Criza umanitatii europene si filosofia - Edmund Husserl

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

O carte de referință a filosofului Edmund Husserl. O carte care aduce clarificări asupra originii istoriei culturii europene, dar și asupra resorturilor crizei, pornind de la refuzul filosofiei de a oferi baza normativă pentru „poporul uman suprem”.

Fenomenologia (din limba greacă: phainómenon și logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință, nu ca fapte ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline, cum ar fi științele naturii.

 Conceptul de fenomenologie apare mai întâi la Hegel, care în 1807, a publicat lucrarea Phänomenologie des Geistes (Fenomenologia spiritului).

Fenomenologia modernă își are rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano și se bazează în mare măsură pe concepțiile lui Husserl, expuse mai ales în opera sa capitală, Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie (Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică, 1913).

Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de Martin Heidegger, în Germania, și de Maurice Merleau-Ponty și Jean-Paul Sartre, în Franța, ceea ce a dus la apariția existențialismului.

Fenomenologia, în concepția lui Husserl, este preocupată în primul rând de reflecția și studierea sistematică a structurilor conștiinței și a fenomenelor care apar în actele conștiinței. Fenomenologia poate fi diferențiată în mod clar de metoda de analiză carteziană care vede lumea ca obiecte, seturi de obiecte și obiecte care acționează și reacționează unul asupra celuilalt.

Concepția lui Husserl despre fenomenologie a fost criticată și dezvoltată nu numai de el însuși, ci și de studenți precum Edith Stein și Roman Ingarden, de filosofi hermeneutici precum Martin Heidegger, de existențialiști precum Nicolai Hartmann, Gabriel Marcel, Maurice Merleau-Ponty și Jean -Paul Sartre, de către alți filosofi precum Max Scheler, Paul Ricoeur, Jean-Luc Marion, Michel Henry, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și de sociologi precum Alfred Schütz și Eric Voegelin.

Tocmai în acest concept eu am restituit ideea cea mai originară de filosofie, care, începând cu prima ei formulare expresă de către Platon, se află la baza filosofiei și științei noastre europene, și circumscrie pentru ele o temă imperisabilă. De fapt, după ideea ei, filosofia valorează pentru mine ca știință universală și, în sensul cel mai radical, «riguroasă». Ca atare, ea este știință rezultată din fundamentarea ultimă sau, ceea ce este același lucru, din responsabilitatea de sine autonomă (Selbstverantwortung) ultimă, în care, deci, nici o înțelegere de sine, predicativă sau prepredicativă, nu mai funcționează ca domeniu cognitiv indiscutabil. Aceasta este, îmi permit să afirm, o Idee care, așa cum o arată explicitarea analitică ce urmează, este de realizat numai într-un mod relativ, în forma valabilităților relative, temporare și într-un proces istoric infinit – așa cum în fapt și este de realizat. Potrivit originii ei istorice, această idee dăinuie în științele noastre pozitive; aceasta oricât de puțin ar fi satisfăcută, în virtutea prezenței sus-numitei idei, modalitatea de a le fundamenta. După cum este cunoscut, în cea mai recentă dezvoltare a acestora au rezultat, pentru ele, destule dificultăți și, totodată, și-a făcut loc un scepticism care amenință să discrediteze marele proiect al unei științe riguroase ca atare și, în genere, al unei filosofii ca știință riguroasă. Pentru a considera intențional o filosofie, pentru a indica posibilitatea realizării ei, și în loc de a ceda pripit acestui scepticism, îmi pare mai corect, și totodată ca marea sarcină a epocii noastre, să realizăm o reflecție (Bessinung) radicală. Într-o modalitate hotărâtoare și dătătoare de roade, aceasta se poate realiza numai prin reconfigurarea sistematică a metodei de interogare privind premisele ultime ale cunoașterii. Reinterogarea conduce, înainte de toate, la ființa subiectivă universală și la viața care este presupusă deja ca preștiințifică în orice teoretizare, iar de aici – și acesta este pasul hotărâtor – la «subiectivitatea transcendentală» (numită astfel cu vechiul termen, însă cu un nou sens), lăcașul conferirii de sens și al păstrării ființei. «Filosofie ca știință riguroasă», chiar fondatoare în mod universal și absolut, nu este de conceput înainte de a fi făcut, din nou și cu seriozitatea cea mai radicală, încercarea de a regândi condițiile de fundamentare a ei; căci este vorba de știința fenomenologică, anume cea a unui nou principiu, a unui nou început.

Edmund Husserl (1859- 1938), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în istoria filosofiei. Gândirea lui Husserl a influențat profund peisajul filosofiei secolului XX, rămânând o figură notabilă în filosofia contemporană, și nu numai. 

Husserl a studiat matematica sub îndrumarea lui Karl Weierstrass și Leo Königsberger, și filosofie în antenția lui Franz Brentano și Carl Stumpf.

În 1933, din cauza legilor rasiale, fiind născut dintr-o familie evreiască, el a fost expulzat din biblioteca Universității din Freiburg și luni mai târziu și-a dat demisia din Deutsche Akademie.

 În urma unei boli, a murit la Freiburg, în 1938.

Alexandru Boboc (1930- 2020) a fost un filosof român, membru titular al Academiei Române din 2012.

 În anul 1964 a obţinut titlul de doctor în Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, specializându-se în istoria filosofiei moderne şi contemporane, filosofia culturii şi a valorilor, semiotică şi filosofia limbajului. De-a lungul ultimelor decenii, Profesorul Boboc s-a afirmat ca un specialist în sfera studiilor kantiene, a istoriei filosofiei şi filosofiei moderne, cu un interes deosebit pentru gânditori ca: Descartes, Leibniz, Hegel, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey, Husserl, Scheler, N. Hartmann. A coordonat peste 50 de teze de doctorat. În anul 1998, Academia Internaţională de Drept Economic şi Arte Audiovizuale din Chişinău i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. A fost membru al Academiei Române.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului ateșat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

 Cartea este tradusă de Alexandru Boboc, care semnează și nota asupra ediție și conține, la Anexe următoarele texte: „Lebenswelt” și știință în concepția lui Husserl, semnat de Paul Janssen și Heidegger și fenomenologia, semnat de Walter Biemel.

Criza umanității și filosofia cuprinde unele din scrierile fundamentale ale creatorului fenomenologiei, Edmund Husserl – necesare, ca lectură, tuturor celor care doresc să se apropie de sistemul său de gândire.