Cunoasterea prin tacere -vol.1-5- George Remete

CUNOAŞTEREA PRIN TĂCERE- ediţia a II-a, revizuită -

Carte distinsă cu premiul Ion Petrovici al Academiei Române pe anul 2004.

NOTĂ la ediţia a II-a:

Autorul îşi exprimă recunoştinţa şi iubirea faţă de acad. Gheorghe Vlăduţescu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care au impus această carte conştiinţei publice

După Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-luteran (1999), în termenul căreia i s-a conferit titlul de doctor în teologie, după Perspective noi în teologia sacramentală luterană (din acelaşi an) şi după dogmatica ortodoxă, manual apărut în câteva ediţii (1996 şi în continuare), părintele Remete publica în 2004, la „Reîntregirea” Alba Iulia, o întinsă şi profundă
cercetare şi meditaţie, totodată, privitoare la teologia tăcerii. Cunoaşterea prin tăcere, aflată acum la o a doua ediţie mult sporită, la Paideia, cel puţin în lectură filozofică, aceasta fiindu-mi proprie, paradoxal, este dintre cele mai provocatoare la dialog.Bine sau rău, ne intră în fire, ca, parafrazând o vorbă de-a vechilor greci, să prindem în discursivitatea noastră raţională şi iraţionalul, să zicem că ştim că nu ştim, să demonstrăm că demonstraţia nu e posibilă. În fine, să vorbim pe îndelete despre tăcere.
Filozofii, de când e filozofia, s-au pus pe ei şi au îndemnat ca gestul să le fie retrăit în cele mai contradictorii încercări. Într-un fel, eseistica lui Montaigne este exemplară pentru modul de a fi al filozofiei ca şi al artelor, la limită, de ce nu, al omului ca om, în situaţie. Ce altceva este filozofia sau poezia, sau muzica decât reconstrucţie după reconstrucţie, în ordinea imaginarului,
a lumilor posibile? Montaigne, în solitudinea castelului său seniorial, îşi închipuia varii situaţii menite să dea seamă de comportamente şi reacţii. Eseurile erau incursiune în viaţa posibilă, în mai mare măsură decât în aceea cotidiană. Căci, filozofic, poate, amintindu-ne de Rimband, „La vraie vie est absente. Nous ne sommes pas au monde”.Forţare a limitei, filozofia nu ne trece însă dincolo de aceasta. Gândim ilimitatul sau ceea ce transcende limitatului din lăuntrul acestuia, tot aşa cum gândim raţional iraţionalul oricum vorbim despre tăcere.Nu ne dorim însă, în acest fel, de propria reputinţă? Nu cumva tocmai ceea ce constituie măreţia noastră, raţiunea şi limbajul, adică ne limitează?

Poate că în dialogul cu teologia, în acest caz, a tăcerii am găsi o nouă cale către noi. Poate! Depinde de strategia pe care o punem în joc, depinde şi de jocul însuşi, depinde şi de „celălalt” în dialog.
Cartea părintelui Remete este de experiere. Se cuvine, aşadar, s-o luăm ca pe o provocare, ca la romani, chemare la luptă, aceasta în vederea bunei întocmiri a lucrurilor.
Dialogul, autenticul dialog, presupune comuniunea. Cât dă şi cât primeşte fiecare dintre parteneri, mai mult sau mai puţin, nu e ignorat. Trebuie să ştim să şi primim, mai ales, să primim.
Bănuiesc că din această carte de teologie a tăcerii avem, în dialog, mai mult a primi decât a da.

Acad. Gh. Vlăduţescu