Încercare în Isihasmul iconomic - Pr. Petre Comșa, Costea Munteanu

Cuvânt de bună întâmpinare

Adresându-se fariseilor și saducheilor – care-L ispiteau, cerându-I să le arate semn din cer –, Domnul Iisus Hristos le zice: „Fățarnicilor, fața cerului știți să o judecați, dar semnele vremurilor nu puteți! ”  (Matei 16, 3).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește: „După cum pe cer, le spune Hristos, altul este semnul furtunii și altul semnul vremii bune și nu te poți aștepta la vreme bună când vezi semn de furtună și nici la furtună când vezi semn de vreme bună, tot așa trebuie să gândiți și despre Mine! Altul este timpul acesta al venirii Mele de acum și altul al venirii Mele viitoare. Acum e nevoie de aceste semne pe pământ; dar semnele acelea din cer se păstrează pentru vremea aceea de la sfârșitul veacului. (…) am venit acum pe ascuns; atunci însă, cu multă strigare; voi strânge cerurile (Evrei 1, 12), voi ascunde soarele, nu voi mai lăsa luna să-și dea lumina ei (Matei 24, 29); atunci puterile cerului se vor clătina (Matei 24, 29); și arătarea venirii Mele va fi tot atât de fulgerătoare ca fulgerul și văzută de toți” .

 Așadar, Domnul Hristos ne cheamă la trezvie și la judecarea semnelor vremurilor. Și Sfinții Părinți ne învață că semnele vremurilor trebuie judecate nu atât în termenii (apocaliptici) ai „clătinării puterilor cerului”, ci mai ales în termenii (eshatologici) ai celei de-a doua veniri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest duh se află, în zilele noastre, și părinții reuniți în Sfânta Chinonită a Muntelui Athos, atunci când ei declară: „Adâncirea studiului semnelor vremii și constatarea cu certitudine a zilelor de pe urmă produc o bună neliniște, care are drept rezultat încercarea unei pocăințe depline, a unei lupte hotărâte pentru biruirea patimilor noastre aducătoare de moarte și a unei mai bune pregătiri pentru intrarea în Împărăția Mielului cel înjunghiat”.

Înțelegem, deci, că aflarea „certitudinii zilelor de pe urmă” nu trebuie să ne aducă neliniștea nefolositoare a apropierii evenimentelor apocaliptice, ci să ne situeze în buna neliniște a pregătirii, prin pocăință, pentru venirea a doua a Domnului, pentru învrednicirea intrării în Împărăția lui Dumnezeu. Pocăință, care ne întărește totodată în necurmata confruntare cu potrivnicia duhului lui antihrist, ce lucrează neostoit „taina fărădelegii” și în zilele noastre. Căci spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: «Vor pune mâinile pe voi (...) şi vă vor prigoni (...) şi veţi fi duşi (...) şi vă vor omorî». Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles”.  

În aceeași înțelegere ni se adresează și părintele athonit Gheorghie (Kapsanis), egumenul Sfintei Marii Mănăstiri Grigoriu: „De vreme ce am primit poruncă de la Dumnezeu să luăm aminte la „semnele vremurilor”, şi fiindcă vedem că globalizarea la nivel politic, economic şi religios înaintează, îndepărtarea de voia lui Dumnezeu se măreşte şi cea mai mare parte a lumii trăieşte în nepăsare faţă de viaţa duhovnicească, putem vedea aceste situaţii ca „semne ale vremurilor”, care ne îndeamnă să ne cultivăm credinţa, pocăinţa, dragostea faţă de Dumnezeu şi cugetul mucenicesc. Astfel ne vom putea pregăti să înfruntăm înşelarea lui antihrist, dacă este ca el să vină în zilele noastre, cu nădejdea în viaţa veşnică împreună cu El în Împărăţia Tatălui.”

    Mai spun, în acest sens, părinții de astăzi din Sfântul Munte: „Căderea din dreapta credinţă şi secularizarea, spiritul general de apostazie şi de înaintare în diverse rătăciri şi slujiri ale diavolului, saltul progresului tehnologic al sistemelor de înregistrare, arhivare şi supraveghere, universalizarea economiei şi constatarea încercării de pătrundere clandestină a simbolurilor anticreştine în domeniile vitale ale vieţii sociale – cum sunt produsele comerciale, tranzacţiile economice şi relaţiile stat-cetăţeni – fac cu adevărat mult prea palpabile şi apropiate cele pe care Sfântul Evanghelist Ioan le descrie în versetele 16-18, din capitolul 13 din de Dumnezeu insuflata Carte a Apocalipsei”.

Vedem, așadar, că tâlcuirile Părinților duhovnicești cu privile la vrăjmășia vremurilor de astăzi par a converge către faptul că nu ne aflăm încă în faza de „pecetluire a lui antihrist”, ci într-una premergătoare. Ce este de făcut, atunci?

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne dă un prețios îndemn duhovnicesc în acest sens: „«Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre». Rabdă, având pe buze și în inimă cuvântul nestrămutat al mărturisirii adevărului.” 

Un astfel de îndemn către mărturisire îl primim și din partea vrednicului de pomenire părinte Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, care zice: „Nu credeam că voi trăi să văd și eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice (…) De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea, ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acum este momentul să mărturisim cu propria noastră viață (…)” (subl. ns.).

Și tot părintele Iustin ne arată ce trebuie să înțelegem prin mărturisirea cu propria viață în aceste vremuri: „Sin­gurele noas­tre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăci­unea, smere­nia, dragostea, dar şi măr­tur­isirea. Nu se poate dragoste fără măr­tur­isire. Dragostea este jert­fi­toare, iar noi dacă ne temem să măr­tur­isim adevărul, ce jertfă mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nos­tru care este în neşti­inţă şi noi nu îl infor­măm şi îl lăsăm să cadă pradă aces­tui sis­tem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care îşi pun viaţa pen­tru fraţii lor.” (subl. ns.)

Așadar, urmând învățăturii Părinților, înseamnă că în confruntarea necurmată cu înșelăciunea lui antihrist, dar și pentru buna întâmpinare a celei de-a doua veniri a Domnului Hristos – dacă, după rânduiala tainică a Domnului, unii dintre noi vor fi contemporani acelor vremuri –, se cuvine să se afle și grija noastră pentru aproapele care este în neștiința și neînțelegerea înșelăciunii duhului lui antihrist care lucrează neostoit „taina fărădelegii” și în zilele noastre.

Avem nădejdea că această smerită lucrare a noastră, pe care o prefațăm aici, se constituie într-o chemare spre a nu rămâne în lenea nepăsării față de lupta pe care trebuie să o dăm pentru „trezirea” noastră și a fratelui nostru.

Și ne așezăm pe această cale apelând la cuvintele memorabile ale marelui nostru duhovnic și predicator, Părintele Constantin Galeriu, cuvinte care formează, de altfel, coloana vertebrală a întregii noastre analize: „Ar trebui știut, o dată mai mult, că în niciun domeniu al existenței nu se poate realiza, înfăptui o operă autentică fără această simbioză între munca științifică pentru adevărși sfințenia vieții pentru adevăr”.

Ca atare, discursul nostru argumentativ pornește de la analizarea (în Partea I) a relației de împreună-lucrare dintre munca științifică (rațiune) și sfințenia vieții (credință), pentru a trece apoi prin investigarea specificului acestei împreună-lucrări în cazul cercetării economice (Partea a II-a), ca să ajungă în final, ca împlinire a celor discutate până atunci, la configurarea societății isihast-iconomice, ca ipostaziere în planul acțiunii umane și al trăirii duhovnicești a roadelor bune pe care împreună-lucrarea dintre rațiune și credință le poate aduce (Partea a III-a). 

 ...

Capitolul 1. Succintă perspectivă istorică privind dialogul știință-teologie

1.1.                   Punerea problemei

 Însoțirea dintre rațiunea științifică și credința religioasă îşi are legitimitatea în realitatea istoric atestată a faptului că, încă de la originile sale – prin însăşi zestrea genetică pe care a primit-o la naşterea sa -, raţiunea ştiinţifică s-a asociat cu credinţa religioasă în efortul ei de cunoaştere a realităţii. Acest lucru a fost posibil întrucât există o putinţă naturală de cunoaştere raţională (afirmativă şi negativă) a lui Dumnezeu prin deducţie, în calitate de cauză a lumii, investit cu atribute asemănătoare ei. Cunoaşterea afirmativ– şi negativ-raţională este legată întotdeauna de lume, atât afirmaţiile cât şi negaţiile intelectuale având o bază într-o experienţă a lucrărilor lui Dumnezeu în lume. Astfel, „urmând dovezile naturale, ne este evident şi nouă Cel ce le-a creat pe toate cele făcute, le mişcă şi le conservă, chiar daca nu-L putem cuprinde cu gândirea (înţelegerea) noastră raţională naturală” .

Problema este însă aceea că, la scara istoriei, însoţirea dintre raţiune şi credinţă a urmat o cale extrem de sinuoasă, ea putând fi caracterizată destul de bine, credem noi, în termenii unei sui-generis parabole a „Întoarcerii fiicei risipitoare”: astfel, născută în sânul filosofiei naturale, odată cu metafizica (sec. al VI-lea î.Hr.), ştiinţa a crescut şi s-a dezvoltat pentru o lungă perioadă de timp (până spre începutul sec. al V-lea d.Hr.) într-o strânsă legătură cu credinţa religioasă. Moment după care primele semne ale emancipării şi separării ei de reflecţia teologică au evoluat treptat şi au ajuns să se contureze în timp tot mai pregnant de-a lungul Renaşterii şi Reformei, ca demers raţional-ştiinţific autonom şi de-sine-stătător, pentru ca odată cu Iluminismul (sec. XVII– XVIII) acest demers să se afirme ca un veritabil proces de secularizare a ştiinţei, ce îşi atinge apogeul negării şi conflictualității cu credinţa religioasă în cursul secolului al XIX-lea şi a celei mai mari părţi din secolul al XX-lea sub „chipul” scepticismului ştiinţific modern (scientist, materialist şi reducţionist), ultimele două decenii ale secolului ce a trecut instituindu-se însă ca martore ale „Întoarcerii fiicei risipitoare” la matca originară, această perioadă din urmă fiind cea în care „o nouă ştiinţă” priveşte din nou spre, şi se apropie de, reflecţia teologică, re-legitimizând o serie de problematizări comune cu aceasta, în cadrul unui domeniu nou de investigație, denumit Știință și Religie.

  Explicația acestei evoluții atât de sinuoase stă în aceea că putința naturală de cunoaștere rațională a lui Dumnezeu prin deducție se menține foarte anevoie în afara Revelației supranaturale si a harului. Decurge de aici o anume ambiguitate a cunoașterii raționale naturale; astfel, chiar dacă ce spune gândirea naturală despre Dumnezeu nu este cu totul adecvat – întrucât cunoașterea rațională naturală nu face uz de conținutul Revelației –, totuși ea nu spune ceva contrar lui Dumnezeu. Faptul că nu spune ceva contrar lui Dumnezeu arată că gândirea rațională naturală este chemată la împlinirea ei prin înălțarea la părtășirea de Revelația supranaturală. Iar faptul că, pe de altă parte, ceea ce spune ea despre Dumnezeu nu este cu totul adecvat, arată că gândirea rațională naturală este totodată ispitită spre căderea în excesul de raționalitate.

1. 2 Despre „tiparele de asociere” dintre rațiune și credință

Istoria mărturisește că, atât în vremurile originare ale științei elenistice, cât și în cele ulterioare ale științei arabe, însoțirea dintre rațiune și credință a îmbrăcat predominant forma unui tipar nativ de asociere instabilă între ele, centrat pe cunoașterea rațională naturală. Este vorba despre o asociere instabilă întrucât, în cadrul acestui tipar, se regăsesc cele două tendințe contradictorii, respectiv, atât chemarea spre înălțarea la Revelația supranaturală, cât și ispita căderii în exacerbarea rațiunii. Putința înălțării la primirea Revelației stă în aceea că gândirea rațională naturală nu numai că recunoaște existența lui Dumnezeu, dar susține și că sufletul omenesc se poate înălța la cunoașterea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, simultana putință a căderii ei în excesul de raționalitate stă în aceea că ea concepe omul ca fiind asemenea lui Dumnezeu, considerând că Dumnezeu poate fi descoperit și înțeles de rațiunea umană numai și prin simpla forță de gândire rațională a minții, iar omul poate accede la lumea divină prin propriile sale eforturi, în mod rațional și ordonat.

  Mărturie în acest sens stă, cum spuneam mai sus, însăși evoluția științei de-a lungul perioadei sale elenistice de dezvoltare [secolul al VI-lea î.Hr.– secolul al V-lea d.Hr.]. Este perioada în care cunoaşterea bazată pe raţiunea ştiinţifică s-a însoţit cu cunoaşterea bazată pe credinţa religioasă predominant în cadrul unui „tipar de asociere” axat pe raţiunea naturală. Ca atare, convingerea că Dumnezeu poate fi descoperit de raţiunea umană prin forţa de gândire raţională a minţii, iar omul poate accede la lumea divină prin propriile sale eforturi, în mod raţional şi ordonat, i-a însoţit pe marii gânditori eleni post-socratici (Platon şi Aristotel), pe neo-platonicienii secolelor I şi al II-lea, pe gnosticii platonicieni ai secolului al II-lea, pe gânditorii păgâni ai secolului al III-lea convertiţi la creştinism (Clement din Alexandria), dar şi pe gânditorii musulmani mutaziliţi (Al-Karabisi). Toți aceștia au îmbrățișat sisteme de gândire care au optat aproape în totalitate pentru grade diferite de exacerbare a raţionalităţii de inspiraţie platoniciană (mai ales) în detrimentul interogaţiei metafizice, al fiorului revelaţiei transcendentale. Sunt sisteme în cadrul cărora însoțirea dintre rațiune și credință în absența Revelației și-a dovedit din plin instabilitatea și fragilitatea, ele constituindu-se în veritabile prime semnale ale viitoarei emancipări și separări a științei de religie. Aproximativ aceeaşi configuraţie a caracterizat relaţia dintre raţiune şi credinţă şi în cursul perioadei arabe a dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice, de-a lungul și chiar ulterior perioadei de întretăiere dintre antichitatea târzie și evul mediu timpuriu (secolele V-XII). În acest sens, este de arătat faptul că marea majoritate a filosofilor (faylasufilor) musulmani – de la cel care a reprezentat apogeul gândirii Falsafah, Ibn Sina (cunoscut în lumea occidentală sub numele de Avicena), până la cel mai târziu afirmat între faylasufi, Ibn Rushd (cunoscut sub numele de Averroes) – şi evrei (Saadia, Bahya) au aderat la o înţelegere a relaţiei raţiune-credinţă întemeiată pe putinţa raţiunii naturale de a accede, prin ea însăşi, la cunoaşterea lui Dumnezeu.

  Pe de altă parte, istoria ne arată că atunci când, în devenirea sa în timp, gândirea raţională naturală s-a însoţit în schimb cu Revelaţia supranaturală, s-a putut observa cum tiparul instabil de asociere raţiune-credinţă centrat pe cunoaşterea raţională naturală a rezistat tentaţiei excesului de raţionalitate, însoțirea dintre raţiune şi credinţă ipostaziindu-se în acest caz într-un nou tipar stabilizat de asociere centrat pe rațiunea înduhovnicită. Este ceea ce se poate observa în operele marilor teologi ortodocși capadocieni ai secolului al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare, fratele său Sfântul Grigorie de Nyssa și prietenul acestuia, Sfântul Grigorie de Nazianz.

În cadrul acestui tipar, putinţa naturală de cunoaştere raţională a lui Dumnezeu prin deducţie se smereşte: în înțelegerea acestor teologi, toate cuvintele şi conceptele omeneşti despre esenţa lui Dumnezeu sunt inadecvate şi nu trebuie luate ca o descriere precisă a unei realități ce depăşeşte înţelegerea oamenilor. Omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu numai prin acţiunile (energeiai) Sale, ceea ce nu înseamnă că el se poate apropia de esenţa (ousia) Sa, Dumnezeu neputând fi conţinut într-un sistem omenesc de gândire. Dacă se doreşte înțelegerea lui Dumnezeu, atunci trebuie renunţat la raţiune în favoarea credinţei şi, prin aceasta, se câştigă şi raţiunea, adică aceasta poate fi astfel folosită la puteri maxime. Raţiunea ajunge în acest fel să-şi cunoască propriile limite, fiind în felul acesta împiedicată să se împietrească în sine. Rezultatul este acela că raţiunea se poate deschide acum smeritei cugetări, se poate deschide credinţei, se înduhovniceşte. De aceea, cunoaşterea dobândită în cadrul tiparului stabilizat de asociere centrat pe Revelaţia supranaturală este o cunoaştere prin credință, ce depăşeşte cunoaşterea raţională naturală (afirmativă şi negativă) a lui Dumnezeu, dar care recurge în continuare, în cea mai mare măsură, la termeni raţionali (afirmativi și negativi) pentru a se exprima.

  Tot istoria mărturisește că atunci când, în devenirea sa in timp, gândirea rațională nu s-a însoțit cu trăirea Revelației supranaturale, s-a putut observa cum tiparul instabil de asociere rațiune-credință centrat pe cunoașterea rațională naturală nu a rezistat tentației excesului de raționalitate. Acest fapt a tins să îndrepte însoțirea dintre rațiune si credință spre ipostazierea într-un alt tipar de asociere, si anume unul degenerativ, centrat pe o raționalitate hipertrofiată. În cadrul acestui nou tipar, putința naturală de cunoaștere rațională a lui Dumnezeu prin deducție se trufește: pentru promotorii acestui tip de asociere, credința ajunge să fie un discurs argumentativ despre Dumnezeu, iar Revelația supranaturală un demers cognitiv care nu poate fi nerațional. Si, chiar daca se acceptă că credința este cea care dă adevărul, în schimb, se consideră că rațiunea îl aprofundează, în sensul că rațiunea este cea care îl face pe om să înțeleagă cele pe care le crede, ea întărind credința. De aceea, omul, înainte de a crede, are nevoie de a stabili cu ajutorul rațiunii discursive motivele de credință sau temeiurile credinței sale, ceea ce echivalează cu nevoia punerii în acord a credinței cu rațiunea, adică cunevoia de raționalizare a credinței.

 Astfel de evoluții s-au înregistrat în special în perioada ce a urmat transmiterii ştiinţei arabo-greceşti către Occidentul european al Evului Mediu (secolele XII-XIII): plătind tribut faptului că nu face uz de tot conţinutul Revelaţiei supranaturale, cunoaşterea raţională a gânditorilor şi savanţilor europeni (începând cu cei ce s-au afirmat încă din perioada Evului Mediu timpuriu şi ajungând până la cei ce au dominat sfârşitul secolului al XX-lea şi domină şi începutul celui de al XXI-lea) a tins să-şi caute stabilitatea lăsându-se îndrumată de o raţiune abătută de la uzul ei firesc şi coruptă, astfel, de tentaţia excesului de raţionalitate. Este o gândire ce a tins să conceapă raţionalitatea lumii fără existenţa unei persoane care să o fi gândit ca raţională. Adică, o raţionalitate naturală în care „privirea celor văzute, bine orânduite şi minunate în lume, mişcate şi purtate în chip nemişcat, nu a condus la cunoaşterea –şi recunoaşterea – lui Dumnezeu drept cauză făcătoare şi susţinătoare a tuturor celor ce sunt”. În felul acesta, „tiparul de asociere” instabilă cu raţionalitate naturală – ce a predominat în epoca ştiinţei arabo-greceşti – a tins de-a lungul epocii ştiinţei europene să migreze, prin „cădere”, spreun tipar degenerativ de asociere cu raţionalitate exacerbată, al cărui punct terminus avea să se dovedească a fi, în zilele noastre, renegarea credinţei de către raţiune.

Derularea în timp a acestui proces degenerativ este însăşi esenţa secularizării ştiinţei occidentale.Este un proces lent, progresiv, desfăşurat în câteva etape succesive, ca reflectare nu atât a unei dependențe de „mersul implacabil al vremurilor”, cât mai ales a unor opţiuni intelectuale personale şi a unor profesiuni de credinţă pe care marea majoritate a gânditorilor şi savanţilor şi le-au asumat în mod liber. Insistăm asupra acestei idei: separarea şi izolarea ştiinţei de religie nu a fost un dat originar și nici o fatalitate istorică, ci rodul unor opţiuni intelectuale şi profesionale asumate în mod liber şi deliberat de-a lungul timpurilor, cu predilecţie în ultimele 5-6 secole de cercetare ştiinţifică.

Pr. Petre Comșa este cadru didactic universitar la Facultatea de Teologie din Târgovişte și preot slujitor la Parohia Sf. Ilie Grant din București.

Prof. Dr. Costea Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Relații Economice Internaționale, ASE, București.

Costea Munteanu (n. 1949) este absolvent al Academiei de Studii Economice din București (1971), doctor în economie, Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române (1990). Profesor universitar la Facultatea de Relații Economice Internaționale, Academia de Studii Economice din București, titular al disciplinelor Finanțe corporative internaționale, Piețe financiare internaționale și Psihologie economică. Conducător de doctorat în cadrul Academiei de Studii Economice din București.

Autor (și coautor) al unui număr de 18 cărți si monografii (publicate în țară și străinătate), cca. 90 de articole și studii științifice, peste 65 de comunicări științifice prezentate la reuniuni din țară și străinătate, precum și participant – ca director de proiect sau membru al echipei de cercetare – la un număr de 15 contracte de cercetare.

Domeniile abordate includ investițiile internaționale, finanțele corporative, epistemologia și metodologia economică, cercetările interdisciplinare Știință-Religie. Temele abordate în domeniul interdisciplinar Știință-Religie vizează: procesul de secularizare a științei (Costea Munteanu, Rațiune. Credință. Împreună lucrare. Un argument istoric, Sinapsa, nr. II, 2008, Editura Platytera, pp.19-34), raportul dintre viziunea patristică și viziunea științelor experimentale (Dan Chițoiu, Petre Comșa, Sorin Mihalache, Costea Munteanu: Raționalitatea Creației, în Adrian Lemeni et al.: „Repere patristice în dialogul dintre teologie și știință”, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, pp.127-234), dimensiunea personalistă a dialogului dintre știință și teologie, cu aplicație pe cazul științei economice (Petre Comșa, Costea Munteanu, Economics and religion: a personalist perspective, Journal of Philosophical Economics, Volume II, Issue 2, Spring 2009, pp.5-34; Petre Comșa, Costea Munteanu, Persoana în dialogul dintre Economie și Religie, Revista Centrului de Cercetări Interdisciplinare Religie și Știință „Sfântul Maxim Mărturisitorul”, Nr. 4, 2008, Editura Bibliotheca, pp. 41-75; Petre Comșa, Costea Munteanu, Economie și Religie. O perspectivă personalistă, Jurnalul Economic Românesc, anul XI, nr. 30, 2008, pp.131-182), cercetarea științifică asistată de credință, cu aplicație pe cazul științei economice (Costea Munteanu, Rațiune și credință în cercetarea științifică. Cazul științei economice, revista Oeconomica a Societății Române de Economie, an XVIII, nr. 1, 2, 3 și 4/2009) și relația dintre teoria economică și teologie (Petre Comșa, Costea Munteanu: Economics and Religion. A Christian-Orthodox Perspective, International Congress „The Dialogue Between Science & Religion in the Orthodox World”, 25-28 September 2008, Bucharest, Romanian Association for the Dialogue Between Science and Theology; Petre Comșa, Camelia Downie, Costea Munteanu: Personalismul economic. Perspectiva creștin-ortodoxă, grant de cercetare – dezvoltare finanțat de Fundația John Templeton, SUA).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.