Transcendență și imanență - Ion Popescu

Introducere

      Poate mai mult ca oricând este necesară astăzi recentrarea atenției înapoi înspre reconsiderarea filosofiei europene de la începuturile ei și până la nașterea curentului de gândire postmodern sau postmodernist. După declararea morții lui Dumnezeu de către Nietzche și a morții omului de către Foucault, și deci după moartea metafizicii filosofice și teologice, umanitatea s-a confruntat cu o mentalitate centrată pe individul izolat și însingurat investit cu atribute demiurgice, în primul rând cu atributul liberului arbitru în luarea tuturor deciziilor existențiale.

      Astăzi societatea umană, la nivel global, ca societate postindustrială, postmetafizică și postmodernă, a eșuat într-o nouă mentalitate denumită postumană. În noua mentalitate despre o societate postumană sau postantropologică, omul a pierdut propria sa umanitate, întrucât a fost coborât din calitatea sa de „măsură a tuturor lucrurilor”, conform lui Protagoras din Abdera și a devenit egalul regnului animal și al regnului vegetal, fiind inclus într-o mare de conștiință sau conștiență comună, fără distincții ontologice.

      Dacă în cultura postumană contemporană există distincții între om și celelalte regnuri acestea sunt de ordin funcțional în cadrul unei ierarhii biologiste, pe itinerarul rudimentar evoluat.

Așadar, în spiritul acestei culturi sau al acestei mentalități omul este un animal evoluat, diferit funcțional, însă identic din punct de vedere ontologic cu celelalte regnuri care fac parte din acea „Zoe” impersonală și universală.

În acest context, reconstrucția sau reconstruirea raționalității lumii, a rațiunii umane și a raportului dintre transcendență și imanenență, dintre absolut și relativ nu poate surveni decât de la uriașa contribuție pe care filosofia europană, din Grecia antică și până la sfârșitul epocii moderne, a adus-o umanității în general și omului în special.

Filosofia greacă antică a fost precedată de mitologia greacă, egipteană, asiro-babiloniană, indiană, persană, ebraică etc.

În zorii civilizației grecești, filosofia greacă veche s-a născut asemenea Afroditei din „spuma mării”, adică din „spuma sau pârga” mitologiei străvechi. Născându-se, filosofia greacă veche a performat, s-a înnoit, dar a păstrat esențialul doctrinelor mitologice, adică mentalitatea salvării din contingența unei lumi relative și practicile mai mult sau mai puțin esoterice.

Astfel, filosofia greacă veche, încă de la începuturile ei are o doctrină despre salvarea sau „mântuirea” omului, întru eternizarea acestuia și posedă tehnicile de salvare ca metode și mijloace salvivice.

Școala eleată și școala heracliteană nu au făcut nimic altceva decât să spiritualizeze cele două polarități, Olimpul Zeilor atenieni și planul vieții umane, transformându-le în realități impersonale sau în principii.

Primii filosofi ionieni nu au fost niște gânditori materialiști și/sau atei, ci exponenții unei concepții despre o lume animată de către un spirit universal inerent acesteia.

Atomiștii, Democrit și Leucip, au anticipat, cu mii de ani în urmă adevărul pe care fizica cuantică îl propovăduiește, uneori cu luciferism, alteori cu o falsă smerenie, despre imposibilitatea de a pătrunde în „viscerele materiei-energie” dincolo de constanta „h” a lui Max Planck. Ei au intuit adevărul că atomii sunt indestructibili, fiindcă la originea lor există o energie ce nu poate fi măsurată și cântărită, o energie interconectată cu o energie de natură spirituală transcendentă energiei în sine și energiei ce stă la baza materiei.

Perioada sofiștilor sau a acelor autointitulați filosofi, a fost o perioadă de ascundere deliberată a tensiunilor pe care polaritatea transcendență-imanență le poate provoca minții umane și de evitare sau chiar anihilare a disconfortului ființial și existențial pe care îl poate provoca ignoranța cu privire la acest raport.

Optimismul gnoseologic bazat pe o logică falsă, jucăușă și vicleană care făcea din alb negru și din negru alb a fost dinamitat și deconstruit de Socrate, poate cel mai important filosof al Greciei antice, dacă luăm în considerare revoluția gnoseologică operată de el într-o manieră egalată și chiar depășită de Iisus Hristos.

Împotriva relativismului sofiștilor, pentru care adevărul poate fi deținut și manipulat oricum și oricând de către individ, Socrate predică ideea despre universalitatea și realitatea metafizică și transcendentă a Rațiunii. Astfel, Socrate indică unicul principiu al adevărului care este Rațiunea universală și învață că prin participare la această Rațiune omul se poate împărtăși de adevăr.

Fără să identifice Rațiunea cu materia lumii sau a Universului, ca în filosofia lui Heraclit Efesanul sau Obscurul, și înainte de filosofia stoică despre Rațiunea universală și despre rațiunile seminale inerente lumii, Socrate îi învață pe tinerii atenieni, pe prietenii și pe oponenții săi să se ancoreze într-o unică Rațiune metafizică ce scaldă lumea, este în lume, dar o transcende din toate punctele de vedere.

Toate învățăturile lui Socrate sunt geniale, toate au contribuit la cristalizarea, spiritualizarea și dezvoltarea filosofiei grecești, în special, și europene, în general. Însă prin învățătura sa despre Rațiunea universală, Socrate este adevăratul precursor al învățăturii creștine despre Logosul dumnezeiesc sau despre Rațiunea divină.

Distincția operată de Socrate între Rațiunea inteligibilă, metafizică și universul material a stat de fapt la baza sistemului filosofic dualist al lui Platon. Este justă și influența pe care Pitagora și pitagoreismul au exercitat-o asupra gândirii filosofice a lui Platon, însă cea mai puternică influență a exercitat-o gândirea lui Socrate cu privire la universalitatea și natura Rațiunii.

Am constatat de-a lungul timpului că majoritatea istoricilor filosofiei antice au neglijat, de fapt, cea mai importantă idee pe care Socrate a propovăduit-o discipolilor săi. Este cu siguranță meritul lui Platon faptul că a sesizat și a receptat ideea lui Socrate, idee prezentată in nuce, insuficient dezvoltată și insuficient de bine clarificată. Ideea polarității transcendență-imanență aparține sistemului dualist platonician în întregime.

Platon și filosofia platonică.Transcendență și imanență

Istoria filosofiei europene îi așază la loc de cinste pe marii filosofi ai bătrânului continent. Dintre aceștia, Platon și Aristotel sunt considerați a fi cei mai importanți filosofi ai lumii antice, adică cei mai mari, iar pentru perioada modernă au fost desemnați, evident neoficial Kant și Hegel.

În ceea ce privește filosofia greacă veche, interesant de știut este relația sau raportul dintre Socrate și Platon cu privire la stabilirea influenței reciproce. Mai concret, se pune întrebarea următoare: Cât de mare a fost influența lui Socrate asupra lui Platon? Și din această întrebare se nasc altele: Platon l-a descoperit pe Socrate sau Socrate, prin doctrina sa, l-a „creat” pe Platon? Dialogurile platoniciene îl prezintă dialectic pe Socrate ca învățător sau adevăratul Socrate „în carne și oase, l-a „născut” pe Platon, întâiul mare filosof al lumii antice? Răspunsurile care s-au dat până în prezent la aceste întrebări par a fi insuficient concludente.

Acum însă este momentul să ne reamintim cine a fost sau mai exact cine este Platon. Această afirmație are o săgeată îndreptată, desigur indirect, la teoria sa despre anamneză. A existat deci sufletul lui Platon în ținutul ideilor arhetipale?

Până la descifrarea acestei enigme este indicat să ne reamintim biografia sa terestră circumscrisă planului imanenței. „Platon (pe adevăratul său nume se numea Aristocles, zis Platon, care înseamnă „lat în umeri”), filosof grec (Atena-id., 348-347 i. Chr.). De origine aristocratică, este elevul lui Cratil, discipol al lui Heraclit, înainte de a fi marcat de extraordinara figură a lui Socrate. Condamnarea lui Socrate (399) îl îndepărtează de viața politică ateniană. Călătorește în Sicilia, trăiește câteva experiențe politice nefericite, apoi revine în Atena, unde fondează Academia (387).

Opera lui Platon se compune din 28 de Dialoguri, dintre care două au proporțiile unor veritabile tratate (Republica și Legile) și din scrisori, dintre care cea de-a șaptea și cea de-a opta relatează aventura politică a lui Platon în Sicilia. Frumusețea literară a Dialogurilor, care toate scot în relief personalitatea lui Socrate (ca și a discipolilor săi, cum sunt Fedon, Teetet, soldați ca Laches, sofiști ca Gorgias, ba chiar mari filosofi, Parmenide, Zenon etc...) se îmbină cu o reflecție filosofică riguroasă, în măsura în care metoda întrebărilor și răspunsurilor este singura metodă care îl poate realmente antrena pe un individ la reflecție.

Interogația permite moșirea spirituală a oamenilor (aceasta este „maieutica”), iar contrapunerea opiniilor trezește interesul pentru adevăr (aceasta este „dialectica”)”.

Dialogurile lui Platon scot în relief personalitatea lui Socrate, însă Platon își însușește și folosește în conținutul și forma acestora metodele socratice, și anume „maieutica’’ și „dialectica”.

„Faima lui Platon se datorează Dialogurilor sale care sunt păstrate în întregime. De regulă, ele sunt împărțite în trei perioade: timpurie, mijlocie și târzie…Dialogurile timpurii consacră figura lui Socrate, portretizat ca adresând continuu întrebări și zdruncinând fără cruțare pretențiile false de cunoaștere ale contemporanilor săi. Scopul metodei interogative (elenchos) este, așa cum se spune, acela de a clarifica temeiul în vederea instituirii unei aprecieri corecte a virtuții. În dialogurile de mijloc, atenția se deplasează înspre fundamentele filosofice ale acestei noțiuni de formă, probabil ca un răspuns la presiunea exercitată asupra sa de a justifica metoda dialectică altfel decât ca pe un joc sceptic...Dialogurile de mijloc susțin doctrinele cunoscute îndeobște ca platonism, iar doctrinele de bază sunt în mod cert bine conturate. Un concept central este cel al formelor. Acestea sunt independente, reale, divine, invizibile și neschimbătoare; ele atribuie trăsături lucrurilor pentru care stau ca forme, dar, în același timp sunt cauzele acestora (astfel, ele nu sunt proprietăți comune sau universalii). Printre acestea, forma de Bine este unică, scopul cvasi-divin al contemplării mistice, care poate fi atins, dacă totuși, așa ceva este cu putință, numai la sfârșitul pelerinajului filosofic. În operele târzii, cu deosebire în dialogul ultim și cel mai lung, Legile, Platon revine asupra caracterului republicii ideale într-o manieră mai reținută, în care pietatea civică și religia preiau de la filosofie o mare parte din ponderea educației. Timaios este în mod deosebit interesant ca tratat științific, a cărui cosmologie a avut ecouri în neoplatonismul perioadei creștine. În general, Platon este considerat inventatorul argumentului filosofic așa cum este cunoscut în prezent, iar mulți ar putea afirma că profunzimea și orizontul gândirii sale nu au fost niciodată depășite.”

Doctrina lui Socrate cu privire la valoarea rațiunii umane în procesul cunoașterii adevărului, precum și raportarea acesteia la o rațiune universală în calitate de criteriu al adevărului a făcut posibil dualismul platonician și anume afirmarea existenței celor două lumi: inteligibilă și sensibilă.

Platon este cel dintâi filosof care dă la iveală o construcție filosofică metafizică coerentă. Dualismul platonic sau platonician face posibilă nașterea unei lumi transcendente sau a unui plan transcendent ontologic și existențial etern, suprem și absolut.

Școala din Milet a pus problema unei existențe sau a unei realități neschimbătoare ce stă la baza tuturor lucrurilor și fenomenelor care se schimbă din cauza relativității lor.

Dar într-un curent de gândire panteist imanentist, existența sau realitatea care persistă la baza lucrurilor și care rămâne neschimbată este circumscrisă plenitudinii ființei, ca în gândirea lui Parmenide.

Distincția dintre ființa care este și neființa care nu este se face printr-o linie de democrație care nu separă cele două planuri, ca în dualismul filosofic al lui Platon, ci păstrează ființa în planul unei imanențe perfect rotunde răsfrântă asupra sa.

 ...

Toma d’Aquino. Calea eminenței

Toma d’Aquino este unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai lumii Occidentale. Ca și în cazul lui Augustin, influența culturală, teologică și filosofică a influențat decisiv cultura și mentalitatea lumii occidentale până în prezent. Influența sa în mileniul al doilea este comparabilă și poate chiar superioară influenței pe care Augustin a avut-o în primul mileniu creștin și nu numai. Există o congenialitate între cei doi titani ai culturii occidentale, realitate ce transpare în  anumite idei sau concepții comune sau asemănătoare.

Ca și Augustin, Toma d’Aquino poate fi socotit teolog și filosof deopotrivă. În lucrarea de față, doresc să scot în evidență contribuția sa filosofică, cu toate că în epoca de aur la scolastici separarea dintre filosofie și teologie pare să fie imposibilă. Totuși, distincția poate fi făcută pornind de la metoda specifică filosofiei, adică metoda „a posteriori” și cea specific teologiei, adică metoda „a priori.”

Deși, nu au creat sisteme filosofice autonome, atât Augustin, cât și Toma d’Aquino au contribuit la dezvoltarea filosofiei prin idei generoase. „Logician, metafizician, teolog, Toma d’Aquino caută să concilieze filosofia rațională a lui Aristotel cu credința creștină; el armonizează ceea ce este „știut” cu ceea ce este „crezut.” Acolo unde reflecția filosofică cade în contradicții (de exemplu, în ceea ce privește creația în timp), el se bazează pe credință. Este fondatorul științei teologice ca știință teoretică (și nu numai practică, cum vor susține Duns Scotus și Occam). În pofida accentului aristotelic al doctrine sale, tomismul se inspiră direct din părinții greci ai Bisericii și din Sfintul Denis Areopagitul, primul episcop al Atenei: pornește de la Dumnezeu, coboară la îngeri și la oameni, ca apoi să urce din nou, prin Biserică și tainele acesteia la o teorie despre viața viitoare...Combătut de discipolii lui Duns Scot și ai lui William Occam, tomismul nu s-a dezvoltat decât de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când Summa Theologiae a devenit textul de bază pentru studii. Dar, de fapt, doar în 1879 papa Leon al XIII-lea, decepționat de nivelul extrem de scăzut al învățământului din seminariile și universitățile catolice a impus studierea operei Sfântului Toma. Profitând de faptul acesta, cardinalul belgian Desire Joseph Mercier (1851-1926), a încercat la Louvain, să întinerească tradiția și a fondat Școala neotomistă, viabilă și azi, care caută să incorporeze tomismul în scolile filosofice cele mai recente (azi fenomenologia și existențialismul). Filosofi ca Jacques Maritain și Etienne Gielson au căutat să pună în valoare ceea ce tomismul conținea ca universal valabil”.

Influențat de filosofia lui Aristotel cu privire la existența și natura sau ființa lui Dumnezeu, Toma d’Aquino îl prezintă pe Dumnezeu ca „Mișcătorul nemișcat” și ca „Actus purus”.

Atributele lui Dumnezeu îi sunt atribuite, ca să zic așa, prin analogie cu lucrurile create. Spre deosebire de Augustin și de Ansel de Canterbury, Toma d’Aquino folosește în procesul cunoașterii Adevărului sau al lui Dumnezeu metoda inductivă sau a posteriori.

Astfel, Dumnezeu poate fi cunoscut prin analogie cu lucrurile create și în virtutea cauzelor secunde. Dumnezeu este Prima cauză, Motorul nemișcat sau Actus Purus. El imprimă mișcare în lume însă lumea evoluează prin cauzele secunde.

În viziunea lui Toma d’Aquino, Dumnezeu nu cunoaște succesiunea fenomenelor care se petrec în lume în virtutea cauzelor secunde, ci cunoaște viitorul în virtutea infinității și a atotștiinței Sale.

Dincolo de cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, adică din natura creată și dincolo de calea apofatică pe care Toma a împrumutat-o de la Dionisie Areopagitul există la el o altă cale de cunoaștere a lui Dumnezeu și anume calea analogiei entis, adică calea analogiei sau a asemănării după ființă a celor create de Dumnezeu cel increat. Această cale a analogiei este numită și „calea eminenței” sau calea analogiei superlative.

Dacă Augustin l-a așezat pe Dumnezeu în ființă, Toma l-a așezat pe Dumnezeu în vârful ființei, prin metoda sau calea eminenței sau a analogiei superlative, sau calea supraeminenței.

„Atunci când citim ceea ce a spus Sf. Toma despre analogie, am putea avea senzația că el a examinat pur și simplu modul în care noi vorbim despre Dumnezeu, implicațiile verbale și conceptuale ale afirmațiilor noastre, și că, de fapt, nu a stabilit nimic despre adevărata noastră cunoaștere a lui Dumnezeu. Însă, pentru Sf. Toma, este un principiu fundamental acela că perfecțiunile lucrurilor create trebuie regăsite în Creator într-un mod supraeminent, într-un mod compatibil cu infinitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu. De exemplu, dacă Dumnezeu a creat ființele inteligente, atunci Dumnezeu trebuie să fi posedat intelect. Mai mult, o ființă spirituală trebuie să fie o formă intelectuală, așa cum spune Aristotel, iar ființa infinit spirituală trebuie să dispună de inteligență infinită. Pe de altă parte, inteligența lui Dumnezeu nu poate fi o facultate distinctă de esența ori natura lui, de vreme ce Dumnezeu este Act pur și nu o ființă compusă, iar Dumnezeu nu cunoaște lucrurile succesive, de vreme ce este fără schimbare și inapt de a fi detreminat într-un mod accidental. El cunoște evenimentele viitoare în virtutea eternității Sale, prin intermediul căreia toate lucrurile îi sunt prezente.”

Din moment ce inteligența lui Dumnezeu este identică cu esența, putem constata că Dumnezeul lui Toma este așezat în ființă și nu oricum în vârful ființei. Esența lui Dumnezeu identificată cu inteligența este așezată în ființa căreia i se pot conferi atribute. Putem să înțelegem mai bine acest adevăr dacă ne reamintim că la Plotin inteligența este categorială și vine după „Unu” sau „Binele”care este acategorial.

Dumnezeul lui Toma d’Aquino este așezat în ființa care transcende orice ființă sau/și existență datorită transcendenței Sale.

 ...

Immanuel Kant. Transcendența și imanența în limitele rațiunii.

Cunoașterea se află în centrul filosofiei kantiene. Kant pornește în demersul său filosofic de la întrebarea: „Cum este posibilă știința?” sau „Cum este posibilă cunoașterea?”.

Preocuparea sa principală este descoperirea unui fundament sigur sau cert al cunoașterii, atât al cunoașterii teoretice, cât și al cunoașterii practice. Kant s-a aplecat asupra criticii rațiunii teoretice pure și asupra criticii rațiunii practice pure. Dezamăgit, rând pe rând, de soluțiile gnoseologice ale lui Descartes, Leibniz sau Hume, el reușește să revoluționeze la propriu gnoseologia filosofică.

Spre deosebire de unii dintre înaintașii săi, filosofi care făceau ca subiectul să se raporteze la obiect și să graviteze în jurul lui, Kant face ca în domeniul gnoseologiei, obiectul să se raporteze la subiect și să graviteze în jurul acestuia.

Astfel, în viziunea sa filosofică, cunoașterea nu-și are izvorul în lumea exterioară și nu se produce a posteriori. Cunoașterea este pentru Kant fundamentată pe ideile a priori din rațiunea umană. Ideile a priori care sunt necesare și universale reprezintă fundamentul cunoașterii fenomenale, iar nu noumenale.

În centrul sistemului filosofic kantian sunt așezate fundamentele următoare:

1)      Ideile a priori;

2)      Cele douăsprezece categorii ale rațiunii;

3)      Timpul și spațiul, ca intuiții pure ale sensibilității noastre;

4)      Senzațiile (informațiile) ce provin din lumea empirică și sunt percepute prin simțuri.

Cele mai importante opere filosofice ale lui Kant, de fapt primele, sunt: Critica rațiunii pure,  Critica rațiunii practice și Critica puterii de judecată.

„Geniul metodei critice este de a fi descoperit că scopul filosofiei nu este de a extinde cunoștințele noastre asupra lumii, ci de a aprofunda cunoșterea noastră cu privire la om. Numai analizând posibilitățile profunde ale spiritului uman capabil, ceea ce poate ști, ceea ce are de făcut, ce poate spera. Critica rațiunii pure analizează în primul rând posibilitățile noastre de a cunoaște, din care Kant deduce extrem de exact formele cunoașterii matematice și principiile fundamentale ale fizicii lui Newton; el demonstrează, în afară de aceasta, imposibilitatea unei științe metafizice.”

În domeniul gnoseologiei, Kant operează o distincție clară între cunoaștințele a priori, adică cunoștințe și judecățile dobândite pe cale deductivă și cunoștințele și judecățile a posteriori, adică dobândite pe cale inductivă. Cunoștințele dobândite pe cale deductivă sunt necesare și universale. Necesitatea și universalitatea lor sunt atribute ce garantează caracterul lor veridic. În schimb, cunoștințele dobândite pe cale inductivă nu au atribute precum necesitatea și universalitatea și prin urmare sunt false. Lipsa lor de veridicitate derivă și din caracterul lor haotic și din faptul că simțurile ne înșală.

În Critica rațiunii pure, Kant susține că noi suntem în posesia unor anumite cunoștințe a priori, cunoștințele dobândite pe cale deductivă și nu pe cale inductivă și prin simțuri. Kant a introdus un criteriu prin care pot fi distinse cunoștințele adevărate de cele false. În legătură cu această problemă afirmă: „Avem nevoie aici de un criteriu cu ajutorul căruia să putem distinge sigur o cunoștință pură de una empirică. Experiența ne învață, în adevăr, că ceva are o însușire sau alta, dar nu și că nu poate fi altfel. Dacă, deci, în primul rând, se găsește o judecată care este gândită în același timp cu necesitatea ei, ea este o judecată a priori, iar dacă, pe lângă aceasta, nu este derivată decât din una care este ea însăși valabilă ca judecată necesară, ea este absolut a priori. În al doilea rând, experiența nu dă niciodată judecăților ei universalitatea adevărată sau strictă, ci numai una presupusă și relativă (prin inducție), astfel încât propriu-zis trebuie să se spună: pe cât am observat până acum, nu se găsește nici o excepție la cutate sau cutare regulă. Dacă deci o judecată e gândită cu universalitate strictă, adică astfel încât absolut nicio excepție nu e îngăduită ca posibilă, atunci ea nu e dedusă din experiență, ci e valabilă absolut a priori.”

Noutatea construcției filosofice kantiene constă în dezavuarea ontologiei clasice, a ontologiei inteligibile și a celei sensibile. Kant distinge între ontologie și metafizică. El este un susținător al metafizicii, însă al unei metafizici care nu pleacă de la o ființă fie de natură inteligibilă, fie de natură sensibilă. Problema centrală a filosofiei kantiene este legată de originea și natura judecăților și a conceptelor rațiunii. Importantă în cadrul acestui proces sau fenomen este relația dintre obiect și reprezentare. Pentru el originea conceptelor și a judecăților omenești nu poate fi lumea senzorială sau sensibilă. El susține că izvorul sau originea acestora este transcendentalitatea sau subiectivitatea noastră. Kant leagă transcendentalul de subiectiv însă nu le identifică. El se delimitează de caracterul solipsist al subiectivității înțeleasă în manieră carteziană etc. și extinde subiectivitatea dându-i un caracter obiectiv.

Astfel, ceea ce este mai real și mai obiectiv în noi este „spațiul” subiectivității sau al transcendentalității noastre, care de altfel este sediul cunoașterii noastre, articulate în lumea felomenală. Totuși, centrul de gravitație al filosofiei kantiene îl constituie metafizica. Metafizica kantiană poate fi înțeleasă la limită și într-o manieră agnostică ca fiind o formă de transcendență reprezentată privativ sau negativ. Problemele principale ale filosofiei kantiene sunt de altfel acestea: Dumnezeu, libertatea și nemurirea sufletului.

Aceste probleme sunt de fapt probleme ale rațiunii pure, adică ale unei rațiuni care nu conține în ea, în conceptele ei sau în judecățile ei nimic provenit din lumea empirică. În rațiunea pură există însă concepte și judecăți dobândite a priori, deductiv.

Gnoseologia kantiană este fundamentată pe trei principii și deopotrivă pe trei metode:

1) transcendență - reprezentată sau lumea noumenală inaccesibilă rațiunii teoretice pure;

2) lumea senzorială sau sensibilă circumscrisă contingenței și imanenței, o realitate fenomenală ce poate fi cunoscută;

3) „spațiul” transcendentalității sau al subiectivității ca centru și prim agent al posibilităților gnoseologice.

Prin simțuri pătrund în subiectivitatea sau transcendentalitatea noastră, numită și ontică, informații din lumea senzorială. Aceste informații sunt însă haotice. Ele sunt însă ordonate, sistematizate și structurate în concepte și judecăți analitice, de natură fenomenologică, cu ajutorul categoriilor a priori ale rațiunii și cu ajutorul spațiului și al timpului ca intuiții pure ale sensibilității noastre.

Dacă lumea fenomenală poate fi cunoscută astfel, problema cea mai dificilă este cea legată de posibilitatea cunoașterii conținutului „lumii noumenale.” Fără să minimalizeze cunoașterea fenomenală, Kant acordă o importanță majoră problemelor legate de „lumea noumenală” sau a „lucrului în sine.”

 ...

Transcendența va fi apărată și susținută teoretic și sistematic de către „realismul” absolut propriu primei părți a scolasticii și de către doctrina teologiei creștine despre revelația divină.

Creaționismul teologic este cel care va face o distincție clară între transcendența lui Dumnezeu și imanența lumii. Realismul absolut al lui Anselm de Canterbury păstrează transcendența lui Dumnezeu precum și transcendența ideii de Dumnezeu ca cea mai înaltă idee ce poate fi cugetată. Relația dintre gândirea sau ideea de Dumnezeu ca ființă absolut transcendentă postulează logic existența reală a Lui.

Părintele Ion Popescu (n. 1954) este  preot paroh al Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Pitești și profesor universitar la Facultatea de Teologie a UPIT.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.