Dicționarul lui Aristotel – Gheorghe Vlăduţescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Aristotel a format primul sistem al filosofiei europene. În timp ce Platon era interesat de metafizică și esențele lumii, Aristotel își va  îndreaptă atenția mai degrabă spre problemele morale ale omului și pune bazele teoretice ale dezvoltării științelor particulare.

Conceptele filosofice sunt reluate de către Aristotel, căpătând, în cercetarea sa noi sensuri, demers care va îmbogăți limbajul filosofiei.

Aristotel a fost unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice. S-a născut în Macedonia, în anul 384 î.Chr. Tatăl lui a fost medicul personal al regelui macedonean din acea vreme. La curtea regelui, Aristotel s-a împrietenit cu fiul său, Filip. Probabil sprijinit de acesta, în 367 î. Chr., a plecat la Atena pentru a-și continua studiile și s-a înscris la Academia lui Platon. A rămas aici douăzeci de ani, dovedindu-se mai întâi un elev strălucit, apoi un profesor și un gânditor pe măsura maestrului său. După moartea lui Platon, Aristotel a fost chemat la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația fiiului său, viitorul Alexandru cel Mare. A revenit apoi la Atena, unde a înființat propria lui școală, Liceul. Va preda aici timp de doisprezece ani și își va continua neobosit cercetările până în anul morții, 322 î.Chr. 

Scrierile sale acoperă numeroase subiecte - inclusiv fizică, biologie, zoologie, metafizică, logică, etică, estetică, poezie, teatru, muzică, retorică, lingvistică, politică și guvernare - și constituie primul sistem cuprinzător al filosofiei europene. Vastul sistem filozofic și științific conceput de Aristotel a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Unele dintre cele mai importante scrieri ale sale sunt: Metafizica, Politica, Etica nicomahică, Categoriile, Topica.

Aristotel avea o pricepere aparte în alegerea exemplelor, ca Platon în folosirea miturilor. Luate şi din ordinea poietică (artistică şi meşteşugărească) şi din aceea practică (mai cu seamă morală) şi din aceea teoretică (matematică, ştiinţe ale naturii) ele fac posibilă deprinderea gândirii de a lucra cu termenii de aplicaţie în variile lor accepţiuni. De aceea decât a-i căuta lipsurile, măsurând cu măsura noastră şi ignorând pe aceea a lui Aristotel, ar fi de ales să lăsăm în faţă prima „virtute” a acestui „vocabular” care era, se prea poate, şi scopul. Anume, despre accepţii multiple fiind, rostul său era de a distinge până la nuanţe înţelesurile. În acest fel, limbajul aplicat al metafizicii se îmbogăţea cu mult mai mult decât dacă numărul cuvintelor ar fi sporit. Doar 30 în acest vocabular însă un limbaj deja, prin „coborâre” până la sensurile infinitezimale, în profunzime cuvintele prin interparticipare articulându-se. Poate că în simpla succesiune: principiu, cauză, element(e), natura, necesarul, unul, fiinţă, substanţa, identicul-diferitul, opuşii, anterior-posterior, putinţă-neputinţă, cantitatea, calitatea, relativii, perfectul, limita, de ce, dispunerea, starea, afectul, privaţiunea, posesia, a-proveni-din-ceva, partea, întregul, incompletul, genul, falsul şi accidentul, „articolele” par puse la întâmplare, adunate „în grabă”, cum avea să i se pară lui Kant, categoriile (Critica raţiunii pure, p. 111). Incompletă, tabela acestora (dar poate fi vreuna exhaustivă?), totuşi, nu este lipsită de coerenţă, criteriul fiind termenul – pivot, substanţa „categorie” fără a fi kategórema, atribuire. Cam la fel şi acest „vocabular” incomplet (numeric) el are, totuşi, o anume sistematicitate conferită de multele accepţii care se organizează după o combinatorie ce ţine de proprietăţile limbii şi de logica metafizicii. Afară de pseúdos, fals, mai în afara seriei poate din motive extra filosofice (vd. Infra 29) toate celelalte, mai apropiate, mai depărtate, mai direct, mijlocit se leagă prin întreţeserea multiplelor accepţii. De aceea, prin sistematicitate „vocabularul” trecut de Andronikos printre cele 13 (apoi 14) cărţi ale Metafizicii îşi afla locul natural.

(...)

Un „dicţionar” nu este ca un „tratat”, coerenţa nefiind dată neapărat după ordine, de regulă aceasta fiind alfabetică. Coerenţa, în stilistica sa, ţine de „comunicaţia” dintre termeni care, la rândul ei, presupune o viziune cu punctul de plecare şi acela final în identitate. Ousiologică, metafizica aristoteliciană era centrată în conceptul substanţei. „Problema internă [a metafizicii] ce este fiinţa revine la ce este substanţa” – aéi áporoùmenon ti tó ón, toúto ésti tis hé oúsia (Metaph. Z1, 1028b3). Aşa fiind, „filosofia aristotelică este ousiologică” (Reale, Il Concetto…, p. 33).

Termen pivot, toţi ceilalţi ca nişte cercuri concentrice se află mai aproape sau mai departe de ea. Cât de departe sau cât de aproape este greu de stabilit riguros şi canonic. Reprezentările diferă fiind în funcţie de varii factori, în primul rând de situarea metafizică. În urmare, „cheia” este oúsia prin ea înţelegând mai bine fiecare termen în parte şi pe toţi la un loc.

Explicativ, acest „vocabular”, admiţându-l a fi, părând a fi fost de sine stătător, cel puţin în temeiul catalogului lui Diogenos Laertios, şi menit „cititorilor” nu era fără de legătură cu „tratatele” de şcoală, pe alocuri aducând a expunere extrem de concentrată a dezvoltărilor din Categorii, din Physica, din alte cărţi care aveau să fie puse de Andronikos sub acelaşi nume Tá méta tá phýsika. Aşa fiind Despre accepţiile multiple nu pare a fi timpurie.

Oarecari nepotriviri între analitica din „vocabular” şi din celelalte scrieri ţin cel mai adesea de context, de situare: categoriologică, fizică, dar şi de timpul redactării, Aristotel reconstruind fără de încetare. Ca Platon, dacă se poate spune aşa, este pe măsură ce devine.

Destinat „cititorilor” de filosofie, dar, de bună seamă, şi „auditorilor” nu era mai mult decât ceea ce era prin gen. Mai aparte, primul de acest fel, era şi personal fiind din situare aristoteliciană în vederea  mai bunei înţelegeri a metafizicii într-un anumit concept.

(...)

Ktésis şi khrésis aveau să fie reluate de Aristotel, înlocuind însă posesiunea cu dispoziţia (habituală) iar folosinţa cu activitatea – ékhei, énérgria: „nu mică este deosebirea între a concepe binele suprem în posesiune sau în folosinţă, în dispoziţie habituală sau în activitate (Eth. Nic. 1098b32). Polisemic atât în limbajul comun cât şi în acela filosofic: posesiune (posesiune, prin achiziţie şi ktésis), fel de a fi, stare (ca habitus al orpului, al sufletului), capacitate, în acela particular, aristotelician, mai căpăta sensuri în funcţie de situare; metafizică sau categoriologică sau morală. Era, de altfel, propriu lui Aristotel să resemnifice acelaşi termen după aplicaţie. Limbajul căpăta, pe această cale, bogăţie superioară aceleia numerice.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

În anul 2002, acad. Gheorghe Vlăduțescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.