Fiinţă şi credinţă vol. 2 - George Remete

Din cercetarea generală a fiinţei am văzut deja că sensul fiinţei este persoana. Persoana este deschiderea sau lumina fiinţei; fără ea, fiinţa, spiritul, conştiinţa, libertatea şi adevărul sunt simple afirmaţii, convenţii şi abstracţii. Persoana are un conţinut şi o fire, dar minunea existenţei, puterea de a exista sau miracolul fiinţei nu constau în fiinţa ca substanţă absolută, ci în fiinţa ca libertate, adică în fiinţa ca persoană. Fiinţa există nu pentru că e substanţă absolută; forţa sau absolutul fiinţei nu stă într-o substanţialitate, ci într-o depăşire a acesteia, în libertate. Această depăşire a substanţei sau auto-depăşire, ca libertate, este persoana.

Persoana este paradoxul fiinţei sau fiinţa ca paradox. Filosofic, omul este ininteligibil, este mai puţin decât un obiect. Orice obiect are o raţiune sau un rost clar şi suficient, chiar dacă e foarte limitat. Dar omul e contradictoriu şi absurd, căci contrazice lumea şi pe sine: nimic mai absurd decât să socoteşti raţională o fiinţă care trece în nefiinţă şi un sens care trece în nonsens! Problema omului nu este numai cea a finitudinii şi a morţii, ci mai ales cea a paradoxului: viaţă întru moarte şi moarte întru viaţă, relativ întru absolut şi absolut întru relativ. Definiţia corectă filosofic a omului este mai degrabă nimicul: segmentul cuprins între nefiinţă şi nefiinţă nu poate fi numit decât nefiinţă! Omul filosofic este coaja care vorbeşte despre conţinut și nefiinţa care vorbeşte despre fiinţă. Paradoxul suprem al omului este că el e cel mai mic şi capabil de tot; că e nimicul care vrea totul. Dacă Dumnezeu e Totalul care acceptă nimicul (din iubire), omul e nimicul care vrea totul.

Fiinţa ni se arată ca personală şi impersonală, sau persoană şi natură. Persoana nu poate fi lipsită de conţinut, deci presupune o natură sau o fire. Dar este de observat că nu natura ci persoana face inefabilul şi libertatea fiinţei. Polemica în jurul raportului persoană-natură pare infinită: „oul sau găina?”. Proprietatea termenilor ne obligă să recunoaştem că nu putem vorbi de natură şi persoană – adică de vreo deosebire între ele – dacă nu spunem că natura este necesitate iar persoana libertate. Când spunem că natura este fiinţa ca necesitate nu avem în vedere nimic negativ (aşa cum i se pare lui Jean-Claude Larchet), căci conţinutul unei existenţe e pozitiv prin însuşi faptul că asigură existenţa. Dacă fiinţa este bună, atunci şi necesitatea – adică natura – ei este bună. Distincţia între natură şi persoană nu e neapărat opoziţie sau polarizare. Persoana e tot fiinţă, ca şi natura, dar e auto-depăşirea fiinţei, ceea ce natura nu mai e. În fiinţă, nu natura reprezintă auto-depăşirea ci persoana. Pentru teolog, lucrul acesta trebuie să devină indiscutabil, dacă are în vedere întruparea lui Dumnezeu, adică faptul că persoana lui Iisus Hristos s-a putut constitui nu prin suveranitatea firii divine asupra celei umane, ci prin suveranitatea Persoanei divine, care dispune de amândouă firile şi le poate uni într-un singur subiect sau ipostas. 

Persoana nu poate fi afirmată şi experiată decât prin divino-umanitatea lui Iisus Hristos. Oamenii nu ajung la recunoaşterea Lui, rămân străini sau departe de El pentru că sunt departe de propria umanitate sau străini de ei înşişi. Principial şi logic, oricine recunoaşte că umanul e deplin şi autentic numai în sacru sau sfinţenie, dar faptul că oamenii fac alergie la sfinţenie este dovada cea mai limpede că ei fac alergie tocmai la umanul ca autentic şi deplin. Numai aşa se explică de ce oamenii nu cunosc, nu recunosc şi rămân străini de autenticitatea şi deplinătatea lor, adică de Iisus Hristos.