Cunoaşterea prin tăcere. Tăcerea ca fiinţă-vol.1 - George Remete

În raportul fiinţial cuvânt-tăcere, prima idee sau impresie este aceea că tăcerea reprezintă golul iar cuvântul e plinul. Impresia e grăbită şi înşelătoare. Experienţa ne arată că de multe ori cuvintele pot fi goale iar tăcerile pot fi nu numai pline ci chiar depăşind cuvintele cele mai pline:
“Rabinul Menzel îi adună pe discipoli alături de el şi tace în timp ce noaptea se scurge. În zori, se ridică şi spune:«Fericit cel ce ştie că Unul este unu şi unic … Tăcerea este bună, chiar dacă este goală; cuvintele, nu: dacă sunt
goale, aşa rămân»”. 5 Tăcerea nu este un “gol” care nuspune nimic, ci e sensul existenţelor care, prin raţiunile lor, “vorbesc” şi chiar strigă: “Nu auziţi această voce cumplită care urlă de jur împrejur la orizont şi care de obicei se numeşte tăcere?”

Tăcerea este primordială şi se arată prioritară faţă de cuvânt pentru că este anterioară cuvântului. Orice cuvânt se naşte din tăcere şi are nevoie de ea; tăcerea este însă suverană, neavând nevoie de cuvânt. Din Tăcerea Primordială – Das Urschweigen – s-a născut Cuvântul, ea este izvorul din care au ţâşnit apele existenţelor şi luminile sensurilor, exprimate prin cuvânt: “gheţarul supremei tăceri constituie sursa efuziunilor nesecate. În acelaşi
mod, dar cu alte imagini, inefabilul e obiectul unei intuiţii mute; raţionamentele locvace se adună şi în cele din urmă se opresc în focarul punctual, foarte arzător şi foarte îngheţat deopotrivă, al luminii obscure; dar omul, redus la tăcere de către densitatea şi intensitatea însăşi a acestei
intuiţii, arde de nerăbdare să vorbească şi să cânte; căci intuiţia trans-discursivă este posibilitatea de a vorbi la infinit”. 7

5 Elie Wiesel, Contre la mélancolie, Paris, Seuil, 1981, p. 207,
apud David Le Breton, Du silence, Editions Métaillé, Paris, 1997,
trad. rom. „Despre tăcere”, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 226

7 V. Jankélévitch, op.cit., p. 82