Iisus Hristos, iubirea trădată. Vol.1: Dumnezeul trădat - George Remete

Introducere

Nu există iubire impersonală: nu se adoră ciocolata sau câinele, căci numai persoana iubește și poate fi iubită critic și responsa­bil. Iubirea impersonală este închipuire, fantasmago­rie, absurd și nebunie. Așa cum nu există iubire im­personală, tot astfel nu există credință impersonală. Iar dacă adevărul sau credința e Dumnezeu, atunci nu există Dumnezeu impersonal: „Dumnezeu impersonal” este o formulă contradictorie în sine sau o contradicție în termeni. Un Dumnezeu impersonal este numai o prostie, o slăbiciune, o lașitate, o indolență sau boală a omului. Nu ne iubește și mântuiește ceva, ci Cineva: Cel care suferă și moare pentru noi.

Omul nu poate trăi fără speranța şi chiar certi­tudinea sensului și adevărului, adică fără Dumnezeu; de aceea, el L-a bănuit, L-a sperat și L-a așteptat tot timpul pe Dumnezeu. Însă nu L-a experiat și nu L-a văzut niciodată: a auzit numai de El. Câțiva au spus că L-au văzut, iar ceilalți i-au crezut. Dar un Dumnezeu ne-experiat și depărtat e numai o speranță neîmpli­nită, o neputință, o iluzie și o meschinărie a omului, care se păcălește singur: căutătorul onest și riguros nu acceptă un Dumnezeu închipuit. Or, istoria și ome­nirea au cunoscut un singur Dumnezeu văzut și atins de o lume întreagă: Iisus Hristos, Iisus din Nazaret, care s-a prezentat dintru început pe sine însuși drept Fiul adevărat și unic al lui Dumnezeu.

Nu există adevăr impersonal: tot adevărul se concentrează în persoană, numai persoana este ade­vărul însuși. Orice adevăr vine de la o persoană și trimite la o persoană; obiectele pot fi purtătoare de adevăr numai în măsura în care sunt purtătoare de persoană, adică personalizate. Dar nicio persoană din lume nu s-a arătat deplină, adică adevărată. Numai Iisus din Nazaret a fost deplin, adică adevărat în în­tregime; de aceea, numai El este Adevărul în carne și oase, experiat și verificat de o lume întreagă. Este extrem de important să observăm că numai El iden­tifică adevărul sau credința cu persoana, pentru că în celelalte religii esențială nu este persoana lui Dum­nezeu ci învățătura despre El: în iudaism nu se oferă persoana lui Jahwe ci Legea (învățătura) Lui, în bu­ddhism fundamental nu este Buddha ci calea lui, iar în islam nu este înfățișat Allah ci poruncile lui.

În religiile ne-creștine credința este adevărul care, chiar dacă emană de la persoană, nu se identi­fică cu ea. Or, trebuie observat că o învățătură deose­bită de persoană se falsifică și devine ideologie. Căci nu învățătura face și cuprinde persoana, ci persoana face și cuprinde învățătura. Acest lucru e valabil și în cazul credinței creștine. Poți „cunoaște” învățătura lui Iisus și să ratezi Persoana Lui, adică să ratezi to­tul. Însă, dacă vei reuși să te apropii de Persoana Lui și s-o cunoști, cu siguranță vei gusta și învățătura Lui, pentru că aceasta – cu totul altfel decât la ceilalți întemeietori de religie – nu este distinctă de El, ci este chiar El. De aceea, în religia creștină nicio lege, nicio poruncă și nicio învățătură nu este mântuitoare prin ea însăși, ci numai prin persoana lui Dumnezeu întrupat, adică prin Iisus Hristos; numai Persoana Lui este mântuitoare prin ea însăși. Exact acest lucru l-a înțeles și subliniat misticul indian creștinat Sadhu Sunder Singh, atunci când a motivat creștinarea lui prin faptul că credința creștină „nu este nici princi­piu, nici doctrină; este Iisus Hristos”1.

Fiind singurul Dumnezeu pipăit de istorie și de omenire, Iisus Hristos este singurul Dumnezeu ine­vitabil și imperativ. Nu există niciun alt Dumnezeu inevitabil și presant, pentru că toți dumnezeii reli­giilor ne-creștine sunt depărtați; singurul inevitabil și presant poate fi Iisus Hristos, pentru că numai El a intrat ființial în lume și în om și face parte defini­tiv din ele. Nu există nicio persoană inevitabilă din lume; singura persoană inevitabilă este Iisus Hristos, pentru că numai El este măsura deplină și modelul omului, adică Persoana și Omul absolut.

Prin măsura umană oferită, El presează și re­vendică total orice om care vrea să fie om. Niciun cercetător care vrea să cunoască omul nu poate scă­pa de revendicarea grozavă a măsurii umane impu­se de Iisus Hristos: „Cine va cădea pe piatra aceas­ta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea îl va spul­bera” (Matei 21,44). Oricine întreabă cinstit despre om ajunge inevitabil la Iisus Hristos: „Ecce Homo!” („Iată Omul!”). Fiind singurul Dumnezeu inevita­bil și singura măsură a omului, Iisus Hristos este singura întrebare și singura problemă a omului. „Cine este Iisus Hristos?”: Aceasta-i întrebarea! Dacă nu este Dumnezeu, am încurcat-o rău și suntem pierduți. Dacă El este Dumnezeu, atunci am încurcat-o bine și suntem salvați. De încurcat tot am încurcat-o, pentru că El este oglinda, răspunderea și provocarea perma­nentă a omului. Dar suntem salvați, pentru că El este unica salvare posibilă. Dacă El nu ar fi salvare, atunci n-ar exista nicio salvare, pentru că lumea și istoria nu cunosc decât căderea vieții în moarte, a sensului în nonsens și a ființei în neființă.

Întrebarea despre El trebuie să fie pâinea zilnică a fiecărui om. Omul trăiește cu pâinea materială și cu pâinea spirituală, cu cuvântul lui Dumnezeu. Dar cu­vântul lui Dumnezeu este Cuvântul întrupat, adică Ii­sus Hristos. Și totuși, oamenii au ajuns străini de Pâi­nea Vieții. Numai că, devii ceea ce mănânci: oamenii de știință au descoperit niște rozătoare care consumă detergenți. Străini de Pâinea Vieții și hrănindu-se cu cartoane, oamenii mileniului trei au ajuns cartoane. Aceștia „și-au săpat fântâni seci, iar pe Mine, Izvorul vieții, M-au părăsit” (Denia Joii Patimilor). Singura persoană, singurul Dumnezeu care a crezut în om și l-a iubit până la capăt – pentru că a murit pentru el – singurul Dumnezeu care poate fi privit de om direct în ochi (adică își ia răspunderea și poate fi tras la răs­pundere), singurul care vorbește cu omul omenește, pe limba și pe sufletul omului, mai om decât omul, a ajuns un neînțeles și un străin pentru oameni.

Creștinii nu se pot plânge că Iisus Hristos nu este cunoscut: majoritatea populației lumii a auzit de El și, în măsuri diferite, știe de Hristos. În mileniul trei, Iisus Hristos în fața lumii nu este Dumnezeul ne­cunoscut pe care Sfântul Pavel voia să-L înfățișeze în Areopagul Atenei, ci este un nume cunoscut pe care lumea L-a refuzat sau de Care s-a înstrăinat. Puțini i-au mai rămas fideli; chiar majoritatea celor numiți cu numele Lui a ajuns străină de El. Așadar, El nu este Dumnezeul necunoscut, ci Dumnezeul trădat și înstrăinat: trădat de ai Săi și înstrăinat de aproape toți. Sfântul Evanghelist Ioan spune că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11), iar în­tr-o cântare a Patimilor din Săptămâna Mare Iosif din Arimateea îi spune lui Pilat: „Dă-mi pe Acel Străin, care nu are unde să-și plece capul. Dă-mi pe Acel Stră­in, pe care ucenicul cel viclean L-a vândut spre moarte. Dă-mi pe Acel Străin, pe care Maica Sa, pe Cruce vă­zându-L răstignit, suspinând grăia …”.

El trebuie numit Trădatul sau Înstrăinatul, din două motive: 1) pentru că mulți Îl „cunosc” foarte bine, fiind chiar mari specialiști în viața și învățătura Lui, dar sunt depărtaţi și străini de El, 2) pentru că cel mai groaznic lucru nu e să nu cunoști iubirea, ci s-o „cunoști” și s-o trădezi. Dar oare poate fi trădat Dumnezeu, reușește cineva să-L trădeze și să-L afec­teze pe Dumnezeu? Dumnezeul creștin poate fi tră­dat, pentru că este pătimitor, pentru că suferă de pa­tima iubirii, pentru că iubirea este riscantă, pentru că orice iubire poate fi trădată.

Fiind străini de El, oamenii de astăzi trebu­ie numiți păgâni. Dar e de observat că străinii de astăzi nu sunt străini de Hristos ca păgânii antici, că păgânismul actual nu mai poate fi cel vechi. E vorba de înțelegerea unui paradox: deși păgâni în fapt, noi avem totuși cunoștință de Hristos, și, deși cunoaștem pe Hristos, suntem totuși străini de El. Lumea Îl „știe”, dar nu-L „cunoaște”: El este „Cu­noscutul” Străin! E străin, dar e Străinul nostru: așa cum cei pe care-i cunoști dar nu-i iubești îți rămân străini și depărtați la infinit. Dovada că Iisus Hris­tos este străin majorității covârșitoare a omenirii este aceea că foarte puțini și foarte puțin seamănă cu El. El însuși a arătat acest lucru, chiar privitor la locțiitorii, meseriașii și specialiștii Lui, cărora le respinge argumentul „Oare, nu în numele Tău am fă­cut minuni?”, zicând: „Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi!” (Matei 7,22-23).

Iisus Hristos este Dumnezeul trădat, singurul Dumnezeu trădat. Unii ar putea să spună că orice dumnezeu e trădat, atunci când adepții lui îi devin infideli. Trebuie să observăm însă că nu există de­cât o trădare: trădarea iubirii. Numai iubirea poate fi trădată: orice alt fel de înstrăinare se numește infide­litate sau incorectitudine, dar nu trădare, căci fideli­tatea nu-i totuna cu iubirea. Or, trebuie să observăm că – întrucât nu e autentică decât iubirea sacrificială – dumnezeii necreștini nu sunt legați de credincioșii lor prin iubire sau prietenie. Chiar și Jahwe, Dum­nezeul Vechiului Testament, deși are exprimări iubi­toare excepționale la adresa poporului iubit, Israel, totuși nu e legat de iudei prin intimitate, adică prin iubire sau prietenie, ci prin fidelitate sau corectitu­dine. Nu te iubește decât cel ce suferă pentru tine.

...

Creştinii „eficienţi” şi „progresişti”

Invers decât „evlaviosii” si „smeriţii”, sunt falşi şi creştinii eficienţi, harnici şi spornici care, ştiind că bunul creştin asumă, face şi preface istoria, cred că reuşita materială a Bisericii se converteşte auto­mat în reuşită spirituală şi mântuire. Aceştia nu con­cep o Biserică umilă şi săracă, ci consideră necesare eficienţa şi sporul vizibil: social, cultural, economic etc. Biserica tinde să devină o unitate prestatoare de servicii religioase, culturale, sociale şi economice şi e meritorie în primul rând prin eficienţa ei, iar Dumnezeu e înţeles nu ca persoană, ci ca substanţă valo­roasă care trebuie posedată şi valorificată. Creştinii „eficienţi” caută să câştige cerul prin construcţiile de pe pământ şi zidesc biserică pe pământ, nu în cer, în ideea că cea de aici „e sigură, se vede şi e lăudată, pe când cea din cer, nu se ştie!”.

Creştinii lacşi, cinici şi satanici

Urcând spre vârful trădării şi mişeliei creştinis­mului impostor, pe antepenultima treaptă îi aflăm pe creştinii lacşi, adică nu numai toleranţi sau relativizanţi ci a-morali sau perverşi, care falsifică pre­ceptele morale creştine până la inversare. Aceştia fac alergie nu numai la anumite norme, ci la înseşi noţi­unile de păcat şi de vină, pe care vor să le scoată de fapt din credinţa şi viaţa creştină. Pentru aceştia, „nu mai există vinovaţi, noţiunea de păcat este golită de orice sens … nu le rămâne decât să devină mereu mai nesimţitori, uitând de ei înşişi; sau să trăiască semeţ în afara oricărui Logos“

Niciodată în istorie, în nici un timp şi nici un loc, în nici o societate umană n-au fost inventate, fonda­te „religios” şi rafinate atâtea vicii şi atentate bio­logice la fiinţa umană precum în lumea „creştină” denaturată. Chiar în cele mai primitive şi violente societăţi, nu s-au inventat şi promovat atâtea aten­tate la viaţa omului, precum avortul, SIDA, eutanasia, eugenia, malthusianismul şi altele. În această privinţă, recordul „creştin” este inegalabil. Totuşi, trebuie să ştim că Biserica si creştinul adevărat nu dezarmează niciodată: urâm cancerul, dar iubim pe canceroşi, urâm boala, dar iubim pe bolnavi, urâm crima, dar iubim şi pe criminali, urâm homosexuali­tatea, dar iubim pe bolnavii ei, urâm păcatul, dar iu­bim pe păcătoşi, pentru că, oricum, noi toţi suntem păcătoşi, într-un fel sau altul.

Pe penultima treaptă a trădării, mişeliei şi în­străinării de Hristos stau creştinii sfidători, vrăji­tori, cinici şi satanici, care au voluptatea răului, care sunt înscrişi de bunăvoie, „cu acte în regulă”, în tabăra Satanei. Aceştia sunt perverşi, masochişti, sadici, se­nini şi împăcaţi cu viaţa lor şi stau „dincolo de bine şi de rău”, căci combină cinic şi săvârşesc voluptuos sacrilegiile, urcând „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt” şi amestecând harul cu perversiunea. Trădarea şi pervertirea au devenit sensul vieţii lor. Ei perver­tesc orice lucru sfânt, căci răstoarnă sentinţa biblică „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10) cu deviza diabolică proprie: „Fii monstru până la capăt, şi vei câştiga totul!”. În general, ei sunt cei care, dornici de avere, putere, funcţii şi onoruri, au înţeles că le pot atinge sigur prin vinderea sufletului, prin contractul cu Satana, pentru un blid de linte.

...

Iisus Hristos,

străin păgânilor

Păgânism şi monoteism

Dintru început, trebuie să subliniem că aici cuvântul „păgân” nu are un sens peiorativ, adică nu vrea să însemne „necredincios”, „greșit”, „sălbatic”, „înapoiat”, „primitiv” sau „rău”. Prin „păgâni” denumim aici pe acei credincioși care nu sunt nici atei, nici monoteiști sau creștini. Cu alte cuvinte, prin „păgâni” înțelegem pe politeiști, deși îi socotim aici și pe unii care nu sunt nici politeiști nici personaliști, precum de exemplu buddhiștii. Deși în vorbirea curentă despre religii istoricii îi privilegiază pe monoteiști, sau „cele trei religii abrahamice” (iudaică, creștină și islamică), cercetătorul onest trebuie să plece de la realitatea conform căreia – după statisticile începutului de mileniu trei – majoritatea credincioșilor lumii nu aparține religiilor monoteiste ci celorlalte, însumând peste 3,5 miliarde de persoane.

De asemenea, trebuie să observăm că, deşi unii istorici ai religiilor susțin că religia prima­ră a omenirii era monoteistă, este corect totuși să spunem că, din punctul de vedere al documentelor păstrate, cele mai vechi credințe și religii atestate scriptic sunt cele politeiste. Politeismul poate fi so­cotit nu numai cea mai veche ci și permanenta reli­gie, căci el e singura religie atestată care traversează toată istoria. Contrar aparențelor, nu monoteismul ci politeismul acoperă istoria. Prejudecata îl face pe omul de astăzi să creadă că oamenii se împart în atei și monoteiști; se pare însă că ei se împart mai degra­bă între politeiști și monoteiști, căci până și ateii au idolatriile lor indiscutabile.

Prin păgânism se înțelege, în general, polite­ismul, adică credința că Divinitatea nu înseamnă Unul ci mai multe persoane divine, mai mulți zei. Noi am spune că păgânismul trebuie numit mai de­grabă pluralism, adică supremația dintru început a Multiplului (și nu a Unului), posibilitatea optării și a alegerii. Distincția între păgânism și monoteism n-o face necredința, ci posibilitatea alegerii: în pă­gânism oferta e totdeauna multiplă iar credinciosul are dreptul să aleagă, pe când în monoteism nu mai există opțiune, omul nu mai alege ci e ales și reven­dicat total de Divinitate. Politeismul pare a-i atribui Divinității mai mult decât monoteismul. În realitate, cercetarea riguroasă observă retoric dar categoric: „A admite pluralismul în cazul lui Dumnezeu nu în­seamnă, în definitiv, a-i refuza totul?”228. Păgânismul admite mai mulți zei tocmai din cauză că niciunul nu e Dumnezeu, adică niciunul nu e absolut. Căci absolut înseamnă nu numai suprem, ci și unic.

...

Iisus Hristos,

trădat și străin de creştini

Creștinism și creștinătate

La prima vedere, formularea „Iisus Hristos, străin creştinilor” pare o contradicţie în termeni: cum să fie Christus străin de christiani, adică tocmai de ai Lui, „poporul Lui, cel numit cu numele Lui”?! S-ar părea că, oricât de răi ar fi creştinii şi oricât de buni ar fi ne-creştinii, totuşi creştinii rămân mai buni, căci păgânii sunt lipsiţi de harul lui Hristos, pe când creştinii au, prin Botez, harul înscris definitiv în fiinţa lor.

Şi totuşi, nu este aşa. Fiind iubirea lui Dumnezeu, harul lui Iisus Hristos nu este obiectual sau impersonal ci numai personal. Nu există iubire cu de-a sila şi, de aceea, harul poate fi şi respins. Şi nimeni nu ştie să respingă mai bine un om decât persoana apropiată lui. Evitarea, negarea sau trădarea lui Iisus Hristos de către ne-creştini rămâne cea a unor străini, pe când cea a creştinilor este tocmai a casnicilor Lui: adică înstrăinare din interior, nu din exterior. De aceea, trădarea şi înstrăinarea creştinilor este monstruoasă, incomparabilă şi supremă.

Înstrăinarea creştinilor de Iisus Hristos este,într-o măsură, o realitate permanentă în istorie, prin diferenţa între creştinism şi creştinătate, adică între măsura creştină stabilită de Iisus Hristos şi concreti­zarea sau realitatea ei istorică. În primul rând, chiar şi creştinii cei mai optimişti trebuie să admită că – întrucât omenirea şi lumea nu au devenit sfinţenia creştină, reuşita lui Hristos sau casa lui Dumnezeu –şi creştinii rămân înstrăinaţi, într-o măsură, de Iisus Hristos. Dar aici nu e vorba de aşa ceva. Noi nu avem aici deloc în vedere această înstrăinare ca „neîmpli­nire”, căci aceasta este de fapt firească şi acceptabilă. Noi vrem să arătăm aici că dacă păgânii săvârşesc o înstrăinare omenească de Iisus Hristos, numai creş­tinii reuşesc măsura diabolică a trădării şi a înstrăi­nării, diabolizarea harului sau „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt” (Matei 24,15).

Părintele Gheorghe Remete profesor universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie.

 Părintele Gheorghe Remete s-a născut în anul 1954 și este cadru didactic universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie. În prezent este profesor univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Albă Iulia.

 Licențiat în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București între 1974-1978, părintele Gheorghe Remete urmează și studiile doctorale (1979 – 1987), susținând teza intitulată „Sfintele Taine în contextual dialogului orthodox-luteran”.

 În anul 2006, părintele Gheorghe Remete este distins cu premiul „Ioan Petrovici” din partea Academiei Române pentru lucrarea științifică intitulată Cunoașterea prin tăcere.

 Activitatea de cercetare științifică s-a concretizat printr-o serie extrem de consistentă de cărți, studii, comunicări și articole pe care părintele Gheorghe Remete le-a publicat de-a lungul carierei sale, dintre care amintim:

 Volume:

Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile ortodoxe, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997; ediția a III-a – 2000, ediția a IV-a – 2007; Sfintele taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999, ed. a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Perspective noi în teologia sacramentală luterană. Evaluare ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999; Contribuții la studiul istoriei bisericești universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 200; Cunoașterea prin tăcere, ediția I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2007, 5 volume; ediția a III-a, Alba Iulia 2011; Das schweigen als sein, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, ediția I, Ed. Institutului Biblic al B.O.R., București, 2005. ediția a II-a, rev. și adăug., Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Poezii, Ed. Punct, București, 2010; Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie, Ed. Reîntregirea, 2010.

 Traduceri: Rabindranath Tagore, Ofranda lirică (traducere din limba franceză), Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995, ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2009, Max Picard, Fuga de Dumnezeu (traducere din limba germană), Ed. Anastasia, București, 1998 și Wolfhart Pannenberg, Teologia sistematică, vol. III (traducere din limba germană), Alba Iulia, 1999.

 Distincții, titluri și premii:

Nominalizat la titlul MAN OF THE YEAR – 2006, de către Governing Board of Editors of the American Biographical Institut; distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2004, pentru cartea Cunoașterea prin tăcere, decernat în cadrul ședinței solemne a Academiei Române din 19 decembrie 2006; inclus în Enciclopedia Personalităților din România, ediția a IV-a, 2009; inclus în Enciclopedia Ortodoxiei Romanești, București, 2010.