Iisus Hristos, iubirea trădată.Singurul Prieten vol.3 - George Remete

Lucrarea continuă argumentația primelor două volume și arată că Dumnezeul uitat de creștini este de fapt singurul prieten apropiat şi fidel al fiecărui om.

Introducere

Omul nu poate trăi fără Dumnezeu, căci toată ființa lui e numai sete de viață și iubire sau sete de absolut. Indiferent de ce se va întâmpla cu ființa lui și a lumii, nimic nu poate anula această necesitate ființială. Vedem însă că istoria religiilor oferă omului numai un Dumnezeu creator și atotțiitor, dar străin și depărtat ființial de om, pe care omul nu L-a atins ci numai Îl bănuiește și-L așteaptă. Dar omul n-are nevoie numai de viață ci și de iubire. De aceea, nu este credibil și convingător decât Dumnezeul care s-a făcut om și a murit pentru oameni, care îi asumă și rămâne cu ei.

Experiența oferă cercetătorului numai fenomene relative. Istoria a înregistrat însă și fenomenologia totală sau Fenomenul absolut: Iisus din Nazaret. Cuvântul, persoana, suveranitatea, iubirea, sacrificiul și mai ales învierea Sa ca explozie a credinței absolute sunt criteriile unicului fenomen total, adică absolut, de pe pământ. De aceea, El este unica șansă și unicul destin autentic al omului, adică Unicul Prieten.

Iisus Hristos se arată singurul Dumnezeu sacrifi­cial și iubitor, dând probe istorice în acest sens. Totuși, vedem că El nu este urmat cu fidelitate, ci este trădat în bună măsură. Motivele trădării sunt multe și com­plicate, încât se poate spune că fiecare om este, într-un fel, o istorie a compromisului și a trădării. Indife­rent de cum le înțelegem și le considerăm, mai presus de toate rămâne însă faptul cutremurător că, deși am „înțeles” că e Dumnezeu totuși Îl trădăm, și deși Îl tră­dăm El rămâne totuși Dumnezeul nostru. Puțină lume mai crede și mai urmează pe Singurul care „i-a iubit pe toți până la capăt” (Ioan 13,1), dovedind că El este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). În acest fel, se poate înțelege că, înstrăinându-se de El, „s-a împuținat adevărul și viața de la fiii oamenilor” (Ps. 11,1).

Un singur Dumnezeu a devenit intimul omului; de aceea, numai El poate fi prietenul omului. Trebuie înțeles că omului nu-i este de ajuns nici măcar un Dum­nezeu iubitor și sacrificial. El are nevoie de mai mult, de un Dumnezeu-prieten. Un tată adevărat nu e destul să fie iubitor și sacrificial, ci trebuie să fie și prieten, încât fiul să-l poată întreba orice, iar tatăl să răspundă la orice. Tot astfel are nevoie și omul: nu numai să-L iu­bească și să fie iubit de Dumnezeu, ci să-L poată întreba orice și Dumnezeu să-i răspundă totdeauna la toate.

Omul are nevoie de Iisus Hristos pentru că are nevoie de Dumnezeul sigur, experiat, atins și tangibil oricând, nu de idei despre Dumnezeu. Înafară de Iisus Hristos, toți dumnezeii sunt simple idei, „credințe”, prezumții, doleanțe sau proptele, pe care gânditorul riguros știe că nu poate să se sprijine. Nimic experiat nu e sigur pentru om, nici măcar părinții, pentru că „tatăl meu și mama mea m-au părăsit” (Ps. 26,16) și „Tot omul este mincinos” (Ps. 11,52) adică slab, inca­pabil de adevăr, de fidelitate și de putere. Chiar dacă rămâne cu credința în Dumnezeu, fără Iisus Hristos omul rămâne fără nici un prieten. Hristos este singurul prieten, pentru că este Persoana absolută și pentrucă a probat în lume prietenia absolută, dovedind că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii Săi” (Ioan 15,13). Fără îndoială, istoria a înregistrat multe ca­zuri de prietenie excepțională și memorabilă, valori nepieritoare pe care omenirea nu le va uita nicioda­tă. Ele sunt memorabile și minunate, pentru că do­vedesc de ce e în stare ființa nenorocită și zdrobită între două neanturi, care e omul. Totuși, acestea nu se pot compara cu prietenia lui Iisus Hristos, pentru că au fost marcate de limite și slăbiciuni inevitabile, ele însele fiind conștiente de nenorocirea, meschină­ria, condiția și sfârșitul lor nefericit. La Iisus Hristos nu e vorba însă numai de calitatea absolută a priete­niei, ci mai ales de puterea și suveranitatea persoanei Lui, precum și de garanția finalității fericite a acestei prietenii. Dacă numai El este Prietenul atotputernic, atunci numai prietenia Lui este garantată și fericită.

Onestitatea, consecvența și curajul creștinilor

Formularea „Iisus Hristos, prietenul creștinilor” pare, desigur, o tautologie: cum să nu fie prietenul lor, cum să nu fie de partea lor, dacă sunt chiar ai Lui, fidelii Lui, echipa Lui?! Formularea noastră nu este însă tautologică, pentru că nu are în vedere deloc acest raport. Iisus Hristos îi iubește pe creștini nu pentru că sunt adepții, fidelii, angajații, slujbașii, mercenarii, lefegiii, devotații, respectuoșii, împlinitorii, evlavioșii sau fanii Lui, pentru că sunt de partea Lui, acceptă ce zice El, fac parte din echipa Lui, s-au angajat pentru El, luptă sub steagul Lui și poartă emblema sau insigna Lui. Multora din acești creștini splendizi, puternici, impozanți și suverani, „sfinți” și sfințitori, le va spune:„Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12) și „Depărtați-vă de la Mine, toți cei ce lucrați fărădelegea” (Matei 7,23).

Pentru alte calități îi iubește Hristos și merită să fie iubiți creștinii. Îi iubește în primul rând pentru onestitatea, consecvența și curajul lor. A fi creștin adevărat înseamnă a asuma deschis o identitate și a răspunde pentru ea, a spune lucrurilor pe nume și a nu o „scălda” sau „da la întors”, a nu te complace în ambiguități și duplicități. Cuvântul lui Iisus Hristos „nu a fost da și nu, ci da” (II Cor. 1,19). Chiar dacă astăzi specificul multor creștini este ambiguitatea, duplicitatea, fățărnicia, „potriveala” și „diplomația”, totuși specificul creștinismului și creștinului au­tentic este sinceritatea, deschiderea, limpezimea, identificarea și asumarea. Creștinul adevărat are onestitatea de a spune, chiar sfânt fiind, că „resimt exact această suferință teribilă a pierderii, a lui Dum­nezeu care nu mă vrea, a lui Dumnezeu care nu este9 Iisus Hristos, prietenul creștinilor Dumnezeu, a lui Dumnezeu care nu există în mod real”1. A fi creștin înseamnă a fi fidel nu numai credinței proprii ci și propriului cuvânt, propriei demnități și cuvântului dat. Credincioșii altor religii pot adopta orice fel de metode și justificări pentru promovarea credinței lor. În credința creștină însă, omul trebu­ie să știe că „binele nu e bun dacă nu-i făcut bine”. E adevărat că în cursul istoriei tocmai creștinii au excelat în ambiguități, duplicități, inconsecvențe și iezuitisme, dar oricine poate să vadă că acestea se opun flagrant credinței creștine, încât ele nu desca­lifică credința, ci pe necredincioși.

Credincioșii altor religii pot să fie și ei onești și consecvenți, însă de multe ori acestea se traduc prin tranșare, intoleranță, exclusivism, agresivitate sau violență. Credința creștină autentică este consecvență, limpezime, provocare și deosebire, dar nu decade în intoleranță, exclusivism sau agresivitate, căci altfel se denaturează și se transformă în păgânism, în ceea ce ea tocmai condamnă în mod esențial.

Spiritul critic, dezmărginirea și radicalitatea creștină

Așa cum Iisus Hristos e autentic, tot astfel există nu numai creștinism autentic ci și creștini autentici. Pe aceștia, Iisus Hristos are destule motive să-i iu­bească și să le ofere prietenia Lui. El îi iubește pentru că în nicio religie credincioșii nu au spiritul critic, dezmărginirea și radicalitatea judecării, așa cum le au creștinii adevărați. Dacă în majoritatea religiilor credincioșii sunt simpli primitori și executanți ai Le­gii lui Dumnezeu, fără crâcnire, fără discernere și fără comentarii, creștinii au totdeauna comentarii și întrebări. Un creștin fără spirit critic nu e creștin ci păgân. Creștinismul este nu numai autorul libertății sociale ci și al libertății de gândire.

Creștinul autentic nu se complace în defensivă, retragere, complezență și comoditate și nu acceptă compromisul. Știind că în Iisus Hristos, Fratele nos­tru, stau atât viața cât și toate comorile înțelepciunii, el știe că are dreptul și datoria să-L întrebe orice, ca să cunoască și să înfăptuiască maximul uman pentru care este creat și așteptat de Dumnezeu. Teologul tre­buie să știe că, dacă a fost creat de Dumnezeu, omul e făcut pentru lucruri mărețe și infinite. Poetul spune că „a pus în tine Domnul nemargini de gândire” (MihaiEminescu, „Feciorul de împărat fără de stea”). Aproapetoți gânditorii afirmă că omul este un aspirant la absolut. 

Măsura sau modelul omului creștin este Dumnezeu. E adevărat că Iisus Hristos este focul pogorât pe pământ iar „cel care stă lângă Dumnezeu stă lângă foc”, dar este focul adevărului și al iubirii tranșante. Creștinul este omul capabil să discute la înălțimea lui Dumnezeu, „să discute cu Hristos” („Martirii de la Lyon”, II,3).

Creștinismul nu este numai laudă Creatorului ci și spirit critic la adresa creaturii, „un creștinism al obiecției. Obiecție de conștiință, obiecție prin măr­turie, obiecție prin experiență, în sfârșit, obiecție prin speranță”7. El este marele semn de întrebare asupra propriei conștiințe și asupra lumii, precum și mânia sfântă împotriva nenorocirilor și ticăloșiilor lumii, ca și ale sale proprii. Orice religie și orice credință vrea să fie o putere și o mângâiere pentru credincioși. Da­torită acestui fapt, ele sunt tentate să devină como­de și plăcute, ajungând astfel să-l inducă în eroare pe om. De aceea, creștinismul și creștinul autentic sunt și trebuie să fie totdeauna altceva decât lumea, pe ne-gustul lumii, „ca un spin în trupul lumii”8. Dacă ce­lelalte credințe caută să-l încânte, să-l atragă și să-l acapareze pe om, creștinismul oferă „sfinți care să știe să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu”9. Iudeo-creștinii sunt probabil singurii credincioși din lume care-l iau la întrebări pe Dumnezeu, Îl dau în ju­decată și chiar îi dau ultimatum lui Dumnezeu: „Iată aici iscălitura mea! Cel Atotputernic să-mi răspundă!” (Iov 31,35). Numai creștinul are îndrăzneala extraor­dinară – care nu îl jignește, ci Îl laudă pe Dumnezeu – să-i spună lui Dumnezeu: „Vrei, nu vrei, nu Te las până nu-l vindeci!” („Patericul Egiptean”, Avva Sisoe, 12).

rămâne alegerea și iubirea lui Dumnezeu, pentru că Jahwe a arătat că-i iubește cu iubire maternă (Osea 11,4-8) și nu se compară cu Allah sau alți dumnezei. Trebuie memorat că primii creștini au fost nu numai iudei ci și pro-Israel, având convingerea fermă că Hristos îi iubește iar calitatea de popor ales e definitivă: „Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său” (Rom. 11,2) și chiar dacă „sunt vrăjmași, cât privește Evanghelia … darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11,28-29). Pro­babil instinctul de conservare și apoi cel de dominare i-a făcut, ulterior, pe creștini să se cantoneze într-o respingere și condamnare a iudeilor. Este cu totul impresionant și semnificativ că la început, în prima generație de creștini, tocmai „apostolul neamurilor”, cel care a transferat creștinismul de la iudei la pă­gâni, are cea mai cutremurătoare declarație de iubire față de iudei, prezentând împietrirea lor față de Hris­tos ca o taină (Rom. 11,25), prin care „înlăturarea lor a adus, împăcarea lumii … (iar, n.n.) primirea lor la loc va fi o înviere din morți” (Rom. 11,15). E adevărat că Sfântul Pavel spera într-o convertire nu tocmai de­părtată a iudeilor, ceea ce nu s-a întâmplat. Totuși, nici un creștin n-are voie să uite că „înfierea și slava și testamentele și închinarea și făgăduințele sunt ale israeliților … din care după trup este Hristos, Cel care este peste toate Dumnezeu” (Rom. 9,5) și pentru care Sfântul Pavel, ca iudeu și creștin, accepta să fie socotit anatema pentru frații lui (Rom. 9,3).

 Dar iudeii sunt nu numai co-naționalii sau co-sângenii lui Iisus Hristos ci și cei care au dăruit omenirii monoteismul, pe Iisus Hristos și rădăcina creștinismului. Iudaismul este prima religie monoteistă a lumii, prima credință pură, a Dumnezeului unic și radical, adică absolut sau real. În haosul politeismului lumii antice, monoteismul iudaic este prima lumină filosofică și teologică și farul călăuzitor al civilizației umane, în­tr-un sens modern. În acest înțeles, putem spune că toată istoria veche a poporului iudeu, în cele mai mici amănunte, este determinantă pentru civilizația uma­nă: cele mai mici bătălii ale poporului iudeu pentru lege și credință sunt mai importante decât cele mai mari războaie ale imperiilor păgâne.

Iisus Hristos, prietenul fiecăruia și al tuturor

Cea mai concretă și impresionantă prietenie a lui Iisus Hristos este cea față de nenorociții lumii, pentru că suferința este nu numai condiția omului pe pământ ci și presiunea cea mai puternică și, deseori, zdrobitoare. Datorită limitei şi suferinţei, citând imprecis un gânditor străin, un filosof român crede chiar că „dacă oamenii ar fi nemuritori, n-ar mai da doi bani pe Dumnezeu”345. Într-adevăr, este indiscutabil adevărul că moartea sau limita este însăși condiția omului și a lumii iar nevoia de a o depăși impune apelul la Originea vieții.

Și totuși, nu limita și suferința sunt esența, ade­vărul suprem și sensul omului și al lumii. Lumea și omul sunt suferință pentru că sunt limitate și degra­date, căci nelimitat și infailibil e numai Absolutul. Dar existența însăși arată că ființa e mai presus de neființă, viața e mai presus de suferință iar Originarul e Donatorul atotputernic. Așadar, lumea și omul există nu pentru că sunt suferință, ci pentru că viața e mai presus de suferință, fiind dată în Absolutul existenței, în Dumnezeu. Iar a crede că oamenii nemuritori n-ar mai da doi bani pe Dumnezeu înseamnă a crede că fiii nemuritori n-ar mai da doi bani pe părinții lor. De altfel, eroii și martirii se știu nemuritori, și totuși dau doi bani pe Dumnezeu. E adevărat că prima legătură din­tre om și Dumnezeu este necesitatea, adică interesul; la fel este și primul motiv al legăturii dintre copii și părinți. Dar acest motiv nu e singurul, nu exclude li­bertatea și gratuitatea. Fiii care rămân total devotați părinților neputincioși și nefolositori nu sunt super-oameni, în timp ce aceia care își neglijează părinții ar fi oameni normali. Dimpotrivă, cei care se devotează total gratuit părinților inutili sunt oameni normali iar ceilalți nu sunt normali ci ne-oameni. Și tot așa este și raportul omului cu Dumnezeu: chiar dacă e motivat primordial de necesitate, el nu exclude gratuitatea și libertatea, iar om normal nu e cel care reușește să-L evite pe Dumnezeu ci acela care se leagă de Dumne­zeu mai presus de orice necesitate și interes. Căci dacă socotim imposibilă gratuitatea relației dintre om și Dumnezeu atunci ar trebui s-o socotim imposibilă și între părinți și copii, ceea ce, probabil, nu îndrăznesc să afirme nici filosofii cei mai grozavi.

Dar vindecarea sau ajutorul lui Dumnezeu sunt înfățișate și înțelese foarte diferit în diversele religii și credințe. În toate Dumnezeu e milostiv și ajutător, dar în niciuna nu e intim ființial sau prieten omului în sen­sul propriu. Trebuie observat că, chiar și în cele mai înalte, esențiale, pătrunzătoare și subtile experiențe mistice, toți misticii ne-creștini au ajuns să acceseze „energia” sau „harul divin”, dar n-au ajuns niciodată prieteni ai lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem că una este accesarea și alta este prietenia; a avea un prieten nu înseamnă a-l accesa, iar a accesa o persoană nu înseamnă prietenie. Ideea prieteniei omului cu Dumnezeu în credințele ne-creștine este pură convenție, dorință sau închipuire. În buddhism, de ex., ideea aceasta este exclusă din principiu, pentru că Divinitatea nu e persoană și, de fapt, nu există. În islam chiar și misticii sunt sclavii lui Allah, iar în mozaism imposi­bilitatea respectării celor 613 porunci ale Legii exclude și ea, de fapt, prietenia omului cu Dumnezeu. Utopia acestei dorințe a exprimat-o excepțional dreptul Iov, arătând că „Dumnezeu nu are încredere în sfinții Săi și cerurile nu sunt destul de curate înaintea ochilor Săi, cu atât mai puțin o făptură urâcioasă și stricată cum este omul, cel ce bea nedreptatea ca apa” (Iov 15,15-16) și exclamând în concluzie sfâșietor: „O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu, cum stă de vorbă un om cu prietenul său!” (Iov 16,21).

Istoria religiilor ne arată că un singur Om și un singur Dumnezeu este prietenul omului, pentru că a asumat suferința acestuia prin sacrificiul și moartea Sa. Niciun om nu s-a sacrificat universal și niciun Dumnezeu n-a suferit pentru oameni, decât Iisus Hristos. „Prietenul la nevoie se cunoaște”; dar ade­văratul prieten este totdeauna prezent și sacrificial, nu numai „la nevoie”. Iisus Hristos se vede prieten pentru că e omniprezent și ajutător mai ales omului suferind și nenorocit; dar El e prieten și apropiat tot­deauna tuturor oamenilor. Este necesar să spunem că este prietenul tuturor nenorociților, pentru că oricine trebuie să înțeleagă: nu poți aștepta sau pretinde ca Iisus să fie prietenul tău dacă nu recunoști mai întâi că este prietenul tuturor nenorociților; pentru că toți suntem nenorociți, mai mult sau mai puțin.

Părintele Gheorghe Remete profesor universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie.

Părintele Gheorghe Remete s-a născut în anul 1954 și este cadru didactic universitar, specialist în domeniul științelor umaniste, în special teologie. În prezent este profesor univ. dr. al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Albă Iulia.

Licențiat în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din București între 1974-1978, părintele Gheorghe Remete urmează și studiile doctorale (1979 – 1987), susținând teza intitulată „Sfintele Taine în contextual dialogului orthodox-luteran”.

În anul 2006, părintele Gheorghe Remete este distins cu premiul „Ioan Petrovici” din partea Academiei Române pentru lucrarea științifică intitulată Cunoașterea prin tăcere.

Activitatea de cercetare științifică s-a concretizat printr-o serie extrem de consistentă de cărți, studii, comunicări și articole pe care părintele Gheorghe Remete le-a publicat de-a lungul carierei sale, dintre care amintim:

Volume: Dogmatica ortodoxă, manual pentru seminariile ortodoxe, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, ediția I – 1996, ediția a II-a – 1997; ediția a III-a – 2000, ediția a IV-a – 2007; Sfintele taine în contextul dialogului ortodox-luteran, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999, ed. a II-a, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009; Perspective noi în teologia sacramentală luterană. Evaluare ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1999; Contribuții la studiul istoriei bisericești universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 200; Cunoașterea prin tăcere, ediția I, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004; ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2007, 5 volume; ediția a III-a, Alba Iulia 2011; Das schweigen als sein, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005; Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, ediția I, Ed. Institutului Biblic al B.O.R., București, 2005. ediția a II-a, rev. și adăug., Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006; Poezii, Ed. Punct, București, 2010; Martin Heidegger, între fenomenologie și teologie, Ed. Reîntregirea, 2010.

Traduceri: Rabindranath Tagore, Ofranda lirică (traducere din limba franceză), Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 1995, ediția a II-a, Ed. Paideia, București, 2009, Max Picard, Fuga de Dumnezeu (traducere din limba germană), Ed. Anastasia, București, 1998 și Wolfhart Pannenberg, Teologia sistematică, vol. III (traducere din limba germană), Alba Iulia, 1999.

Distincții, titluri și premii: Nominalizat la titlul MAN OF THE YEAR – 2006, de către Governing Board of Editors of the American Biographical Institut; distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2004, pentru cartea Cunoașterea prin tăcere, decernat în cadrul ședinței solemne a Academiei Române din 19 decembrie 2006; inclus în Enciclopedia Personalităților din România, ediția a IV-a, 2009; inclus în Enciclopedia Ortodoxiei Romanești, București, 2010.