. Am fost îmbibat de toate cele în care se iniţiau şi ceilalţi în orice împrejurare. Ba chiar, nemulţumit cu ştiinţele ce ne erau predate, citisem cărţi tratând despre altele mai ciudate şi străine vulgului, oricâte îmi căzuseră în mână. Ascultam chiar judecăţile celorlalţi despre mine şi vedeam că nu sunt considerat inferior vreunuia dintre colegi, chiar din rândul acelora care erau meniţi să ocupe locurile maeştrilor. În sfârşit, eu apreciam că secolul acesta nu era mai puţin înfloritor şi fecund în spirite deosebite decât vreunul din cele anterioare. Toate acestea îmi dădeau curajul de a judeca despre ceilalţi pornind de la mine şi de a crede că nu este dată în lume nici o ştiinţă egală aceleia despre care eu îmi făcusem o anumită speranţă.

Matematician celebru, filosof și om de știință, René Descartes (1596-1650) este considerat părintele metodei și filosofiei științifice moderne. El a creat o doctrină nouă în filosofie, care este cunoscută sub numele de cartezianism.

René Descartes s-a născut la 31 martie 1596 în La Haye, Franța. Mai întâi  frecventează cursurile unui colegiu iezuit de la vârsta de 8 ani, apoi obține o diplomă de drept la vârsta de 22 de ani. Un profesor l-a îndrumat să urmeze un curs de  matematiciă aplicată și unul de logică pentru a înțelege lumea naturală. Aceaste cursuri l-au ajutat pe filosof să înțeleagă mai bine natura existenței umane și să formuleze faimoasa sa observație:„Gândesc, deci exist”.

Abordarea lui René Descartes de a combina matematica si logica împreună cu filosofia pentru a explica lumea fizică transformată în metafizică atunci când se confrunta cu întrebări teologice; l-a condus la contemplarea naturii existenței și a dualității minte-corp, identificând punctul de contact dintre corp și suflet în glanda pineală (epifiza). De asemenea, Descartes a definit ideea de dualism: materia întâlnind non-materia. Sistemul său filosofic a cauzat multe controverse. Din fericire, Descartes însuși a inventat scepticismul metodologic, sau îndoiala carteziană, așadar, făcându-ne pe toți filosofi.

Dan Negrescu este profesor de limba latină la Universitatea de Vest din Timișoara. S-a impus prin aducerea în spaţiul limbii române a Imnurilor Sf. Ambrozie, a Eticii lui Abélard, a celor 900 de raţionamente şi oraţiei Despre demnitatea omului, ale lui Pico della Mirandola.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.