Gorgias - Platon Notă introductivă, traducere, note și bibliografie de Alexandru Cizek - Ed. a 2-a.

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Epoca redactării dialogului se stabilește destul de satisfăcător în funcție de o serie de elemente de conținut și de finalitatea acestei scrieri. Locul dialogului este fixat de către majoritatea cercetătorilor moderni în faza de tranziție dintre dialogurile socratice și marile dialoguri filosofice și politice în care se edifică plenar doctrina platoniciană.

Numeroasele referiri la pitagoreism, prezente pentru prima dată acum, pledează pentru ipoteza redactării dialogului după întoarcerea lui Platon din călătoria făcută în Orient și în Italia, deci după anul 390 î. Hr., eventual între 390‒385 î. Hr. Structura personajelor, a lui Socrate în primul rând, a adversarilor săi, critica dură, ireconciliabilă, a sistemului politic atenian și aluziile dramatice la procesul lui Socrate au îndreptățit pe unii exegeți moderni, ca Louis Humbert, Wilamowitz-Moellendorff etc., să considere că dialogul constituie un răspuns la pamfletul retorului Polycrates, Contra lui Socrate.

Gorgias (în greacă veche Γοργίας) este un dialog scris de Platon în care personaje sunt Socrate și doi celebri maeștri ai retoricii: Gorgias și discipolul său, Polos. Discuția are loc acasă la Callicles, un tânăr atenian ambițios care va lua parte și el la conversație.

Socrate îi cere lui Gorgias să definească obiectul învățăturii sale; Poilos răspunde în locul lui Gorgias, precizând  că este vorba de cea mai bună dintre arte. În același timp, dialogul se va apleca asupra naturii retoricii și asupra avantajelor sale. Prin mizele politice și morale, retorica este concurenta filosofiei. Critica intransigentă pe care o îndreaptă Socrate împotriva artei oratorice este în același timp o apologie ferventă în favoarea vieții filosofice.

 Prezentarea temei şi subiectului în viziunea autorului

Gorgias (483‒375 î.Cr.), originar din Leontinoi (Sicilia), spre deosebire de ceilalți sofiști, nu este un educator al virtuții, preconizând scepticismul în această materie, ci orator și profesor de elocință, exercitând în această calitate o influență importantă asupra prozei literare, ca inovator al noului gen de elocință demonstrativă. Este profesorul de retorică al unor importanți retori din secolul al IV-lea î. Hr., printre care Isocrate, Alcidamas și Polycrates. Polos, și el elevul lui Gorgias, originar din Akragas (Sicilia), este un retor preocupat de tehnica retorică și de stilul prozei artistice, așa cum se vede și din dialogul Phaidros. Callicles, după toate probabilitățile, este un personaj fictiv – în ciuda indicațiilor foarte precise care se dau despre el –, simbolic pentru noua generație de politicieni ai Atenei, elevi ai retorilor străini. Toate încercările de a-l identifica pe Callicles cu Alcibiade, Critias, Polycrates sau chiar cu Platon însuși se dovedesc a fi pure speculații. Datarea fictivei dezbateri asupra retoricii este o problemă ambiguă, întrucât Platon nu este deloc preocupat de rigori cronologice. O serie de referiri, cum sunt venirea lui Gorgias la Atena, în fruntea unei ambasade a cetății natale și aluzia la moartea recentă a lui Pericle, pledează pentru acceptarea anului 427 î. Hr.

Sumarul

Preambul:

Socrate și Chairephon vin la Callicles ca să-l cunoască pe retorul Gorgias (447 a‒d). Discuție între Chairephon, discipolul lui Socrate, și Polos, discipolul lui Gorgias, asupra profesiunii celui din urmă (447 d – 448 c).

Începutul discuției dintre Socrate și Gorgias: întrebat de către cel dintâi asupra obiectului activității sale, Gorgias îi răspunde că profesiunea sa este retorica (448 d – 449 c).

Prima parte a dialogului:

Discuția dintre Socrate și Gorgias. Definirea obiectului retoricii: 1) Retorica este arta de a cuvânta (449 d – 450 a). 2) Retorica este arta în care cuvântul are rolul esențial (450 a – 451 e). 3) Obiectul retoricii este domeniul vieții politice, ea este arta de a convinge tribunalele și adunările cetățenești asupra lucrurilor care sunt drepte și nedrepte (451 c – 454 c).

Interludiu:

Despre exigențele discuției dialectice. Acordul auditoriului (457 c – 458 e).

Reluarea dialogului:

Retorica se bazează pe etică, oratorul este om al dreptății (458 e – 460 e). Aporia lui Gorgias: Oratorul, om al dreptății, poate să acționeze contrar dreptății (460 e – 461 a).

A doua parte a dialogului:

Discuția dintre Socrate și Polos. Intervenția intempestivă a lui Polos în sprijinul lui Gorgias, replica lui Socrate (461 b – 462 b).

Teoria lui Socrate despre retorică, simulacru al politicii (462 c – 466 a). Discuție dialectică despre puterea oratorilor și despre adevăratul bine: 1. Oratorii nu fac ceea ce vor, deși fac ceea ce cred de cuviință, iar puterea lor este un rău (466 b – 470 d). 2. Omul nedrept este nefericit. El este nefericit când nu-și primește pedeapsa, mai puțin nefericit când își ispășește vina (470 d – 474 c). 3. A comite nedreptatea este un rău mai mare decât a suferi nedreptatea (474 c – 476 a). 4 . Cel mai mare rău este neispășirea vinei (476 a – 480 a). Concluzia asupra adevăratei utilități a retoricii (480 a – 481 b).

A treia parte a dialogului.

Discuția dintre Socrate și Callicles. Dura interpelare de către Callicles și replica lui Socrate: diferența dintre iubitorul demosului și iubitorul filosofiei (481 b – 482 c). Teza lui Callicles despre legea naturii (482 c – 484 c) și despre antinomia dintre politică și filosofie (484 c – 486 d). Replica lui Socrate îndeamnă la cercetarea decisivă asupra celui mai bun fel de existență (486 d – 488 b). Examinare dialectică a tezei lui Callicles: 1. Ce înseamnă mai buni, ce înseamnă mai puternici (488 b – 489 e)? 2. Mai buni înseamnă mai pricepuți (489 e – 491 c). 3. Mai puternici înseamnă mai pricepuți și mai îndrăzneți în conducerea statului (491 b – 491 d). Teza socratică despre conducerea de sine (491 e). Replica lui Callicles: Hedonismul înseamnă fericirea supremă a omului (491 e – 492 d). Combaterea tezei hedoniste prin: 1. Alegorii pitagoreice (493 a – 494 b). 2. Discuție dialectică: Binele nu este identic cu plăcerea, sunt bune numai plăcerile care au în vedere binele (494 c – 500 a).

Demonstrarea superiorității vieții filosofice asupra celei retorice-politice: – Redefinirea locului retoricii printre celelalte variante ale lingușirii, simulacre ale artelor adevărate (500 a – 503 d). Retorica este o falsă politică, căci nu urmărește binele moral al cetățenilor, ci plăcerea. 2. Definirea binelui moral, a virtuții etice-politice prin ordinea și armonia spirituală. Profilul oratorului, om al artei și al binelui (503 d – 505 c). Callicles abandonează discuția (505 c). Pe viitor răspunde numai de formă.

A patra parte a dialogului.

Monologul lui Socrate. 1. Descrierea componentelor virtuții etice-politice în antinomie cu viciile corespunzătoare și raportarea binelui uman la armonia și binele universal (506 b – 508 c). 2. Reluarea discuției despre cele două moduri de existență umană, sub aspectul apărării omului de nedreptate. a) Problema majoră este să eviți săvârșirea nedreptății, suportarea nedreptății fiind cu mult preferabilă comiterii ei (508 c – 511 b). b) Salvarea vieții nu poate fi supremul țel al existenței umane, iar retorica servește unei existențe umane viciate de rău (511 b – 513 d).

3. Exigențele adevăratei arte politice (513 d – 515 d).

4. Judecata negativă asupra oamenilor de stat ai Atenei (515 d – 519 c).

5. Echivalența oratorului politic cu sofistul (519 c – 521 a). Socrate, singurul cunoscător al artei politice în confruntare dramatică cu realitatea de fapt a statului atenian (521 a – 523 a).

Mitul eshatologic în sprijinul moralei platoniciene (523 a – 526 d). Concluzie asupra dialogului: Superioritatea doctrinei politice - morale platoniciene.

Platon a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani.

Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei Occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whithead: „caracterizarea în general cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de subsol la scrierile lui Platon.” Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale spiritualității occidentale. Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au caracterizat Creștinismul ca fiind ,,platonism pentru mase”. Influența lui Platon asupra gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății.

Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică.

La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon.

Platon s-a născut într-o familie aristocratică, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui mitic Codros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele său de naștere era Aristocles. Copilăria îi este marcată de războiul peloponeziac și de luptele civile între democrați și aristocrați.

La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. 

Refugiat o vreme la Megara, îl cunoaște pe filosoful Euclid din Megara⁠  (450‒366 î.Hr.), un alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. Unele surse istorice susțin  că Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav, în Egina, deoarece îi considera supărătoare prezența, dar prietenii l-au cumpărat și eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde și numele Academia. Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Școala va funcționa aproape 1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul împăratului Iustinian.

După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranța de a-l influența pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din păcate, proiectul eșuează definitiv. S-a stins din viață, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).

Notă introductivă, traducere, note și bibliografie de Alexandru Cizek

Alexandru Nicolae Cizek (n. 10 mai 1942 la București) este un filolog român.

Și-a finalizat studiile în filologie clasică la Universitatea din București (1960‒1965). În 1973, și-a luat doctoratul în filologie clasică sub conducerea lui Nicolae I. Barbu. Din 1975 până în 1978 a fost lector de limba și literatura română la Institutul de limbi și literaturi romanice de la Universitatea din Groningen. Din 1978 până în 1987 a fost asistent de cercetare la Departamentul de filologie latină medie de la Universitatea din Münster. Din august 2001, a predat ca lector privat în Münster.

Lucrări:

Antichitatea despre artele plastice, București, 1971.

Eroi politici ai Antichităţii. Modele ideologice şi literare, București 1976.

Imitatio et tractatio. Die literarisch-rhetorischen Grundlagen der Nachahmung in Antike und Mittelalter, Tübingen, 1994

Quintus Tullius Cicero: Mic manual de campanie electorală, București, 2008.

Edițiile speciale

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.