Dorul - condiţia românească a fiinţei - George Remete

Cartea reprezintă prima monografie despre dor ca ființă artistică, filosofică și teologică. Lucrarea cuprinde trei părți și se vrea un răspuns împotriva celor care  neagă capacitatea dorului de a fi o categorie filosofică. În același timp, ea este și o apologie pentru valoarea și sublimul spiritualității românești, în general.

Constantin Noica spunea că „Dacă pe pământul românesc ar crește o plantă hrănitoare ce nu se găsește în alte părți … Dacă în vorbirea noastră s-au ivit cuvinte și înțelesuri ce … nu au apărut în vorbirea și cugetul altora, suntem de asemenea datori să dăm socoteală de ele”. O astfel de plantă hrănitoare, un astfel de cuvânt și înțeles este cuvântul românesc „dor”. Să vedem cum dă socoteală de el C. Noica.

El recunoaște că „orice adâncire în această limbă … nu reprezintă până la urmă decât o simplă «introducere la dor»”, că „noi înșine, ca oameni, suntem … un fel de «Introducere la dor»”. Convins că există „două suflete românești: sufletul pastoral și cel agrar” și – în acord cu specialiștii autorizați și recunoscuți – că „am fost la început un popor pastoral”, C. Noica conchide, împreună cu aceia, că „Dorul nu poate fi înțeles decât născându-se în lumea păstorilor”. Această origine și spiritualitate nu-i încântă însă pe toți comentatorii. Pentru scepticismul lor, rămân exemplari Emil Cioran, postmoderniștii și globaliștii de astăzi. Cioran decreta că „satul n-a intrat niciodată în lume”iar „cu țăranii nu putem intra decât prin poarta din dos a istoriei”. Față de acest pesimism negru al prietenului Cioran, replica lui Noica n-a întârziat, cu observația că „Nu tot ceea ce e țărănesc a fost la noi anistoric … Există societăți de tip rural ce au și forță de expansiune, spirit ofensiv, putere de afirmație”. Diferit structural de Cioran, Noica e profund convins și convingător (într-o mulțime de scrieri) în ce privește capacitatea, forța și valoarea spiritului românesc în general și al celui popular în special.

Dar, în privința dorului, C. Noica dă cu o mână și ia cu două. Declarația lui de iubire față de ideea dorului e foarte rezervată, limitată și până la urmă chiar anulată, căci el adaugă apoi că „nu se poate explora … concepția unei comunități despre viață și ființă prin câte o singură vocabulă (ca «dor»)”. Față de această idee, noi am face numai observația că există termeni indiscutabil capabili de asemenea încărcătură, că (de ex.) „moartea”, „viața” sau „ființa” nu sunt simple vocabule ci categorii ființiale universale și supreme: exact așa este și noțiunea „dor” din limba română. Dar ultimul cuvânt al lui Noica e tranșant, decisiv și total. După ce declară că „trebuie să ceri iertare zeilor … pentru tot ce e vag, insesizabil și de neiertat sentimental în conținutul cuvântului «dor»”, el rostește concluzia și convingerea lui finală: „ar trebui să sfârșim cu dorul, să ne despărțim de el … e un cuvânt al inimii numai, și nu al gândului”. Așadar, Noica crede că noțiunea românească a dorului nu acoperă pretenția unei „condicio entis”, că ar fi „prea mică pentru un război atât de mare”. Nouă ni se pare că Noica nu a înțeles. El concepea, de fapt, noțiunea de dor ca fiind exclusiv sentimentală sau artistică. Vom proba însă că aceasta constituie numai o parte sau o dimensiune a dorului. Căci înțelesul dorului este atotcuprinzător; el este atât artistic, cât și filosofic și teologic. Dorul nu este numai „sentimentul românesc al ființei” (C. Noica) ci și condiția existenței sau condiția românească a ființei.

Ca probă a unicității și sublimului dorului, se aduce mereu observația că această noțiune românească este intraductibilă, afirmație atât de frecventă încât a devenit banală. Nu încape îndoială că ideea acestei intraductibilități va avea atât susținători cât și contestatari până la sfârșitul veacurilor. Însă toți trebuie să admită că fiecare limbă, având un specific, are și o anumită „impermeabilitate”, cum spunea L. Blaga. Orice cunoscător recunoaște, în acest sens, că a traduce cuvântul românesc „dor” prin „Sehnsucht” (germ.), „I miss you”, „sorrow” (engl.), „ya skutchayu” (rus.), „hiànyzol” (ung.), „manquer” (fr.), „mancanza” (ital.) sau „saudade” (port.), înseamnă „a circumscrie o neputință”. Aceste „traduceri” sunt atât de improprii încât ajung uneori la limita ridicolului. Dar această intraductibilitate nu trebuie să șocheze, să irite sau să dezarmeze, căci ea nu înseamnă altceva decât specificul sau identitatea oricărei limbi. După cum nimeni nu poate scăpa de limba și de sufletul propriu, tot astfel nu poate scăpa nici de limba sau sufletul neamului în care s-a născut: nici chiar Cioran.

A înțelege intraductibilitatea dorului este totuna cu a înțelege ireductibilitatea persoanei, a limbii și a neamului. Dacă realizăm că orice persoană este ireductibilă, atunci înțelegem că există spiritul, că orice persoană, limbă și neam sunt un spirit și o spiritualitate ireductibilă, unică și definitivă. Nu există cugetător care să admită existența spiritului și să nu afirme ireductibilitatea persoanei, a limbii și a sufletului unui neam; tot astfel, e de înțeles că aceia care resping unicitatea și intraductibilitatea unor noțiuni specifice nu cred de fapt în spirit sau spiritualitate, ci le manevrează numai, ca pe niște convenții.

Alecu Russo spunea că „dorul este al doilea suflet ce a dat Dumnezeu românului”. Nu cunoaștem nicio altă limbă pe pământ care să afirme că Dumnezeu i-a dăruit ceva ca pe un „al doilea suflet”. Afirmația lui A. Russo se dovedește astfel o inspirație excepțională, o privire directă în străfundul sufletului românesc, o conștientizare sau oglindire divină în sufletul național. Sufletul național nu este însă numai artistic, ci trebuie să aibă toate dimensiunile ființei. Dacă dorul este al doilea suflet al românului, dacă se identifică cu spiritul național, atunci el e unic și total în exprimarea acestui spirit ca ființă artistică, filosofică și teologică. Prin urmare, dacă până acum aproape toți comentatorii dorului l-au afirmat și tratat numai ca valoare artistică, noi îl credem și-l afirmăm ca ființă artistică, filosofică și teologică în același timp.

Dorul nu este o valoare confiscată de români. El este atât o valoare general-umană cât și una specific românească. Toți oamenii au și cunosc dorul, dar la români el are un specific unic și incomparabil. Există o analogie prin care putem proba realitatea aceasta dublă sau paradoxală, ca fiind simultan general-umană și specific-românească: cuvântul. Toți oamenii au darul cuvântului, în orice neam și vorbire, dar, în același timp, limbile sunt diferite sau specifice: același cuvânt (mamă, iubire, etc.) are în fiecare limbă atât un înțeles general-uman cât și un specific sau o varietate de nuanțe.

Românii n-au confiscat ideile „dor”, „plai” sau „noroc” ci le-au dat numai un înțeles, o simțire, o culoare, un miros și un gust specific și incomparabil. Nu susținem că dorul ca și condiție românească a ființei (condicio entis valachica) ar fi unica simțire autentică a ființei. Dimpotrivă, ni se pare că fiecare neam și fiecare limbă trebuie să aibă ceva asemănător sau corespunzător. Dar socotim dorul românesc ca eminent, adică una din cele mai înalte, profunde și depline încorporări ale ideii de ființă, din ceea ce este și reușește omul pe pământ.

C. Noica contestă ideea de a considera dorul drept un concept filosofic, de a-l „absolutiza” ca și „condicio entis”. Dar el ignoră faptul că este imposibil ca limba și neamul să nu-și concretizeze într-un unic concept exponențial ideea acestei condiții. Indiferent de formă și calitate, fiecare neam și limbă o face; iar acest concept nu poate fi simplu sentimental sau artistic, căci orice neam încorporează cu necesitate ideea supremă de existență nu numai artistic ci și filosofic și teologic.

Ne dăm seama însă că aici se impune în mod firesc o întrebare: dacă recunoaștem că toate popoarele sunt capabile de sublim și au o simțire specifică a ființei, atunci cum mai putem pretinde, în același timp, că dorul românesc este unic și absolut? Răspunsul este: tot așa după cum afirmăm că, deși „orice mamă e anume / cea mai scumpă de pe lume” (N. Stănescu, „Cea mai scumpă de pe lume”), totuși mama mea e unică și absolută!

Noi ne permitem să afirmăm dorul ca unicitate și absolut pentru că recunoaștem un specific național fiecărui neam, pentru că probăm unicitatea și absolutul fiecărei mame: „În aceeași limbă / Toată lumea plânge, / În aceeași limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. / În limba ta / Ți-e dor de mama …” (G. Vieru, În limba ta). Un indiciu semnificativ al dorului ca expresie românească autentică și supremă a fiinţei ni se pare şi faptul că – în ciuda deosebirilor atât de mari dintre disperatul Cioran, deistul Blaga, hegelienii D.D. Roșca și C. Noica și ortodoxul naționalist Stăniloae – în definitiv disperarea lui Cioran este în final dorul după absoluta Coastă a Boacii, deismul lui Blaga este tot o tânjire după „curțile dorului” iar hegelianismul lui D.D. Roșca și C. Noica este dor după devenirea întru ființă: același dor după ființă precum dorul îndumnezeirii din teologia păr. Stăniloae.

Omul este interesant atât ca individ cât și ca specie. Fiecare individ uman este un specific și un destin unic; totuși, deplinătatea, amploarea sau expansiunea maximă a umanului o revelează comunitatea, căci persoana nu e autentică și deplină decât în comuniune. Așadar, popoarele exprimă complet omenescul, ele arată ce poate omul în univers. Niciun popor nu e lipsit de defecte, dar niciunul nu poate fi lipsit de calități. Nu răul, ci binele întemeiază și ține existența; prin urmare, nu existența răului e fundamentală și demnă de interes, ci a binelui.

De fapt, neîncrederea unora că dorul ar putea fi o categorie filosofică înseamnă atât îndoiala că sentimentul sau sensibilitatea ar putea atinge o înălțime înțelegătoare, cât și neîncrederea că fiecare popor constituie o categorie specială și unică de existență, un gând specific și unic al lui Dumnezeu cu omul. Or, dacă unii români nu cred că dorul poate fi prezentat ca și categorie filosofică sau suprem ființial, noi, dimpotrivă, credem că această categorie poate fi găsită (în alte forme, calități și culori) și la alții.

Este cu totul semnificativ că românii care contestă astăzi o categorie românească specifică, unică și absolută a ființei sunt tot aceia care neagă specificul național și promovează globalizarea și relativizarea. Aceștia neagă specificul românesc al ființei ca dor pe motivul că acesta ar fi refularea unui complex de inferioritate, datorită (de ex.) întârzierii statale a românilor şi a incapacităţii lor de a produce „istorie mare”. De fapt, unificarea statului românesc a avut loc înaintea unificării Italiei și Germaniei, și totuși acele popoare își susțin specificul național fără niciun complex; prin urmare, această motivare a contestării este forțată și falsă. Iar a nega vreunui popor (în general, și european în special) capacitatea de a produce istorie este nu numai riscant, nedemn sau jignitor, ci chiar ticălos și fals.

Ne dăm seama că încercarea de a propune o filosofie a dorului românesc la începutul mileniului trei pare naivă, desuetă, depășită, eșuată, utopică, ridicolă sau penibilă din start. Atragem însă atenția că tema dorului apare ne-dorită, ne-atractivă și depășită din cauză că tocmai temele fundamentale și esențiale sunt astăzi ne-dorite, evitate sau respinse: mama, tata, femeia, bărbatul, familia, persoana, credința, Dumnezeu. Și nu e inutil aici să reamintim că iubirea – ca și dorul – e sublimă numai pentru cei implicați în ea; pentru ceilalți e utopică, ridicolă și penibilă. Așadar, acceptarea sau respingerea ideii dorului ca și categorie românească a existenței este simptomatică și îl califică, vrând-nevrând, pe orice intelectual român. Așa cum te califici prin referirea la mamă, iubită, familie, credință, etc., tot astfel te califici, inevitabil și necesar, și în funcție de dor: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea îl va spulbera!” (Matei 21,44). Așa cum nu poate scăpa de părinți, limbă și credință, tot astfel nu scapă omul onest și riguros nici de dor.

A crede că dorul înseamnă forma, categoria, condiția sau dimensiunea românească a ființei este totuna cu a accepta că Absolutul vorbește fiecărui neam pe limba lui; aceasta înseamnă a-I da voie lui Dumnezeu să vorbească în toate limbile pământului și a nu-L obliga să vorbească exclusiv englezește.

1.        DORUL CA SUBSTANȚĂ ȘI PERSOANĂ

A cerceta și a spune ce înseamnă dorul înseamnă însă, mai exact, a afla și a preciza originea și conţinutul lui. Cu alte cuvinte: de unde vine, ce sau cine naște și încorporează dorul? Este dorul entelehia ființei ca energie impersonală, sau este energie personală care se încorporează atât în persoane cât și în lucruri? Este dorul o stihie, o energie imanentă și irepresibilă care depășește persoana și domină totul, ca o necesitate mai presus de persoană?

Pornind de la cercetarea ființelor, constatăm ușor că dorul cuprinde toate formele ființei, că el se încorporează în toate, că-și face locaș în toate, că nu există ființe incapabile sau nelocuite de dor. Dorul este identificabil peste tot, începând cu plantele cele mai mici. Toate formele de viață, începând de la vegetaţie, exprimă și oferă dorul. Prin miroasele și culorile lor, ele emană un parfum divin al dorului: „Bolnăvit de doruri multe, / Moare-n geam azi busuiocul / Ni s-a dus în altă țară / Amândurora norocul” (O. Goga, „Singur”) iar „Luceafărul bòlnav în lumea de-ngheț / Clipește din gene molatic, / Când dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm, / Și-l geme porumbul sălbatic” (O. Goga, „Dimineața”). Între aceste ființe, tuturor se impune dorul prin verdeața copleșitoare și apa molcomitoare: „De n-ar fi crâng și izvor / N-ar mai fi pe lume dor”. Dar dorul nu lipsește nicăieri, nu alege, ci intră în toate și respiră atât prin lucruri cât și prin persoane: „Mândruor, de când te-ai dus, / Doru-n față mi s-a pus / Și pe pomii din grădină, / Și pe-a mea scumpă inimă, / Și pe frunza de pe fagi, / Și pe ochișorii-mi dragi, / Și pe frunza de pe nuci, / Și pe-a mele buze dulci”.

Mai zgomotos și mai viu e parcă dorul exprimat de ființele vii mici, precum păsările: „Păsările aiurite / Își scot sufletul din ele / Pribegind de doruri multe / Călătoare printre stele” (Arhip Cibotariu, „Au înnebunit salcâmii”). Dar chiar și obiectele personale pot exprima un dor, căci sunt încărcate de personalitatea posesorului: „Eu am plecat demult din Elsinor / Și crimele-ntâmplate sunt în părăginire / Pumnalul ce-l scăpasem a ruginit de dor / Pe fundul mării, de nemărginire” (Ion Sângereanu, „Elsinor”).

Dorul nu e însă necesitate sentimentală, auto-încântare, pigmentare, condimentare sau colorare a cenușiului vieții. Nu numai lucrurile de lângă noi au dor, pentru că ni-l închipuim noi, pentru că avem nevoie de el în spațiul personal, domestic sau imediat. Dorul naturii mici este inevitabil pentru că e cel mai aproape de noi. Dar mai presus de el e dorul naturii mari, mai amplu nu numai cantitativ ci și calitativ. Departe de a fi simplă substanță, toată natura este o ființă vie, participantă și dăruitoare activă de energie vitală. În ea, nemuritor, măreț și veșnic fremătător este dorul codrului, care, părăsit în toamnă de prietenii săi – ființele care l-au populat tot anul – declară că „mă lasă pustiit, / Veștejit și amorțit / Și cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el!” (M. Eminescu, „Ce te legeni?”). Un asemenea dor există numai în ființa românească, pentru că în nicio altă limbă, simțire și spiritualitate nu aflăm că pădurea „se îngână cu dorul”. Dorul este îngânarea românului cu Ființa sau legănarea Ființei în sufletul românesc, suflarea Duhului în ființa românească, ființarea sau zbaterea ființei românești în istorie, în sensul raportului poetic dintre Duh și ființa inspirată de El, ca o „ramură a poeziei / a cărei umbră pe pământ / și duh de vânt și de zăpadă, / lent clătinându-o, îi sunt” (Nichita Stănescu, „Insignă”). Pentru român, toate elementele naturii mari sunt capabile și ofertante de dor evident și nemuritor: „Că și muntele, că-i munte / Și tot are doruri multe”, iar „Când mă uit sara la lună / îmi face inima bună / Că luna-i nemuritoare, / Și tot are dor și jale, / Dor de stele și de soare / Și e departe de nori / Și tot duce și ea dor”. Chiar și pământul, uriașul opac și greu care ne ține și tace, ne face și apoi ne îngroapă, este și el o ființă simțitoare, participantă și cooperantă la destinul omului și al întregii ființe: „Aurul sângeriu curat / Albul columbei îl străbate / Pământul sângeră-n țâțâni / De dor și de singurătate” (I. Alexandru, „Sângeră candela”).

Dorul naturii mici e limitat, acceptabil și plăcut, ca un ambient firesc sufletului; în schimb, dorul naturii mari e nu numai imens ci și nesfârșit și irezistibil: „Lung îi drumul Clujului / Da-i mai lung al dorului / Drumul Clujului se gată / Al dorului niciodată”. El e nu numai imens, ci mai ales copleșitor și chiar distrugător: „Pe unde umblă dorul / Nu poți ara cu plugul / Că s-acață plugu-n dor / Trag boii de se omor”. Dacă natura mică încorporează și oferă dorul ca frumusețe, culoare, mireasmă, farmec, vrajă sau magie, în schimb natura mare respiră energie universală, ca o stihie atotcuprinzătoare, nebiruită și cotropitoare. Dar dorul este ceva ce pe de o parte aparține naturii, pe de altă parte o depășește și o supune, chiar schimbând-o: „Arde-l focul lui de dor / Face dealul delușor, / Bradul îl face crenguță / Și prăpastia, călicuță. / Cât o fi dealul de mare / Dorul îl face cărare, / Cât o fi dealul pripor, / Doru-l face trecător”. El depășește orice forță sau energie din natură și se arată irezistibil: „Am bătut în poartă cuie, / Doru-afară să rămâie, / Da’nici mama ușilor / Nu stă în cale la dor / Că dorul și dragostea / În calea lor nu poți sta!”. Deși se încorporează și se exprimă și prin natură, dorul depășește și trage mai greu decât toată ființa universului: „Am pus doru la cântar / Am pus tot ce-am avut eu / Și tot doru-o tras mai greu / Am mai pus un sac de lutu / Și tot doru-o tras mai multu / … / Nu-l mai pune la-ncercare / Pentru dor nu sunt cântare”.

 ...

Părintele Gheorghe Remete profesor universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie.

Părintele Gheorghe Remete s-a născut în anul 1954 și este cadru didactic universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie. În prezent este profesor univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Albă Iulia.

Licențiat în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București între 1974-1978, părintele Gheorghe Remete urmează și studiile doctorale (1979 – 1987), susținând teza intitulată „Sfintele Taine în contextual dialogului orthodox-luteran”.

În anul 2006, părintele Gheorghe Remete este distins cu premiul „Ioan Petrovici” din partea Academiei Române pentru lucrarea științifică intitulată Cunoașterea prin tăcere.

Activitatea de cercetare științifică s-a concretizat printr-o serie extrem de consistentă de cărți, studii, comunicări și articole pe care părintele Gheorghe Remete le-a publicat de-a lungul carierei sale, dintre care amintim:

Volume: Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile ortodoxe, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997; ediția a III-a – 2000, ediția a IV-a – 2007; Sfintele taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999, ed. a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Perspective noi în teologia sacramentală luterană. Evaluare ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999; Contribuții la studiul istoriei bisericești universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 200; Cunoașterea prin tăcere, ediția I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2007, 5 volume; ediția a III-a, Alba Iulia 2011; Das schweigen als sein, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, ediția I, Ed. Institutului Biblic al B.O.R., București, 2005. ediția a II-a, rev. și adăug., Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Poezii, Ed. Punct, București, 2010; Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie, Ed. Reîntregirea, 2010.

Traduceri: Rabindranath Tagore, Ofranda lirică (traducere din limba franceză), Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995, ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2009, Max Picard, Fuga de Dumnezeu (traducere din limba germană), Ed. Anastasia, București, 1998 și Wolfhart Pannenberg, Teologia sistematică, vol. III (traducere din limba germană), Alba Iulia, 1999.

Distincții, titluri și premii: Nominalizat la titlul MAN OF THE YEAR – 2006, de către Governing Board of Editors of the American Biographical Institut; distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2004, pentru cartea Cunoașterea prin tăcere, decernat în cadrul ședinței solemne a Academiei Române din 19 decembrie 2006; inclus în Enciclopedia Personalităților din România, ediția a IV-a, 2009; inclus în Enciclopedia Ortodoxiei Romanești, București, 2010.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.