Educația diferențiată la Aristotel și în dezbaterea contemporană–Gh. Vlăduțescu, Mircea Dumitru, V. Morar, I. Bănșoiu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

O lucrare de mari dimensiuni, care cuprinde patru studii ce tratează subiecte cu privire la problemele educației și a formării omului de azi pe baza unor selecții de texte din Aristotel, care sunt la rândul lor incluse în volum.

 Încadrarea în serii şi colecţii: seria Magna, emblematic europa

1. Educația cetățenească și politică, este subiectul tratat de academicianul Gheorghe Vlăduțescu în studiul de deschidere a volumului dedicat condiției cetățeanului: moralitatea, practicarea virtuților, participarea la viața publică a cetății, respectarea legilor și imperativelor morale.

Aceasta tematică se află în plină dezbatere contemporană. Problemele par aceleași, dar contextul social și întreaga cultură postmedievală răstoarnă bazele ruraliste și religioase și are evoluții paradoxale spre noi forme de citadinism care consacră libertatea individului și egalitatea de drept a oamenilor. Educația reprezintă mijlocul iluminist de emancipare și consolidare a noului tip de societate. Principiile aristotelice, consacrate în Etici și Politica, sunt referințele analitice de bază pentru noile dezvoltări. Evoluțiile au ajuns însă foarte departe în contemporaneitate, asimilarea produselor științei și tehnologiei fiind regăsite de societate în toate cutele alcătuirii ei, afectând mentalitatea și tipurile de comportament și formele de organizare socială la nivel elementar. Preeminența tehnologiei a corodat antropocentrismul și personalismul, promovat de antici și de umaniștii moderni și a contextualizat noi axiologii descentrate, care angajează tema condiției umane în discuții de bioetică.

2. Educația științifică este un subiect tratat de Acad. Mircea Dumitru care pornește de la clasificarea științelor la Aristotel și înțelegerea gândirii științifice ca folosire intensă și controlată a facultăților intelective. Lucrările urmate sub titlul Organon (instrumentul) adică despre interpretare, categoriile, analiticile, topicele și respingerile sofistice, care tratează despre regulile și folosințele gândirii sunt considerate propedeutice, pregătitoare, de inițiere, tocmai pentru că formează și conștientizează nivelul formal al intelectualității umane. Rolul formator al logicii rămâne esențial pentru cunoașterea științifică și tehnologică, aduce în discuție tot timpul problema sistematicității gândirii. Conversia conștiințelor sub presiunea tehnologiilor care schimbă major contextele in care oamenii se comporta ca oameni este de asemenea o provocare dramatică pentru pedagogia si epistemologică contemporană.

3.Educația morală. Prof. univ. dr. Vasile Morar pleacă de la teoriile colportate de „etici” și le confruntă principiile cu noile contexte ale libertăților individului, cetățean, care este luat ca persoană. Există o imensă literatură de specialitate în această direcție care este pusă în sinteză. Educația morală și deciziile care vor configura viitorul omenirii este iarăși o temă în plină atenție.

4. Educația estetică pleacă tot de la clasificarea științelor la Aristotel, ținând de „poietică”, de artele practice și de educația frumosului. Poetica și Retorica sunt cele mai cunoscute referințe în domeniu și sunt redescoperite cu atenție de gândirea estetică din contemporaneitatea recentă. Artele, îmbogățite prin formidabile evoluții până azi măresc mult conținutul termenului și precizează zone noi de teoretizare. Educația estetică este mai prezentă ca oricând fiind antrenată în cotidian și având o funcție vitală de menținere a sensibilității și compatibilităților umane.

PREFAȚĂ

„Istoria educaţiei în Antichitate nu poate lăsa indiferentă cultura noastră modernă; ea evocă originile directe ale propriei noastre tradiţii pedagogice. Noi suntem greco-latini: esenţialul civilizaţiei noastre a izvorât înîntregime din civilizaţia lor; adevăr ce se verifică prin excelenţă în sistemul nostru educativ” (H.I. Marrou, Istoria educaţiei în Antichitate, I, tr. rom., Ed. Meridiane, p. 12).

Numai istoricist, trecutul rămânând în timpul său, revenirea este tot una cu întoarcerea. Fenomenologic (în sens hegelian) însă, cum ceea ce este mai înainteîn ordinea istoriei este, tot asemenea, şiîn aceea a sistemului. Aşadar, „trecutul” nu este lăsat în urmă, el intrând în constituţia spiritului, când este vorba de cultură, mai înainte, elementar fiind, nu este, axiologic, inferior.

Paideia, la treapta zero a semnificaţiei, stătea pentru „educaţia copiilor” (paidion, copil, paideuo, a educa, a instrui). Prin varii resemnificări, avea a numi educaţia în genere, instrucţia, „a forma oamenii” – paideúsin ánthropous (Platon, Protagoras, 257 b). Cum avea să zică Jaeger, trecea în ansamblul mijloacelor menite să formeze „caracterul grec” (Paideia I, tr. rom., Ed. Paideia, 2019, p. 7).

De la Homer şi Hesiod la cei şapteînţelepţi, între ei, îndeosebi cu Solon, „creatorul culturii politice ateniene”, de la aceştia la primii filosofi, la tragedieni, la sofişti, la Platon, paideia, ca într-o metaforă bergsoniană, sporea ca bulgărele de zăpadă, în avalanșă (Jaeger, op. cit., p. 173). Dar numai începând cu Aristotel „şi generaţia ce i-a urmat a devenit ea însăşi cu adevărat, a parvenit la forma sa clasică şi, în fine, definitivă” (Marrou, op  cit., p. 157).

Fenomen de sinteză, ca oricare mare creator, în mai toate orizonturile (nu s-a aplicat doar matematicilor, îi scria Leibniz unui corespondent, însă a gândit în spirit matematic), înnoitor pe măsură, Aristotel, urmând tradiţia, îşi instrumenta ştiinţa, paideic. Nu doar informativ, ci şi, în primul rând, fiind ţelul, formativ.

Cunoaşterea este de tot necesară, dar scopul este „acţiunea” – praxis (Aristotel, Etica nicomahică A2, 1095 a5). Instrucţia este mijloc, scopul, cu alt termen, de organizare în antropologia de invenţie greacă, prin phronesis, înţelepciunea practică: „actul specific sufletului omului este activitatea conformă cu raţiunea” – katà lógon (A, 7, 1098 a7). Paideia şi phrónesis se leagă, parafrazând o vorbă a lui Kant, prima fiind oarbă fără cealaltă, iar aceasta goală fără aceea. Toate acestea în variile forme – funcţii: educaţia civică (politică), educaţia morală, educaţia ştiinţifică, educaţia estetică. Poate şiîn epocă, în alte spaţii de cultură, şi educaţia religioasă, dar în cetăţile greceşti, cu precădere în Athena, aceasta era parte a comportamentului civic.

Educația cetățenească și politică

Gheorghe Vlăduțescu

Întrucât omul este prin natură fiinţă socială – ánthropos phýsei politikon zoon, „politica” – hé politiké, în arhitectonica aristoteliciană a ştiinţelor, cea mai de sus, între cele practice, „se serveşte de celelalte [etica şi economica] şi stabileşte prin legi – ce trebuie făcut şi ce nu, se poate spune că scopul ei le circumscrie atât de cuprinzător pe acelea ale celorlalte, astfel încât el pare a fi chiar binele omenesc” – téanthrópinon ágathon (A2, 1094 b2).

Cum paideia era deopotrivă educaţie şi cultură sau educaţie prin cultură şi cultură prin educaţie socială şi individuală, toate exerciţiile minţii coparticipau. Ceea ce le făcea să fie una era chiar natura (condiţia) omului, aceea de a fi întreg şi parte. Ca întreg este ființă comunitară, ca oikia, kome şi polis (familie – gospodărie, sat – neam / ethnos, cetate): fără de acestea omul ar fi orice altceva, mai prejos ori mai presus, nu însă cel ce este, protagorian, măsură a tuturor lucrurilor, platonician, ánthropos, de la anathron ha opope, care examinează şi judecă şi aristotelician, zoon politikon (Aristotel, Politica, 1253a, Protagoros B1 A.K., Platon, Cratylos 399 c). Ca parte, apoi, deşi întregul este „anterior” – proteron în sens metafizic, iar nu fizic, genetic şi cronologic, numai individualul este subiect: „nici nu se enunţă despre un subiect, nici nu este într-un subiect” (Aristotel, Categorii 2911). Numai subiect, individualul nu are a fi mai mult sau mai puţin decât ceea ce este în esenţă. „Dacă, de exemplu, substanţa [individualul] este om, atunci nici om comparat cu alt om nu va fi mai mult şi mai puţin om” (3b35). Unul faţă cu altul, cu alţii poate să fie mai mult sau mai puţin prin educaţie – cultură, prin avuţie sau poziţie socială, ca om „fiinţă socială”, însă nu. Paideia, spornică fiind, face ca oricine participă la ea, după măsură, poate să fie ca educaţie – cultură mai mult sau mai puţin. Aceasta însă actual. Virtual însă toţi pot să participe. Cum ar fi zis Rousseau, oamenii sunt egali de la natură, de societate depinde însă împlinirea a ceea ce este doar potenţial, ea fiind „mai înainte” şi astfel determinantă.

Cum întregul ca universal este anterior faţă cu partea, în ordinea umanului, „prin natură – polïs – cetatea este ceva anterior gospodăriei [familiei] şi fiecăruia dintre noi…” ca, de altfel şi comunităţii de neam (gentilice). „Dacă se suprimă întregul nu va mai fi nici picior, nici mână, decât cu numele. Toate se definesc prin funcţia şi puterea lor; când nu mai sunt în felul respectiv, nu mai este de spus că sunt aceleaşi, ci doar că poartă acelaşi nume. Aşadar, cetatea există prin natură şi este totdeodată anterioară individului. Odată ce fiecare, izolat fiind, nu este de sine stătător, va fi faţă cu întregul, în aceeaşi stare ca şi celelalte părţi; cel care datorită suficienţei de sine este încă incapabil ori fără nici o nevoie de trai comun comunitar, nu este nicidecum parte a cetăţii, aşa că este ori o fiară ori un zeu. Prin natură, aşadar, există în mai toţi imboldul spre o astfel de comunitate” (Pol. 1253 a19).

Educația științifică

Mircea Dumitru

Expunem în spațiul restrâns al acestui eseu elementele de bază ale concepției lui Aristotel despre cunoașterea științifică. Modelul general al științei (deductive) este acela al unei teorii axiomatizate. În virtutea acestei imagini generale despre știință, conceptele care asigură structura de rezistență a viziunii aristotelice sunt acelea de definiție și de demonstrație. Principalele tratate de logică care alcătuiesc Organonul, Analiticile prime și Analiticile secunde, dezvoltă o concepție pe deplin închegată despre natura științei axiomatizate deductive. Importanța ei nu numai istorică, ci și în ordinea sistemului cunoașterii, este atestată de actualitatea neo-aristotelismului, concepție foarte influentă în filosofia contemporană – în metafizică, ontologie, filosofia logicii, filosofia biologiei și filosofia minții, dar și în etică sau științele politice.

Teoria logică a silogismului asertoric și respectiv aceea a silogismului modal (construcție conceptuală epocală și monumentală a lui Aristotel), prezentate (aproape) fără nici o fisură în Analiticile prime, prezintă pentru prima oară modelul deducției teoremelor unei științe oarecare din axiome. Studiul sistematic al naturii demonstrației în știința deductivă, rolul axiomelor și forma generală a unei științe deductive axiomatizate (ca model integrativ al științei apodictice), toate acestea fac obiectul de studiu al Analiticilor secunde. Pe scurt, teoria logică a inferențelor deductive silogistice și natura unei științe demonstrative axiomatizate sunt titlul la universalitatea absolută, profund originală și perenă a concepției despre cunoaștere a lui Aristotel. Selecția de texte care suplimentează acest eseu vorbește de la sine, cu puterea unei filosofii care nu-și poate pierde valabilitatea, despre cât de importantă, de fapt esențială, a fost contribuția lui Aristotel la explicarea conceptului de știință demonstrativă.

Eseul de față face, de asemenea, o incursiune sistematică, din perspec­tiva logicii contemporane și în domeniul sofismelor și al paralogismelor, domeniu inițiat tot de către filosoful grec într-un alt tratat al Organonului, anume în Respingerile sofistice, în care obiectul de studiu este „patologia” raționării. Prin inventarierea și explicarea mecanismelor argumentative care conduc la eșecul unei raționări corecte, se arată, prin contrast, care sunt standardele și normele unei argumentări corecte – atât în sensul validității raționamentelor deductive, cât și în sensul, mai larg, al corectitudinii argumentării inductive sau informale/non-formale.

Educația morală

Vasile Morar

1. Teoria virtuţii şi educaţia pentru virtuţi

Când Aristotel oferă umanităţii o Etică (Gheorghe Vlăduţescu) şi propune prin aceasta şi o teorie asupra educaţiei morale pentru cetatea grecească, el s-a înscrisîn una dintre cele două moduri de viaţă pe care mintea omenească le-a putut descoperi şi imagina. Iar a gândi despre cum se cuvine sau trebuie să ne trăim viaţa, a dus în prim plan o constatare, oarecum, surprinzătoare: Etica „nu este o serie lipsită de sens de lucruri diferite, pentru oameni diferiţi, în timpuri şi locuri diferite; mai degrabă, pe fundalul unor abordări diverse istoric şi cultural… gradul de convergenţă este uimitor; [fiindcă] „natura umană are constantele ei şi există un număr limitat de moduri în care fiinţele umane pot convieţui şi progresa”. Astfel, s-au conturat, încă de la începutul reflecţiei etice, din Antichitatea greco-latină şi iudeo-creştină două perspective asupra răspunsurilor posibile şi necesare care se pot da acestei interogaţii fundamentale. În conformitate cu prima dintre ele, există un telos, un scop suprem al omului, care, la Aristotel va fi eudaimonia, fericirea, viaţa trăită în conformitate cu virtutea. Este, deja, unanim recunoscut, că acest fel de a aborda tema majoră a eticii, a deschis larg uşa pentru direcţia eticilor teleologice. Cealaltă linie de gândire susţine, în esenţă, că modul de viaţă (pe deplin moral) nu este dat de atingerea fericirii (Kant, va spune, în Metafizica Moravurilor, „că fericirea este un concept destul de indeterminat”), ci, de acordul şi respectul minţii şi voinţei omeneşti faţă de un principiu aprioric absolut (Legea Morală) care se traduce în viaţă prin îndeplinirea unor datorii necondiţionate. În fapt, avem de-a face, în acest caz, cu punctul de plecare al tuturor variantelor de etici deontologice.

Indubitabil, Aristotel aparţine primei încadrări, şi, în acest sens, el este un deschizător de drumuri, pentru următoarele teorii filosofice ale virtuţii, şi, deopotrivă, pentru eticile virtuţii post-aristotelice. Dar, această taxonomie nu este suficientă. Se cuvine să se arate că etica Stagiritului aparţine teleologismului, dar se deosebeşte, destul de net, de pildă, de teleologismul reprezentat de utilitarism. Astfel, dacă teleologismul în toate variantele sale, pune accentul pe consecinţe şi fericire, în Etica Nicomahică, accentul cade, nu pe consecinţele acţiunilor care conduc spre fericirea celui mai mare număr de oameni, ci pe caracterul moral, căci, „fericirea, se pare, este acţiunea conformă cu virtutea”. Mai exact: etica teleologică a lui Aristotel este o teorie care nu porneşte de la consecinţe şi de la un „calcul raţional al fericirii”, cum se întâmplă lucrurile pentru utilitarişti, ci de la stabilirea unei definiţii generale a virtuţii, a descrierii virtuţilor particulare şi de la creionarea modelului de om virtuos.

Tocmai de aceea, etica lui Aristotel este considerată, pe drept cuvânt, ca fiind un teleologism non-consecinţionalist.

În fapt, pentru a se atinge scopul acestui capitol, poate că cea mai adecvată cale ar fi aceea de a urmări, sintetic, demersul autorului Eticii Nicomahice. Astfel, în structura şi conţinutul acesteia putem vedea întrepătrunderea indisolubilă, în cazul lui, dintre ceea ce „etica recomandă” şi „morala comandă”: ajutată, evident, de teorie să devină, prin educaţie, virtute în acţiune.

Educația estetică

Ion Bănșoiu

Introducere. Termenul de educație are nenumărate sensuri care se pot încurcaîntre ele sau atunci când sunt afectate de alte cuvinte înrudite. Este o răscruce no­dală cu direcții ce definesc diferit viitorul omului și societății. Frământarea cea mai adâncă este legată de proiectul omului nou, de viziunea în care se poate face educație formativă îmbinând tradiții rămase puternice cu vectorii trasați de științeși tehnologii, mediul informatic, reformarea societățiiîn structurile ei de bază, tipul nou de spiritualitate capabil să înlocuiascăă funcția culturală a religiei și așezarea valorilor datorată umanismului și iluminismului.

Închipuirea omului nou este un proces complicat șiîn mare măsură imprevizibil, care până nu ajunge să fie istorie culturală, va rămâne misterios. Mai multe curente care speculează mutațiile deja evidente în viața oamenilor, cum este transumanismul, de pildă, configurează ficționar un om inter-regn tehnologizat neural, plin de caracteristici care deocamdată nu sunt intuitive. Dincolo de închipuiri, preocuparea este, de fapt, enormă și factorul care împinge pe moment este nevoia adaptării educației instituționale, a instrucției prin forme de învățământ, a formării civice, la marile transformări social-economice și culturale pe care le induce așa-numita revoluție tenhologică. Instituții străvechi, cum este cea a discipolatului, își pierd susținerea și utilitatea odată cu suspendarea autorității celor care stau la catedră. Toate formele de învățământ sunt puse în discuție, toate modalitățile formative, în familie, în grupuri sociale, sunt marcate de imperative și sugestii nesigure...

Cultura și civilizația noastră vestică, deși în expansiune încă, este obosită.

Ea ar fi, în fapt, o construcție fondată în Grecia arhaică, refăcută din ce în ce mai complicat de culturile următoare aflate în rezonanță cu modelul inițial identificat ca fiind clasic. Problema cea mai mare este că modelele de spiritualitate cu această sursă pierd azi din substanță, se destructurează sau cu un cuvânt mai prețios se denaturează. Ceea ce era in nuce ideal și aspirație s-a epuizat în mare măsură prin realizarea istorică. Cu alte cuvinte s-a făcut loc pentru un nou elan paideic, avem de așteptat ca un nou model să devină vibrant pentru viitoarele tipuri de societate. Nu știm cum va arăta. El se va arăta în frământările îndelungate ale unei lumi întregi, în configurarea unor idealuri care să o privească așa cum este ea acum, și cum va fi ea întreagă, plină și diversă. Formarea înseamnăîn mare măsură proiectivitate, voință și edificare.

Acum 3000 de ani lumea era o lume de lumi în mișcare, în care unele le dislocau pe altele... așezările erau efemere..., dar aderența la soluri devenea din ce în ce mai fermă șiînrâuritoare, oamenii se uitau la ceruri nu de pe cal, ci dintre lanuri de mei sau dintre ziduri de apărare ale cetăților-orașe. Mărturia celui mai vechi proces cultural formativ pentru lumea noastră este purtată de poezia epică, de epopeile homerice; este o mărturie plină de detalii ale unei lumi eroice care entuziasmează.

Este foarte posibil ca reformarea idealului de cultură umană să se facă în timpurile noastre în cu totul alte temeiuri.

Acad. Gheorghe Vlăduțescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universității din București din anul 1971, cu o teză despre inducția aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, predă un curs masteral de istoria filosofiei grecești şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduțescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

Prof. univ. dr. Mircea Dumitru (n. 1960) este un filosof român, profesor de logică la Facultatea de Filosofie și rector (2011‒2019) al Universității din București. Este membru corespondent al Academiei Române (din 2014). În perioada iulie 2016–ianuarie 2017 a fost Ministru al educației.

Prof. univ. dr. Vasile Morar (n.1946) este profesor la Universitatea din București, unde predă etica, estetica, violența în istorie (Holocaust și terorism), etica în afaceri și politică. A dezvoltat în cărțile sale conceptul de morală elementară, concept introdus în literatura etică de coordonatorul tezei sale de doctorat, profesorul Niculae Bellu.

Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu (n. 1950) şi-a susținut doctoratul în filosofie în cadrul Universității din București în anul 1987 cu o teză de filosofie antică greacă. De-a lungul carierei, interesele sale de cercetare şi predare s-au concentrat în domeniile: filosofia culturii, antropologie, cercetare interdisciplinară a culturilor tradiţionale, originile filosofiei europene. A publicat monografii despre Parmenide, Heraclit, sofişti, Aristotel etc, precum şi numeroase articole în reviste de specialitate, preponderent pe teme de filosofie antică greacă. Prof. univ. dr. Ion Bănşoiu este fondator şi director al Editurii Paideia.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.