Fermecătorule KGB, anunță-te! (e-book) Radio „Iugoslavia liberă” informează de la București - Dragoslav Simić, Milan Petrović

Cu o jumătate de veac în urmă, ca student al Universității bucureștene, eram coleg cu refugiații sârbi din diferite generații, pe care îi știam sub numele de „cominformiști”. Erau, țin minte, oameni de atitudine, curajoși ‒ așa s-au manifestat, în ceea ce mă privește, atunci când, în 1959, am fost victima valului de represiune neostalinistă ‒, cu care am rămas în legătură, până târziu, când câmpul predilect al cercetărilor mele de istorie culturală a devenit Sud-Estul Europei. Vecinătatea spirituală cu Serbia, ce depășește simpla proximitate geografică, m-a făcut să fiu atent la tot ce se petrecea în marea țară vecină, să mă manifest așa cum se cuvenea când bombele NATO cădeau la Belgrad și la Pančevo (n.t. a se citi pancevo), să sprijin prezența ‒ cândva fracturată ‒ a colegilor învățați sârbi în Asociația Internațională de Studii Sud-Est Europene, de pe lângă UNESCO, al cărei secretar general sunt; în fine, să mă aplec asupra unor subiecte variate precum „liderul la sârbi” sau relațiile Peć-Suceava în Evul Mediu (atracția sârbească ar putea fi la mine o genă, bunicul matern aparținând unui neam de sud-dunăreni veniți acum aproape două sute de ani, în câmpia dunăreană, cu Obrenovicii.)

Am regăsit un vechi „cominformist” acum două decenii, când, ca președinte al Radioteleviziunii Române în vremea postdecembristă, i-am acordat interviuri charismaticului corespondent al ziarului belgrădean „Politika”, azi venerabilul și mereu tânărul Milan Petrović (n.t. a se citi milan petrovici). Și îl regăsesc în această carte care se citește pe nerăsuflate, unde Dragoslav Simić (n.t. a se citi dragoslav simici) prelucrează amintirile ziaristului sârb ce și-a trăit zilele în România. Este o viață creionată romanesc, cu flash-uri retrospective, cu multe biografii dramatice întrețesute cu aceea a lui Petrović.
Ai înainte imaginea unui bărbat tânăr, ofițer cu studii moscovite, plasat de destin între două stalinisme ‒ cel sovietic și cel iugoslav ‒,aparținând emigrației antititoiste și procominformiste, create atunci când Cominformul a părăsit Belgradul pentru București (iunie 1948), imediat după faimoasa condamnare a lui losip Broz Tito de către losif Visarionovici, în 27 martie 1948. În luna august a aceluiași an, Petrović trecea aventuros Dunărea pentru a deveni ziarist al Postului de Radio „Slobodna Jugoslavija” („Iugoslavia liberă”), găzduit de comuniștii lui Dej și susținut de sovietici ‒ situație comparabilă, întrucâtva, cu aceea a Postului „Spania Independentă” ‒ până la vizita la Belgrad a lui Hrușciov din 1955 și la București în 1956. Adversar al regimului lui Tito ‒ comparabil cu „părintele popoarelor” de la Kremlin prin aceea că era, deopotrivă, șeful partidului, al guvernului și al armatei, dar diferit de dictatorul caucazian prin comunismul său național ‒, al echipei titoiste alcătuite din slovenul Edvard Kardelj (n.t. a se citi edvard kardeli),
muntenegreanul Milovan Ɖilas (n.t. a se citi milovan gilas) și sârbul  Aleksandar Ranković (n.t. a se citi aleksandar rankovici) cu a sa poliție politică (UDBA), al unei politici de represiune care a produs, între 1950 și 1952, 73.000 de arestări, Milan Petrović a trăit, ca emigrant, realitățile altui regim dictatorial, în care lagărul adriatic de pe Goli otok era înlocuit cu lagărele din Bărăganul românesc. Dar Petrović, cu convingerile comunistului adolescent și, oarecum, prosovietic, rămâne vertical și în condițiile comunismului românesc și devine, de aproape și de departe, cronicar al unui al treilea comunism, cel titoist iugoslav. A fost o poziție profund dramatică, dar forța și inteligența jurnalistului au lăsat mereu loc speranței. Iar tânăra belgrădeancă ce purta tricoul cu KGB și cu steaua roșie ‒ ironie juvenilă a timpurilor postcomuniste pretutindeni, în țările găsite după cortina de fier ‒, pe care Milan Petrović o întâlnește întâmplător, pe stradă, e purtătoare a speranței. Să i-o împărtășim împreună.

Acad. Răzvan Theodorescu