Iisus Hristos, Iubirea trădată. Vol. 2: Singurul Dumnezeu - George Remete

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Volumul II este o argumentare sistematică a dumnezeirii lui Iisus Hristos.

În primul volum al acestei lucrări am arătat că iubirea este trădată pe pământ, că omul reușește să trădeze chiar Iubirea absolută. Dar esențială, primordială și definitivă nu rămâne trădarea ci iubirea. Oricât ar fi de trădată sau uitată, „iubirea nu cade niciodată” (I Cor. 13,8). Oricât s-ar întuneca lumea, oricât s-ar căsca absurdul și ar rânji trădarea, lumina Ființei rămâne suverană: „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5). Existența însăși e proba sensului ce domină absurdul și neființa, iar trădarea nu face decât să accentueze absolutul și biruința iubirii. În ultimă instanță, numai iubirea există, iar omul ca experiență a iubirii își este sieși mărturie a acestui Absolut. Dacă ar şti ce şi Cine este Iubirea pe care o trădează, dacă ar înțelege cine este Iisus Hristos, poate că omul nu L-ar mai trăda.

În volumul I am afirmat că Iisus Hristos este Dumnezeu. Am afirmat, dar nu am argumentat; de aceea, vrem să prezentăm aici probele Divinității Lui. A vorbi despre iubirea şi autenticitatea lui Iisus Hristos înseamnă a mărturisi Dumnezeirea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu sau Dumnezeu întrupat, căci El este singurul întemeietor de religie care, om fiind, a pretins că este Dumnezeu. De aceea, înțelegerea Dumnezeirii Lui cere, în primul rând, înțelegerea întrupării lui Dumnezeu.

Toate religiile învață pe credincioșii lor că Dumnezeu i-a creat pe oameni, este apropiat și le poartă de grijă, dar în toate Dumnezeu rămâne străin ființial omului. Chiar dacă este „iubitor”, în religiile necreștine El este iubirea-de-de­parte; trebuie înțeles că depărtarea iubirii nu este geogra­fică, iar apropierea ei este numai intimitatea ființială, și nu morală. Totdeauna omul a sperat în apropierea lui Dumne­zeu, dar niciodată n-a visat la întruparea Lui, adică la îno­menirea definitivă a lui Dumnezeu. Ideea întrupării este o noutate absolută și insuportabilă. Sf. Ioan Damaschinul spune că ea este „singurul lucru nou sub soare” („Dogmatica”,III,1); de fapt, ea este mai mult: singura noutate în existență, pentru că este noutate chiar în Dumnezeu. Ea nu înseamnă numai un chip temporar al lui Dumnezeu, sălășluit provizoriu într-un om din Nazaret, ci asumarea ființială și definitivă a omenității de către Dumnezeu. Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos nu înseamnă că recunoaștem în­tr-un om pe Dumnezeu (ca la buddhiști pe Boddhisatva), ci că recunoaștem pe Dumnezeu ca om. Omul Iisus nu este un avatar al lui Dumnezeu ci Dumnezeu însuși ca Persoană spe­cială, unică în două firi, divină și umană, pentru că iubirea lui Dumnezeu pentru om nu este într-un timp și pentru un timp, ci din veci și pentru veci. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, omul există din veșnicie și pentru veșnicie.

Trebuie recunoscut că ideea întrupării lui Dumnezeu este nu numai Noutatea absolută, ci chiar Imposibilul. Ea pare curată nebunie: din punct de vedere filosofic o absurditate și o imposibilitate, iar din punct de vedere teologic o blasfemie. Cum să se schimbe Dumnezeu, cum să se facă altceva, cum să se denatureze? Cum poate gândi omul așa ceva? Pe ce se bazează, căci totul este împotriva acestei idei?! Arta și teolo­gia se pot complace în ea căci, oricum, ele nu respectă logica, dar știința și filosofia o resping categoric. Toată logica și toată experiența par să stea împotriva Întrupării: totdeauna omul a avut ideea de Dumnezeu, dar niciodată n-a pus mâna pe El. Așa cum nimeni nu poate nega inexorabilul morții, tot astfel pare că nimic nu poate dovedi sau susține Întruparea. Stranietatea acestei idei este absolută iar șocul ei este incomensurabil, căci dacă e adevărată ea aruncă în aer tot ce știa omul până atunci despre ființă, despre Dumnezeu, om și lume. Dacă e adevăra­tă, ea face praf și pulbere toate religiile și credințele și impune un singur Dumnezeu adevărat: Iisus din Nazaret.

Este ușor de înțeles că împotriva Întrupării stau perma­nent o mulțime de obiecții.   Acestea par insurmontabile iar respingerea lor e foarte dificilă, căci însăși ideea de Întrupare se vede „admirabilă, sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”.

Obiecțiile împotriva Întrupării

Obiecțiile împotriva Întrupării sunt, în principal, obiecții filosofice și obiecții teologice. Toate obiecțiile sunt extrem de puternice, pentru că sunt fundamentale, simple și pe înțelesul oricui.

Obiecțiile filosofice principale sunt acelea că absolutul nu poate deveni relativ, spiritul nu se face materie, veșnicia timp, infinitul finit, necuprinsul cuprins sau divinul uman. Cum poate un produs al naturii să fie identificat cu principiul care l-a generat, cum poate o creatură să nască pe Creatorul ei ? Întruparea pare să încalce proprietatea termenilor; ea pare să nege nu numai logica sau înțelegerea, ci însăși ființa și existența, întrucât le întoarce pe toate pe dos! Ea contrazice totul și în primul rând Absolutul sau Principiul, care nu poate cunoaște devenire sau schimbare, căci s-ar contrazice, anula sau sinucide. Absolutul sau Principiul existenței se numește așa pentru că nu se poate relativiza, amesteca sau confunda cu altceva. Exact în acest sens spunea Platon că „nici un Dum­nezeu nu se amestecă cu oamenii” („Banchetul”, 203 a). George Remete

Există însă răspunsuri la toate aceste obiecții, iar dacă este riguroasă și onestă filosofia le poate înțelege. În ce privește raportul absolutului cu relativul, Întruparea nu înseamnă schimbarea sau relativizarea ci tocmai afirma­rea lui, căci trebuie observat că atingerea absolutului de relativ sau lucrul absolutului cu relativul este tocmai pro­prium-ul sau suveranitatea lui; căci, dacă n-ar putea lucra cu relativul fără să fie afectat în el însuși, absolutul n-ar fi absolut! La fel, în raportul infinitului cu finitul, „finitul nu este opusul infinitului”, și tocmai raportul lor „permite infinitului să asume și să cuprindă finitul fără a înceta să fie infinit”, căci fără această capacitate n-ar mai putea fi numit infinit.

Nici veșnicia nu este negată de Întrupare, ca manifesta­re a ei în timp, căci ea nu exclude și nu se opune timpului. Așa cum creatura nu se opune Creatorului ci îl revelează, tot ast­fel timpul nu este decât lucrarea sau deschiderea veșniciei. Întrucât nu există de sine, ci e lucrarea eternității, aceasta se poate manifesta prin timp iar timpul o poate mărturisi.

Întruparea este și un raport al invizibilului cu vizibi­lul. Ea dovedește că absolutul, ca invizibil, se poate face vi­zibil, pentru că „invizibilul este măduva vizibilului (așa cum atomul este, în ultimă instanță, invizibil, n.n.) și stăpânește vizibilul … fiindcă invizibilul este întotdeauna mai amplu, mai întins și mai abisal decât vizibilul”3. Întruparea este revelarea deplină a lui Dumnezeu, a Invizibilului, pentru că „din punct de vedere fenomenologic, Revelația este un fenomen saturat … Hristos este nevizibil după cantitate, insuportabil după calitate, absolut după relație și de neprivit după modalitate …”.

La obiecția că Întruparea contrazice necesitatea Abso­lutului, se poate răspunde că Absolutul nu este numai nece­sitate ci mai presus de toate este libertate sau, mai exact, este un raport paradoxal, suprem și de neînțeles, între ne­cesitate și libertate. Numai El este simultan necesitate și libertate absolută. Dar, în virtutea libertății Sale, el nu este prizonierul propriei Sale ființe și, în acest sens, „venirea incognito a lui Dumnezeu ca om în istorie «trebuie» să existe din necesitatea libertății înseși”. Necesitatea lui Dumnezeu e libertatea iar libertatea lui Dumnezeu e necesară: altfel n-ar fi nici atotputernic, nici liber, nici necesar.

Tot astfel, filosofia nu concepe Întruparea pentru că aceasta afirmă că, făcându-se om, Dumnezeu a murit pentru oameni. Evident că ideea morții lui Dumnezeu este o con­trazicere totală a lui Dumnezeu, o imposibilitate și o nebu­nie. Dar teologia răspunde și aici că moartea lui Iisus Hristos nu privește firea sau ființa Lui divină ci numai pe cea uma­nă. Fără îndoială că El simte moartea în toată persoana Sa; totuși, nu trebuie uitat că, chiar făcând „experiența” morții, Dumnezeu e Viața absolută și Suveranul pentru care moartea nu are înțelesul și puterea pe care o experiază omul. În virtu­tea unirii dintre firea Sa divină și cea umană, chiar firea Sa umană rămâne tare în moarte și nu cunoaște descompune­rea, conform mărturiei biblice.

Posibilitatea Întrupării

Posibilitatea Întrupării e dată în primul rând în Dumnezeu ca Iubire Originară, în măsura în care baza, esența și sensul existenței este Iubirea. Trebuie înțeles că secretul Întrupării nu constă simplu în atotputernicia lui Dumne­zeu, cât în iubirea lui Dumnezeu ca suprem al existenței și puterii, ca suveranitate absolută. Dumnezeu nu este putere pentru că este putere, pentru că este substanță-beton sau „actus purus” ci pentru că este iubire, adică absolutul ca li­bertate și posibilitate infinită a binelui. Nu există ființă, nu există Dumnezeu, nu există om și nimic dacă Iubirea nu este Originarul existenței. Omul poate să înțeleagă acest lucru în măsura în care experiază că iubirea depășește ființa, viața și moartea, că este originarul și sensul existenței. Dacă ex­periem că nebunia iubirii este superioară logicii obiectua­le, creaturale, relative și limitate, atunci putem ajunge la înțelegerea Iubirii Originare. Întrebarea privind întrupa­rea nu este atât „Poate Dumnezeu să se facă om, e posibilă aceasta?” ci „Poate Dumnezeu să-l iubească într-atât pe om, poate omul să fie iubit cu o iubire absolută? Cine este el, încât Dumnezeu însuși să se facă om?”.

Dar nu este suficient să spunem că Întruparea este expresia firească a Iubirii Originare. Toate religiile univer­sale îl cred pe Dumnezeu bun sau iubitor. Întruparea este credință creștină pentru că în creștinism Dumnezeu nu este nu­mai Iubirea Originară, nu este Iubirea măreață și dominatoare ci Iubirea modestă, smerită și umilă, care cerșește iubire de la propria creatură. Dumnezeu nu ajunge smerit prin Întrupare ci este smerit din veci, pentru că numai creștinismul a des­coperit că supremul iubirii nu e măreția sau impozanța ci modestia, smerenia, umilința sau coborârea la minus infinit. 

Numai creștinismul a aflat esența sau secretul lui Dumnezeu, adică „smerenia acestei atât de înalte Măreții”19. Iar numele final al Iubirii nu este numai Originarul sau smerenia, ci ke­noza. Iubirea deplină nu este numai smerenie sau bunăvoire ci golire-de-sine sau sacrificiu pentru celălalt; până la urmă, esența, sensul sau secretul iubirii nu este numai bunătatea sau smerenia ci kenoza sau sacrificiul.

Dumnezeu se poate întrupa în om, în altceva decât sine, pentru că El este dintotdeauna ieșire-din-sine, ca dăruire, golire sau kenoză. Această dăruire sau kenoză înseamnă că El are dintotdeauna calitatea „să devină El însuși altul, fini­tul; are posibilitatea, în timp ce se expropriază (entäussert) de sine însuși, în timp ce se dăruiește, de a rândui pe altul ca propria Lui realitate”20. Kenoza nu contrazice suveranita­tea, absolutul sau măreția lui Dumnezeu, ci este absolutul lui Dumnezeu ca iubire, pentru că a iubi înseamnă a nu vrea să trăiești decât dăruitor sau sacrificial.

Părintele Gheorghe Remete profesor universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie.

Părintele Gheorghe Remete s-a născut în anul 1954 și este cadru didactic universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie. În prezent este profesor univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Albă Iulia.

Licențiat în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București între 1974-1978, părintele Gheorghe Remete urmează și studiile doctorale (1979 – 1987), susținând teza intitulată „Sfintele Taine în contextual dialogului orthodox-luteran”.

În anul 2006, părintele Gheorghe Remete este distins cu premiul „Ioan Petrovici” din partea Academiei Române pentru lucrarea științifică intitulată Cunoașterea prin tăcere.

Activitatea de cercetare științifică s-a concretizat printr-o serie extrem de consistentă de cărți, studii, comunicări și articole pe care părintele Gheorghe Remete le-a publicat de-a lungul carierei sale, dintre care amintim:

Volume: Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile ortodoxe, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997; ediția a III-a – 2000, ediția a IV-a – 2007; Sfintele taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999, ed. a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Perspective noi în teologia sacramentală luterană. Evaluare ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999; Contribuții la studiul istoriei bisericești universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 200; Cunoașterea prin tăcere, ediția I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2007, 5 volume; ediția a III-a, Alba Iulia 2011; Das schweigen als sein, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, ediția I, Ed. Institutului Biblic al B.O.R., București, 2005. ediția a II-a, rev. și adăug., Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Poezii, Ed. Punct, București, 2010; Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie, Ed. Reîntregirea, 2010.

Traduceri: Rabindranath Tagore, Ofranda lirică (traducere din limba franceză), Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995, ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2009, Max Picard, Fuga de Dumnezeu (traducere din limba germană), Ed. Anastasia, București, 1998 și Wolfhart Pannenberg, Teologia sistematică, vol. III (traducere din limba germană), Alba Iulia, 1999.

Distincții, titluri și premii: Nominalizat la titlul MAN OF THE YEAR – 2006, de către Governing Board of Editors of the American Biographical Institut; distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2004, pentru cartea Cunoașterea prin tăcere, decernat în cadrul ședinței solemne a Academiei Române din 19 decembrie 2006; inclus în Enciclopedia Personalităților din România, ediția a IV-a, 2009; inclus în Enciclopedia Ortodoxiei Romanești, București, 2010.