Conceptul de valoare teoretică la Rickert - Nicolae Bagdasar

Nicolae Bagdasar

Prezentarea teoriei este separată riguros de critica ei, iar în prezentare are cuvântul numai Rickert, întrucât o critică care ar interveni la fiecare pas în expunerea însăşi ar fi îngreunat sau chiar ar fi derutat înţelegerea mersului gândirii filosofului.

 

Mai multe detalii

2434P

Nou

44,00 lei cu TVA

Această lucrare îşi propune ca temă problema centrală a uneia dintre orientările filosofice contemporane cele mai importante, anume filosofia valorii, în forma pe care i-a dat-o Rickert. Ea are ca sarcină să arate cum, în filosofia valorii, logicul însuşi devine purtător de valoare şi cum adevărul este o valabilitate. Dar lucrarea nu vrea să se refere la întregul imperiu al valorilor, ci numai la valorile teoretice, adică la valorile logice. Faptul că această problemă nu poate fi discutată fără a lua în considerare totodată fundamentele teoretico-gnoseologice ale filosofiei valorii a lui Rickert nu-l poate contesta nimeni; căci altfel s-ar ivi riscul de a nu se putea aprecia exact ce a vrut Rickert şi care este prestaţia lui.

Prezentarea teoriei este separată riguros de critica ei, iar în prezentare are cuvântul numai Rickert, întrucât o critică care ar interveni la fiecare pas în expunerea însăşi ar fi îngreunat sau chiar ar fi derutat înţelegerea mersului gândirii filosofului.

Cercetările teoretico-gnoseologice ale lui Rickert culminează în conceptul de conştiinţă în genere, a cărui examinare poate evidenţia cel mai bine la ce consecinţe contradictorii conduce fundamentarea teoretică rickertiană. Nicolae Bagdasar încearcă, înainte de toate, să dezvăluie inconsistența acesteia.

 

Cartea cuprinde și o serie de scrisori inedite din corespondența profesorului Nicolae Bagdasar, precum și note, comentarii, anexe şi o postfaţă de Alexandru Boboc

 

Nicolae Bagdasar „a fost atât un exeget, un istoric al gândirii filosofice, cât şi un gânditor care a formulat poziţii proprii în probleme de epistemologie, logică, filosofia istoriei... Totodată N. Bagdasar a fost unul dintre gânditorii prin care filosofia românească interbelică a participat la circuitul de valori din cultura contemporană; el a făcut cunoscută în România problematica mai nouă a gândirii europene, curentele noi, angajându-se cu luări de atitudine proprii în raport cu acestea, contribuind la participarea gândirii româneşti la confruntările de idei pe plan mondial, la prezenţa ei în universul filosofiei contemporane”.

Rardu Tomoiagă, Istoria filosofiei româneşti

 

 „Aducem, astfel, un omagiu memoriei omului de cultură Nicolae Bagdasar şi filosofului, ale cărui scrieri au călăuzit atât începuturile pregătirii noastre filosofice, cât şi pe cele ale multor generaţii de studenţi, pe care, la rândul nostru, i-am iniţiat de-a lungul anilor în cunoaşterea valorilor teoretice ale culturii universale.”

Alexandru Boboc

 

AutorNicolae Bagdasar
Anul publicării2021
Format95 x 205 mm
Nr. pagini378
ColecțiaStudii si eseuri - filosofie
eBook2431-conceptul-de-valoare-teoretica-la-rickert-nicolae-bagdasar-9786067484786.html
ID Hard Cover2431-conceptul-de-valoare-teoretica-la-rickert-nicolae-bagdasar-9786067484786.html
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-478-6

Scrieţi un comentariu

Conceptul de valoare teoretică la Rickert - Nicolae Bagdasar

Conceptul de valoare teoretică la Rickert - Nicolae Bagdasar

Prezentarea teoriei este separată riguros de critica ei, iar în prezentare are cuvântul numai Rickert, întrucât o critică care ar interveni la fiecare pas în expunerea însăşi ar fi îngreunat sau chiar ar fi derutat înţelegerea mersului gândirii filosofului.

 

Scrieţi un comentariu

Postfață

 

FILOSOFIE ŞI ISTORIA FILOSOFIEI

ÎN OPERA

LUI NICOLAE BAGDASAR218

 

 

1. În contextul afirmării şcolii filosofice româneşti, Nicolae BAGDASAR (1896-1971) este reprezentativ îndeosebi pentru domeniile istoriei filosofiei, filosofiei culturii şi filosofiei istoriei. Scrieri ale sale – în primul rând: Filosofia contemporană a isto­riei (1930), Istoria filosofiei româneşti (1940), Antologie filoso­fică (1943, în colab.) –, s-au înscris demult în bibliografia de bază a studiului filosofiei, iar traducerile din opera lui Kant sunt azi de largă audienţă în cultura noastră.

Prin activitatea sa universitară, ca şi prin participarea nemijlocită la organizarea şi funcţionarea unor instituţii (Casa Şcoalelor, Societatea Română de Filosofie) şi la apariţia unor publicaţii („Revista de filosofie”, revista „Ethos”), coordonator al lucrării: Istoria filosofiei moderne (5 vol., 1937-1941: Omagiu Profesorului Ion Petrovici), ilustru filosof şi om de cultură s-a afirmat prin contribuţii de referinţă în creaţia teoretică şi în viaţa spirituală contemporană, militând neabătut pentru afirmarea personalităţii istoriei şi culturii naţionale. Aşa cum s-a precizat, N. Bagdasar „a fost atât un exeget, un istoric al gândirii filosofice, cât şi un gânditor care a formulat poziţii proprii în probleme de epistemologie, logică, filosofia istoriei... Totodată N. Bagdasar a fost unul dintre gânditorii prin care filosofia românească interbelică a participat la circuitul de valori din cultura contemporană; el a făcut cunoscută în România problematica mai nouă a gândirii europene, curentele noi, angajându-se cu luări de atitudine proprii în raport cu acestea, contribuind la participarea gândirii româneşti la confruntările de idei pe plan mondial, la prezenţa ei în universul filosofiei contemporane”.219

În sensul acestei excelente caracterizări pledează şi amintirile şi corespondenţa ilustrului profesor şi filosof. Astfel, referindu-se la una dintre prestaţiile sale publice, N. Bagdasar scria: „Printre personalităţile care au conferenţiat sub auspiciile Societăţii Române de Filosofie au figurat şi doi mari filosofi străini: Léon Brunschvicg, profesor la Sorbona şi Nicolai Hartmann, profesor la Universitatea din Berlin, ambii fiind invitaţi la propunerea lui I. Petrovici. Conferinţele acestor doi filosofi au constituit momente de mare prestigiu pentru Societatea Română de Filosofie”.220

De fapt, activitatea lui Nicolae Bagdasar (şi a Societăţii Române de Filosofie, evident) îşi află o bună apreciere în corespondenţa sa cu mari personalităţi ale gândirii contemporane (R. Bayer, M. Dessoir, H. Gouhier, Th. Greenwood, A. Liebert, René La Senne; N. Hartmann ş.a.). Reţinem câteva rânduri din scrisoarea lui N. Hartmann căt re N. Bagdasar: „A durat cam mult, până ce am putut realiza această scrisoare. Adevărul este că n-am voit s-o scriu mai devreme, înainte de a fi citit studiul Dv. despre Dilthey, pe care l-aţi publicat în seria „Istoria filosofiei moderne”. Cu lipsa mea de cunoaştere a limbii române nu mi-a fost prea uşor. Dar încet, încet, am ajuns la capăt. Mi-a făcut mare plăcere să văd cât de frumos aţi pătruns în materialul deloc uşor şi l-aţi expus apoi într-un mod foarte accesibil, scurt şi sistematic... Am avut în aceste două luni puţin timp de reflectare şi nici n-am fost totdeauna sănătos. Dar impresiile lăsate de Bucureşti n-au trecut şi orele în care am fost împreună le am încă în bună amintire...”.221

2. În cele ce urmează oferim câteva consideraţii privind contribuţia lui Nicolae Bagdasar în studiul istorico-filosofic şi de filosofie a istoriei şi a culturii, pe care autorul le-a tratat în orizontul unei concepţii proprii despre „menirea istoricului filosofiei”, anume: să facă „o separaţie strictă între expunere şi critică, determinată de convingerea că nimic nu este mai dăunător pentru teoria expusă şi nimic nu este mai dificil pentru cititor decât amestecul expunerii cu critica”.222

Este în esenţă „procedeul unei separări stricte între critică şi expunere, care este ridicată la rang de principiu, după cum se poate vedea din următoarea declaraţie, din prefaţa tezei sale de doctorat: «În ce priveşte modul de tratare, am despărţit strict expunerea de critică. În expunere l-am lăsat să vorbească numai pe Rickert singur, deoarece o critică ce ar interveni la fiecare pas în expunere ar fi îngreunat înţelegerea şirului ideilor filosofului sau chiar ar fi întunecat-o»”.223

Ceea ce caracterizează metodologia istorico-filosofică utili­zată de N. Bagdasar s-ar putea reţine următoarele: folosirea (uneori exhaustivă) a izvoarelor directe şi a scrierilor de referinţă în comentarea acestora; procedarea obiectivă în redarea concepţiilor, chiar a celor mai complexe ca densitate teoretică şi limbaj specializat (de exemplu: Kant, Hegel, Dilthey, Rickert, Husserl ş.a.); preocuparea pentru semnificaţia didactică a expunerilor; aceasta tocmai prin formaţia sa, prin buna cunoaştere a perspectivelor logică, epistemologică, axiologică şi de filosofia culturii, pe care le utilizează unitar, cu discernământ şi nuanţă în studiul diferitelor filosofii.

În sensul celor spuse devine semnificativ următorul text: „Din nevoie nu trebuie să facem o virtute, din cunoaşterea relativă nu trebuie să facem un ideal teoretic. Problema cunoştinţei absolute este o problemă extrem de complicată şi de grea. Noi nu putem spune acum dacă şi când va putea fi dezlegată integral. Dar putem spune clar şi categoric: în dezlegarea ei stă sensul spiritului cunoscător însuşi. Cu această problemă stă sau cade cunoaşterea omenească, progresul ştiinţei şi însuşi spiritul ştiinţific”.224

Această conştiinţă a relativului, în ultimă instanţă a limitei este ilustrată şi altfel (cumva metaforic): „Căci şi cunoştinţele relative îşi au rostul lor în mersul ştiinţei, în îmbrăţişarea teoretică tot mai largă şi mai adâncă a lumii şi a vieţii. Acolo unde, din diferite împrejurări, nu este posibilă deocamdată o cunoştinţă adecvată, n-avem încotro, trebuie să acceptăm o cunoştinţă relativă. Căci atunci când pleci din casa ta confortabilă, în care te simţi foarte bine, la un drum mai lung pe jos şi te apucă în câmp o ploaie torenţială, te adăposteşti şi într-o colibă sau bordei, dacă se găseşte aşa ceva la îndemână”.225

Evident, autorul a reţinut marea lecţie a criticismului kantian, pe care o urmaseră şi gânditorii preferaţi în studiile sale (Rickert, Dilthey, Husserl), preocupaţi de aflarea unei metode adecvate în filosofie. În acest sens vine precizarea: „Descartes, Kant, Hegel, Husserl – sunt socotiţi drept mari gânditori, în primul rând, pentru că au căutat să pună la dispoziţia gândirii filosofice, o nouă metodă, – şi au izbutit”.226 Şi să nu uităm ceva esenţial aici, în legătură cu poziţia lui Kant: „chiar dacă orice idee din sistemul lui Kant s-ar dovedi neîntemeiată, semnificaţia teoretică n-ar fi totuşi distrusă, căci ar rămâne din el spiritul cu adevărat original şi fecund. Şi în orice caz ar rămânea metoda filosofică descoperită de Kant, care trebuie socotită ca una din prestările cele mai de seamă ale marelui gânditor”.227

3. Din studiul marilor filosofii, Bagdasar desprinde învăţăminte pentru comportamentul propriu, pentru o metodă adecvată cercetării filosofice. Scrierile lui pornesc de la o frământare interioară de a afla calea adecvată în perioada reconstrucţiilor teoretico-metodologice. Semnificativă devine aici precizarea: lucrarea de faţă a luat fiinţă „din nevoia pe care a simţit-o auto­rul de a-şi lămuri anumite probleme şi de a-şi preciza pentru sine anumite idei din domeniul aşa de interesant al filosofiei istoriei”, încurajarea de a-şi face publice reflecţiile a fost prilejuită „de faptul că marii noştri istorici contemporani – A.D. Xenopol, N. Iorga şi V. Pârvan, ei înşişi, au socotit necesar să depăşească graniţele specia­lităţii lor, punându-şi întrebări care priveau structura logică a ştiinţelor istorice sau natura intimă a istoriei ca realitate obiectivă”.228

O motivare similară ne întâmpină şi în deschiderea preocupărilor de filosofia culturii: „stu­diile de faţă, care se referă toate la cultura europeană şi înfăţişează câteva aspecte din complexa problemă a acestei culturi au fost adunate la un loc, spre a fi făcute mai accesibile cititorului... îndemnul de a le strânge laolaltă şi a le pune la îndemâna unui cerc mai întins de citi­tori a fost susţinut dealtminteri şi de interesul tot mai mare ce se arată în ţară la noi problemelor filosofiei culturii”.229

Şi în acest context, reţine atenţia Kant: „Dacă e îndreptăţită încercarea de a pune domeniile culturale în corelaţie cu facultăţile sufleteşti, atunci e îndreptăţită şi încercarea cealaltă, care-şi face drum tot mai larg, de a-l privi pe Kant ca pe gânditorul care, cel dintâi şi mai bine ca orice altul, a ştiut să diferenţieze marile domenii ale culturii prin cele patru Critici ale lui: Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice, Critica judecăţii estetice şi Critica religiei, şi să demonstreze independenţa fiecăreia din ele”.230 Această separare a „regiunilor culturale” a reuşit a scoate în evidenţă „particularitatea fiecăreia şi totodată să-i respecte autonomia... Dar statornicind grupele de valori, Kant a statornicit prin aceasta preocupările constante pe care trebuia să le aibă orice generaţie atunci când este vorba de cultură, de cultură nu numai ca realitate obiectivă, dar şi ca factor de prefacere şi înnoire spirituală”.231

De mare importanţă este relevarea unei năzuinţe care „frământă şi conştiinţa contemporană: o puternică voinţă de cultură stăpâneşte generaţiile actuale, şi aceasta e o dovadă şi totodată o garanţie, că şi criza în care ne aflăm va fi biruită şi că marea epocă a culturii moderne nu se află la capătul dezvoltării ei”.232 Poate că-i nimerit aici să reţinem precizarea: „Filosofia culturii, aşadar, se va fi individualizat în vederea reconstrucţiei filosofice a conceptului culturii atât în semnificaţie universală cât şi în condiţie determinată, naţională”; „percepând exact rostul filosofiei culturii, ceea ce apare peste tot în interpretările sale la încercările de reconstrucţie în acest câmp, din gândirea românească şi universală, Bagdasar făcea dovada existenţei unui proiect propriu, dar numai atât. Ca şi în filosofia istoriei, ca şi în teoria cunoştinţei, Bagdasar a amânat mereu trecerea de la ceea ce s-ar putea numi o filosofie implicită la o filosofie explicită, adică în expunere sistematică”.233

4. Se pare însă că preocupările pentru construcţia sistematică aveau nevoie, în concepţia autorului, de o bună cunoaştere a domeniului (chiar de o mai largă informare) şi de reflecţie mai îndelungată. Se poate asocia la aceasta modul în care şi-a con­ceput menirea ca dascăl şi participant la progresul de modernizare a  culturii şi învăţământului în ţara noastră: „împrejurările istorice în care s-a dezvoltat poporul român – scria Bagdasar – n-au fost din cale afară de favorabile dezvoltării culturale, deci nici celei filosofice... nu e de mirare că poporul român apare în domeniul creaţiei ştiinţifice şi filosofice aşa de târziu. El apare atunci când reuşeşte să înnoade firele rupte, să se pună din nou în legătură cu focarele de cultură”.234

În Amintiri (la capitolul „Ultimii ani din viaţă”), Bagdasar mărturisea: „Stând într-o zi de vorbă cu vechiul şi bunul meu prieten Constantin Georgiade, el m-a întrebat dacă sunt mulţumit că mi-am consacrat viaţa exclusiv cercetărilor filosofice. «Cum să nu fiu mulţumit? i-am răspuns. Doar nimeni nu m-a constrâns să mă consacru filosofiei. Am făcut acest lucru printr-o decizie a propriei mele voinţe. Cine m-ar fi putut constrânge în cursul vieţii să renunţ la cercetările filosofice şi să mă apuc de altceva? Dacă am fost cândva nemulţumit, a fost atunci când am fost împiedicat să-mi continui cercetările filosofice. Iar dacă sunt nemulţumit acum, la bătrâneţe, este nu din cauză că m-am consacrat filosofiei, ci fiindcă nu am putut realiza în domeniul gândirii tot ce am visat şi aş fi putut da»”.235

Aşadar, în principal: o viaţă şi o activitate gândite şi desfăşurate sub semnul apostolatului (ca şi în cazul altor gânditori români, de pildă: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, M. Florian ş.a.), dar ceea ce a realizat înscrie o pagină memorabilă în cultura română în dublu sens: prin aducerea în prezenţă în mişcarea culturală şi în învăţământ a marilor creaţii teoretice moderne; prin relevarea în formă de studiu comparat, a participării româneşti la reconstrucţia modernă în filosofie.

În acest din urmă sens este grăitoare elaborarea sub titlul Istoria filosofiei româneşti, care este, aşa cum s-a observat, „prima sinteză de ţinută asupra istoriei filosofiei româneşti, operă de pionierat, care, alături de activitatea organizatorică desfăşurată de el la «Revista de filosofie» şi la Societatea Română de Filosofie vădesc devotamentul său faţă de cauza propăşirii culturii filosofice româneşti... Cunoaşterea – se poate spune – exhaustivă a filosofiei româneşti i-a permis lui Bagdasar să citeze, de pildă, în bibliografia pe capitole a tratatului Teoria cunoştinţei, alături de numeroşi exegeţi străini, pe toţi filosofii români care au scris lucrări în legătură cu problemele şi orientările studiate”.236

5. Este de reţinut acest dialog permanent cu tradiţia modernă a gândirii, mai ales însă cu gândirea contemporană europeană şi românească, concretizat atât în volumele principale, cât şi în numeroase studii şi articole237 – toate caracterizate printr-un remarcabil nivel de elaborare, bine informate şi comentate (e adevărat, conform distincţiei metodologice între expu­nere sistematică şi critica, adică interpretare, resemnificare pentru contextele teoretice nou inter­venite).

În esenţă o preocupare constantă de abordare obiectivă, exigentă, dar nuanţată, vizând fondul valoric al teoriilor studiate şi comunitatea de interes, cu probleme care nu sunt străine preocupărilor tradiţionale ale gândirii noastre filosofice”.238

Preocupări însă şi actuale tocmai prin continuitatea cu tradiţia în afirmarea modernităţii culturii noastre. O înaltă conştiinţă a îndatoririlor de dascăl şi om de cultură străbate, între altele, şi din proiectul unei antologii filosofice: „Trebuinţa filosofării nu se limitează însă numai la o minoritate, ci ea este simţită de fiecare om şi ea se găseşte mai ales la tineret, când acesta se simte atras să mediteze asupra rostului său în lume... Filosofia înseamnă iubire de înţelepciune; iar înţelepciunea este locul de întâlnire şi cumpănire a tuturor virtuţilor. Filosofia, altfel decât mai pot crede unii, nu înseamnă înstrăinare de viaţă, ci orien­tare în viaţă şi acţiune...”.239

6. Cu un asemenea ideal de înnoire spirituală în epoca modernităţilor, susţinut de o operă pe măsură să motiveze ceea ce Tudor Vianu numea cândva „concepţia activistă a culturii”,240 Nicolae Bagdasar înscrie o participare de valoare şi de mare semnificaţie în afirmarea spiritului modern în învăţământul şi în cultura română din secolul XX. Este adevărat, după anii 1946-48 prezenţa sa în viaţa publică a pierdut din intensitate, dar aceasta din cauza unor împrejurări vitrege pentru el.

Încrederea în capacitatea de înaltă creaţie culturală a poporului român nu l-a părăsit niciodată: „Suntem pe deplin îndreptăţiţi – scria Bagdasar (în 1944) – să spunem că nu ne lipseşte voinţa de cultură şi nici puterea de a o crea, că avem astăzi, când lupta pentru existenţă între popoare cere atâtea testimonii, pe cel mai puternic: că suntem un popor de cultură”.241

A mărturisit şi mai târziu (spre sfârşitul vieţii) o asociere a acestei „voinţe” cu o înţelegere clară a menirii intelectualului: ...„a fi intelectual înseamnă a dispune de libertatea de a supune examenului critic valoarea oricărei idei, de a arăta temeiurile pentru care este sau nu valabilă. Între noţiunea de intelectual şi aceea de dogmatic există o contradicţie in adjecto. Atunci când unui intelectual i se cere să prezinte ca adevăruri idei false şi ca false idei adevărate, datoria lui este să refuze categoric acest lucru, chiar cu riscul de a renunţa la activitatea lui de intelectual”.242

El asocia aceasta cu încrederea în puterea adevărului de a se impune: „Adevărul nu poate fi ţinut ascuns şi nu poate fi dena­turat multă vreme. Mai curând sau mai târziu el iese la iveală. Nimic nu se poate construi pe minciună. Spiritul omenesc în esenţa lui nu poate trăi în minciună. El este permanent avid de adevăr, aşa cum florile sunt permanent avide de lumină... în ceea ce mă priveşte, n-am putut să fac nicio concesie când a fost vorba de adevărul autentic al ideilor”.243

Închei aceste consideraţii, cu un caracter mai mult de evocare, nu cu pretenţia de a constitui un studiu, tot cu o referire la adevăr, aşa cum am învăţat cu toţii din marea carte a înţelepciunii clasice: „Curajul adevărului, credinţa în puterea spiritului este cea dintâi condiţie a cercetării filosofice. Omul trebuie să se cinstească pe sine şi să se considere demn de ceea ce este mai înalt. Despre măreţia şi puterea spiritului el nu va putea niciodată să aibă gânduri destul de mari”.244

 

În contextul afirmării şcolii filosofice româneşti, Nicolae Bagdasar (1896-1971) este reprezentativ îndeosebi pentru domeniile istoriei filosofiei, filosofiei culturii şi filosofiei istoriei. Scrierile sale, în primul rând: Filosofia contemporană a istoriei (1930); Din problemele culturii europene (1931); Istoria filosofiei româneşti (1940); Teoria cunoştinţei (1941); Teoreticieni ai civilizaţiei (1969), constituie contribuţii teoretico-metodologice remarcabile, care s-au înscris demult în bibliografia de bază a studiului filosofiei, iar traducerile din opera lui Kant (Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice) sunt astăzi de largă audienţă în învăţământul nostru universitar.

Prin activitatea sa universitară, ca şi prin participarea nemijlocită la organizarea şi funcţionarea unor instituţii (Casa Şcoalelor, Societatea Română de Filosofie) şi a unor publicaţii (,,Revista de filosofie”, revista ,,Ethos”), precum şi la pregătirea şi publicarea cunoscutei lucrări: Istoria filosofiei moderne (5 volume: Omagiu Profesorului Ion Petrovici, 1937-1941), ilustrul filosof şi om de cultură s-a afirmat cu contribuţii de referinţă în creaţia teoretică şi în viaţa spirituală contemporană, militând pentru afirmarea personalităţii istoriei şi culturii naţionale.

De fapt, activitatea lui Nicolae Bagdasar (şi a Societăţii Române de Filosofie, evident) îşi află o bună apreciere în corespondenţa sa cu mari personalităţi ale filosofiei contemporane (R. Bayer, M. Dessoir, H. Gouhier, Th. Greenwood, A. Liebert, René La Senne, Nicolai Hartmann ş.a.). Reţinem câteva rânduri din scrisoarea lui N. Hartmann către Bagdasar: ,,... am citit studiul Dv. despre Dilthey, pe care l-aţi publicat în Istoria filosofiei moderne. Cu lipsa mea de cunoaştere a limbii române nu mi-a fost prea uşor. Dar încet-încet am ajuns la capăt. Mi-a făcut mare plăcere să văd cât de frumos aţi pătruns materialul deloc uşor şi l-aţi expus apoi într-un mod foarte accesibil, scurt şi sistematic... Am avut în aceste două luni puţin timp de reflectare şi nici nu am fost prea sănătos. Dar impresiile despre Bucureşti n-au trecut şi orele în care am fost împreună le am încă în bună amintire.”

Alexandru Boboc

 

Nicolae Bagdasar „a fost atât un exeget, un istoric al gândirii filosofice, cât şi un gânditor care a formulat poziţii proprii în probleme de epistemologie, logică, filosofia istoriei... Totodată N. Bagdasar a fost unul dintre gânditorii prin care filosofia românească interbelică a participat la circuitul de valori din cultura contemporană; el a făcut cunoscută în România problematica mai nouă a gândirii europene, curentele noi, angajându-se cu luări de atitudine proprii în raport cu acestea, contribuind la participarea gândirii româneşti la confruntările de idei pe plan mondial, la prezenţa ei în universul filosofiei contemporane”.

 

 

Traducere, note şi comentarii, anexe şi postfaţă de Alexandru Boboc

 

Prof. univ. dr. Alexandru Boboc a fost Profesor Emerit al Facultăţii de Filosofie. În anul 1964 a obţinut titlul de doctor în Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, specializându-se în istoria filosofiei moderne şi contemporane, filosofia culturii şi a valorilor, semiotică şi filosofia limbajului. De-a lungul ultimelor decenii, Profesorul Boboc s-a afirmat ca un specialist în sfera studiilor kantiene, a istoriei filosofiei şi filosofiei moderne, cu un interes deosebit pentru gânditori ca: Descartes, Leibniz, Hegel, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey, Husserl, Scheler, N. Hartmann. În anul 1998, Academia Internaţională de Drept Economic şi Arte Audiovizuale din Chişinău i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Din 1991, este membru al Academiei Române.

 

Prof. univ. dr. Alexandru Boboc poate fi considerat o emblemă pentru filosofia românească a secolului al XX-lea. Trecând prin traumele celui de al Doilea Război Mondial şi ale anilor 1950, el a avut puterea ca, alături de marii profesori ai perioadei interbelice, care au supravieţuit terorii comuniste, să redescopere filosofia în filoanele ei autentice. Filosofi precum René Descartes, Blaise Pascal, Immanuel Kant, Hegel, Max Scheler şi Martin Heidegger nu ar fi rezonat în limba română la dimensiunea lor autentică fără contribuţia marelui profesor Alexandru Boboc.

 

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

 

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: