Paideia Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. II - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca Libra Magna 106,00 lei Mărește

Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. II - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Accesorii

Cutii

2624P

Nou

106,00 lei cu TVA

Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care soarta ni l-a păstrat din Antichitate este, fără îndoială, cel pe care-l reprezintă operele lui Platon. Dar a expune din ele filozofia lui Platon, care nu este prezentată în formă sistematică, e lucru greu nu atît din cauza conţinutului însuşi al acestei filozofii, cît pentru motivul că ea a fost înţeleasă în chip diferit de epoci diferite şi a fost mai cu seamă în epoca modernă atinsă deseori de mîini grosolane, care fie că au introdus în ea reprezentările brute ale acestor timpuri, incapabile să înţeleagă în mod spiritual ceea ce este spiritual, fie că au considerat drept esenţial şi drept ce e mai remarcabil în filozofia lui Platon ceea ce de fapt nici nu aparţine filozofiei, ci modului reprezentării. Însă, propriu-zis, numai necunoaşterea filozofiei îngreuiază înţelegerea filozofiei platonice.

Platon este unul dintre indivizii care aparţin istoriei universale; filozofia lui e una dintre existenţele istoriei universale, care, începînd cu apariţia ei a exercitat asupra tuturor epocilor următoare cea mai importantă influenţă în ce priveşte formarea şi dezvoltarea spiritului. Religia creştină, care conţine în ea acest înalt principiu, a ajuns să fie această organizaţie a raţionalului, acest imperiu al suprasensibilului, prin marele început făcut de Platon.

Prin cercetările și lucrările sale, Hegel a deschis o nouă direcție asupra preocupărilor generale ale spiritului uman; reușind, astfel, să parcurgă domenii precum logica, arta, religia, știința naturii, a dreptului și a statului, filosofia istoriei sau filosofia culturii.

Sub genericul „Hegel prin el însuși”, Editura Paideia dorește să prezinte cititorilor textele fundamentale ale unuia dintre cei mai mari filosofi ai epocii moderne. Hegel este unul dintre reprezentanții de marcă ai idealismului german. Sistemul său filosofic a reușit să deschidă noi direcții de cercetare asupra istoriei ideilor și a afirmării modernității istoriei europene.

Interesul pentru Hegel în lumea de azi se orientează în planuri diferite ale cunoașterii, acțiunii și creației umane, păstrând cumva caracterul enciclopedic al modalității gândirii marelui filosof modern, dar gravitând în jurul problematicii omului. Nu-i întâmplătoare astfel precizarea: „Între gânditorii epocii moderne, Hegel este filosoful Spiritului; cu cât ne raportăm mai critic la Hegel, cu atât avem de învățat de la el. Astăzi, critica lui Hegel nu constituie o temă mai puțin presantă decât înțelegerea concepției sale.”

 

AutorGeorg Wilhelm Friedrich Hegel
Specificații autorfilozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea
Traducator/editorD.D. Roşca
Anul publicării2024
Editie specialaDa
Format200 x 280 mm
Tip CopertaSpeciala
Nr. pagini380
ColecțiaCărţilor de seamă
GenStiinte umaniste
SubgenFilosofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-934-7

Scrieţi un comentariu

Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. II - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. II - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

 Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Cele două volume ale traducerii lucrării Vorlesungen über die Geschichte der Philosophie (Prelegeri de istorie a filozofiei) corespund textului lui G.W.F. Hegel din volumele XIII (1833), XIV (1833) şi XV (1836) ale ediţiei elevilor săi (a cărei paginaţie s-a avut în vedere la ediţia de faţă), respectiv din volumele XVII, XVIII şi XIX ale ediţiei jubiliare (Herman Glockner).

La traducere, s-a folosit ediţia Glockner.

Confruntarea traducerii a fost făcută de Virgil Bogdan şi Constantin Floru.

FILOZOFIA ELENISTICĂ

 

SECŢIUNEA A II-A:

 

Perioada a II-a

DOGMATISM şi SCEPTICISM

 

În cuprinsul acestei a doua perioade, care premerge filozofiei alexandrine, trebuie să considerăm dogmatismul şi scepticismul: dogmatismul care se împarte în cele două filozofii, cea stoică şi cea epicuriană, şi al treilea moment, care le este comun acestor două, dar care este totuşi cealaltă poziţie ce li se opune, adică scepticismul. Trecem peste succesorii lui Aristotel şi peste răspîndirea filozofiei pelipatetice, cu toate că un Teofrast, un Straton au fost bărbaţi celebri. Ea nu mai prezintă interes, şi mai tîrziu a şi devenit mai mult o filozofie populară, după cum, ca filozofie propriu-zis speculativă, ea şi trebuia să coincidă în măsura cea mai mare cu realitatea. Academia o vom trata împreună cu scepticismul.

Am văzut la sfîrşitul perioadei precedente conştiinţa ideii sau a universalului, care este în sine scop, – conştiinţa unui principiu, universal desigur, dar în acelaşi timp determinat în sine, care, prin aceasta, este capabil să subsumeze particularul şi să fie aplicat la acesta. Această relaţie a aplicării generalului la particular este aici dominantă, deoarece gîndul de a dezvolta particularizarea totalităţii din însuşi generalul încă nu există. În aceasta însă rezidă nevoia de sistem şi de sistematizare: anume, un principiu unic trebuie să fie aplicat cu consecvenţă la particular, aşa încît adevărul a tot ce e particular să fie ·cunoscut potrivit acestui principiu. Acest procedeu dă aşa-numitul dogmatism. Dar problema principală este acum aceea a criteriului. Grandoarea speculativă a lui Platon şi Aristotel nu mai este prezentă, avem mai curînd o filozofie a intelectului. Principiul este abstract şi deci e principiu al intelectului. În legătură cu această împrejurare, sarcina filozofiei se determină ca problemă a criteriului adevărului, adică – dat fiind că adevărul este acordul dintre gîndire şi realitate, sau mai curînd identitatea conceptului, ca ceea ce e subiectiv, cu ceea ce este obiectiv – sarcina filozofiei este găsirea unui principiu al aprecierii acestui acord. Această problemă este identică cu aceea a stabilirii unui principiu. Adevărul este concret, nu abstract. Prin ce este recunoscut adevărul, apreciat ca adevărat (kp»nein)? Astfel, criteriu şi prmcipiu este unul şi acelaşi lucru. Dar această problemă a fost rezolvată numai în chip formal şi dogmatic. De aceea a apărut îndată dialectica scepticismului, – recunoaşterea unilateralităţii acestui principiu şi deci recunoaşterea acestui principiu în general ca principiu dogmatic. În toate numeroasele şcoli socratice, interesul principal îl prezintă două determinări; una dintre acestea este criteriul, un principiu din care trebuie determinat totul şi din care totul să poată fi apreciat – un principiu general pentru sine, un principiu care să fie totodată şi principiul determinant al particularului. Noi am avut deja mai înainte astfel de principii abstracte: de exemplu, fiinţa pură, – adică există numai fiinţa pură, iar particularul, care începe cu negaţia, diferenţierea de altceva, nu există, este afirmat ca neexistent. Însă nevoia menţionată este, dimpotrivă, îndreptată spre un universal care să fie în acelaşi timp determinarea particularului către un universal care trebuie să se afle în particular, astfel încît acesta să nu fie lăsat la o parte, ci să fie considerat ca determinat prin universal.

O altă urmare a acestei filozofări a fost faptul că, fiind formal, principiul era subiectiv şi astfel el a primit semnificaţia esenţială a subiectivităţii conştiinţei de sine. Din cauza receptării formale, exterioare a diversităţii în genelal, punctul cel mai înalt, în care gîndul se găseşte în modul său cel mai determinat, este conştiinţa de sine. Tuturor acestor filozofii le este proprie ca principiu raportarea pură a conştiinţei de sine la sine. Ideea se găseşte satisfăcută numai în această conştiinţă de sine; ca în formalismul intelectului, al aşa-zisei filozofii de astăzi, împlinirea lui, concretul, era căutată în afectivitatea subiectivă, în sentimentul interior, în credinţă. Natura şi lumea politică sînt şi ele concrete, dar sînt un concret exterior; însă propriul nostru concret nu este în ideea generală, determinată, ci numai în propria conştiinţă de sine, în ceea ce e al nostru. A doua determinare dominantă este aceea a înţeleptului. Problema principală era: cine este înţelept? Ce face înţeleptul? Nu numai vouc, ci totul trebuie să fie ceva gîndit, adică să fie, ca subiectiv, gîndul meu. Prin ce este ceva un ce gîndit? – În forma identităţii formale cu sine. – Ce este în sine un atare ce gîndit, el însuşi obiectiv? – Gîndirea. Gîndirea criteriului, a principiului unic, în realitatea ei nemijlocită este subiectul în sine; gîndirea şi cel ce gîndeşte sînt nemijlocit legaţi împreună. Principiul acestei filozofii nu este obiectiv, ci dogmatic, se bazează pe impulsul conştiinţei de sine de a se satisface. Astfel subiectul este acela de care trebuie să se aibă grijă. Subiectul caută pentru sine principiul libertăţii sale, imperturbabilitatea în sine; el trebuie să fie conform criteriului, adică acestui principiu cu totul general, – el trebuie să se înalţe la această libertate abstractă, la această independenţă. Conştiinţa de sine trăieşte în singurătatea gîndirii sale şi îşi găseşte aici împăcarea. Acestea sînt deci interesele fundamentale, determinările fundamentale în filozofiile ce urmează. Sarcina următoare va fi să arătăm tezele principale ale lor; dar a intra în amănunte nu este nici util, nici interesant.

Filozofia trece astfel în lumea romană. Şi, cu toate că ea aparţine tot grecilor şi marii ei dascăli au fost totdeauna greci (filozofiile acestea au luat naştere în Grecia), totuşi, cu deosebire aceste sisteme au constituit sub domnia romanilor filozofia lumii romane; lume neadecvată conştiinţei de sine raţionale-practice, faţă de care această conştiinţă, refulată în ea însăşi, nu putea să caute raţionalitatea decît în sine şi numai pentru individualitatea sa singulară, – nu se putea îngriji decît de sine, întocmai ca creştinii, abstract, de mîntuirea sufletului lor. În senina lume elenă subiectul era legat mai tare de statul său, de lumea sa, era mai prezent în ele. Cînd realitatea e nefericită, omul este alungat în el însuşi şi trebuie să caute aici acordul care nu mai poate fi găsit în lume. Lumea romană este lumea abstractă: o singură stăpînire, un singur stăpîn peste lumea civilizată. Individualitatea popoarelor a fost oprimată; peste individ a apăsat o putere străină, un universal abstract. Într-o astfel de stare de ruptură se simţea nevoia de a căuta şi găsi împăcare. După cum ceea ce era valabil era o voinţă abstractă – pînă şi voinţa individuală a stăpînului lumii era ceva abstract –, abstract a trebuit să fie şi principiul interior al gîndirii, principiu care nu produce decît conciliere formală, subiectivă. Roma a avut numai principiul stăpînirii abstracte; astfel spiritului roman nu putea să-i convină decît un dogmatism care era clădit pe un plincipiu construit de forma intelectului şi valorificat, aplicat de ea. Filozofia stă astfel în strînsă legătură cu concepţia despre lume. Lumea romană, care omora în sine individualitatea vie a popoarelor, a produs, fără îndoială, un patriotism formal şi virtutea lui, precum şi un sistem dezvoltat de drept; dar filozofie speculativă nu putea ieşi dintr-o astfel de moarte, – doar buni avocaţi şi morala lui Tacit. Aceste filozofii au şi venit în contradicţie la romani cu vechile lor superstiţii religioase; filozofia ia locul religiei.

Trei sînt filozofiile care apar aici: stoicismul, epicurismul şi scepticismul. Filozofia lui Platon s-a păstrat, se înţelege, încă pură, mai cu seamă vechea Academie; Noua Academie a fuzionat complet cu scepticismul. Tot astfel mai existau încă şi pe timpul lui Cicero peripateticieni; această filozofie peripatetică de mai tîrziu n-a rămas aristotelică, ci a devenit filozofie populară, cum o găsim la Cicero. Aristotel pornea de la un punct de plecare empiric, lua calea reflexiei proprie intelectului; însă datele astfel obţinute el le îmbină laolaltă în focarul conceptului, şi astfel Aristotel este speculativ. Acest procedeu este propriu spiritului său, dar el n-a putut deveni metodă în felul acesta; nefiind scos în evidenţă liber pentru sine, procedeul n-a putut deveni principiu.

Filozofia dogmatică este aceea care stabileşte un principiu determinat, un criteriu, şi numai un astfel de principiu. Cele trei principii amintite sînt însă în mod necesar: 1) Principiul gîndirii, principiul universalităţii însăşi, dar astfel încît să fie determinat în sine; gîndirea este criteriul adevărului, e factorul determinant. 2) Opusul faţă de gîndire este determinatul ca atare, principiul singularităţii, simţirea în general, percepţia, intuiţia. Acestea sînt principiile filozofiei stoice şi epicuriene. Ambele aceste principii sînt unilaterale; ca pozitive, ele au devenit ştiinţe ale intelectului. Gîndirea abstractă nu este concretă în ea însăşi. Modul determinat nu aparţine gîndirii şi el trebuie sesizat pentru sine, transformat în principiu, deoarece el are drept absolut faţă de gîndirea abstractă. Acestea sînt universalul şi singularul. 3) În afară de stoicism şi de epicurism avem ca a treia poziţie scepticismul, negaţia acestor două unilateralităţi. Ele sînt amîndouă unilaterale, acest lucru trebuie ştiut şi recunoscut; şi astfel al treilea principiu este negaţia oricărui criteriu, a oricăror principii determinate, de orice natură ar fi ele: reprezentare senzorială reflectată sau reprezentare a gîndirii, ştiinţă. Filozofia stoică a făcut principiu din gîndirea abstractă, epicurismul din senzaţie, scepticismul este comportare negativă, ba chiar negaţie activă a oricărui principiu. Primul rezultat este că nu putem cunoaşte. Noi am mai văzut aceste principii şi înainte, în filozofia cinică şi cirenaică. Cu toate că aceste principii le găsim şi la Cicero, totuşi este foarte greu să deosebeşti principiul stoicilor de acela al cinicilor şi de ceea ce constituie principiul moralei peripatetice.

Aşadar, avem de o parte principiul, criteriul; de altă parte, exigenţa ca subiectul să se conformeze acestui principiu, tocmai pentru a-şi cîştiga libertatea, neatîrnarea spiritului. Aceasta este libertatea interioară a subiectului în sine: această libertate a spiritului, această impasibilitate, această indiferenţă, imperturbabilitate, ataraxie, egalitate a spiritului în sine, pe care nimic nu o face să sufere, care nu se leagă de nimic, este ţinta comună a tuturor acestor filozofii, – oricît ne-am reprezenta de deznădăjduit scepticismul şi de vulgar epicurismul. Toate au fost filozofii. Individul era satisfăcut, rămînea de nezdruncinat, nu era determinat nici prin plăcere, nici prin durere şi nici prin alte legături; adevăraţii epicurieni erau tot aşa deasupra oricărei legături particulare. Că împăcarea spiritului constă numai în indiferenţă, în libertate faţă de orice, iată poziţia comună a tuturor acestor filozofii! – Ele sînt, fără îndoială, filozofii elene, dar transplantate în lumea romană. Acea moralitate concretă, acea tendinţă de a incorpora principiul în lume prin intermediul constituţiei de stat, ca la Platon, acea ştiinţă concretă, ca la Aristotel, dispar aici; în nefericirea lumii romane a fost şters cu mînă rece şi aspră tot ce are nobil şi frumos individualitatea spirituală. Şi, în această lume a abstracţiei, individul a trebuit să caute în chip abstract în interiorul său împăcarea pe care nu i-o da realitatea: el a fost nevoit să se refugieze în abstracţie ca gînd, în această abstracţie ca subiect existent, adică în această libertate internă a subiectului ca atare. Această filozofie este astfel pe măsura spiritului lumii romane.

 

A. FILOZOFIA STOICĂ

 

Trebuie în general să observăm referitor la filozofia stoică, ca şi cu privire la epicurism, că aceste filozofii au luat locul filozofiei cinice şi cirenaice (după cum scepticismul a luat locul Academiei), adică au admis principiul cinismului şi cirenaismului, însă au ridicat acest principiu, folosindu-l mai mult în forma gîndirii ştiinţifice. Dar, cum în aceste filozofii, întocmai ca în cele pe care le înlocuiesc, conţinutul este fix, determinat şi conştiinţa de sine se situează pe una dintre laturile lui, această împrejurare omoară, propriu-zis, speculaţia, care nu ştie nimic de astfel de fixare, dimpotrivă o înlătură şi tratează obiectul ca pe un concept absolut, ca pe un întreg nedivizat în diferenţierea sa. De aceea de fapt în nici una din aceste două filozofii nu descoperim speculaţie veritabilă, ci numai o aplicare a principiului unilateral şi limitat. La Aristotel ideea absolută se află la bază, nelimitată, nu e pusă, în cuprinsul unui mod determinat, cu o diferenţă; lipsa lui este numai lipsa pe care o are realizarea, anume, aceea de a nu fi îmbinată într-un concept unic. Aici, în aceste filozofii, conceptul unic este pus ca esenţă şi totul este raportat la el, avem deci raportarea cerută, dar cel în care totul devine una nu este unitatea adevărată (das Wahrhafte). La Aristotel fiecare individualitate este considerată, în determinaţia ei, în mod absolut, separată de celelalte; aici, în această filozofie, inşii sînt priviţi esenţial în raportare, nu absolut, dar nu în sine şi pentru sine. Deoarece astfel individualul nu este considerat în chip absolut, ci numai relativ, tocmai prin aceasta de fapt ansamblul realizării nu este interesant: raportarea este exterioară. Fără îndoială, şi la Aristotel individualul este cules şi absorbit, dar această absorbire este înlăturată prin considerarea speculativă; aici însă individualul este numai absorbit, iar tratarea lui este şi ea exterioară. Această raportare nu este nici măcar consecventă, cînd, cum se şi întîmplă, ceva, natura, este considerată în ea însăşi; în-sine-şi-pentru-sinele (das Anundfürsich) cade în afara ei, cercetarea ei este numai o sprijinită pe principii nedeterminate, ori pe primele principii la îndemînă.

Ne vom mărgini în ce priveşte ambele aceste filozofii numai la aspectul general al principiului lor. Să-i amintim în primul rînd pe stoicii celebri.

 

 

C. NOUA ACADEMIE

 

În faţa dogmatismului stoic şi epicurian se ridică mai întîi Noua Academie, care este continuarea Academiei lui Platon. Urmaşii lui Platon sînt repartizaţi în vechea academie, în cea mijlocie şi în cea nouă, apoi şi în a patra şi a cincea academie (cea mai nouă). Cei mai remarcabili dintre aceşti urmaşi ai lui Platon sînt Arcesilau şi Carneade. Academia mijlocie i se atribuie lui Arcesilau, cea nouă cuprinde gîndurile lui Carneade. Notez că la unii autori, Carneade este indicat ca întemeietor al noii academii, iar Arcesilau ca întemeietor al academiei mijlocii, – distincţie care nu înseamnă nimic. Ambii sînt înrudiţi de aproape cu scepticismul, şi scepticii disting adesea cu greu scepticismul de principiul academic. Scepticismul i-a considerat deja pe amîndoi ca sceptici, reţinînd totuşi o deosebire în ce priveşte puritatea scepticismului, deosebire, evident, foarte formală şi care spune puţin, dar pe care, fără îndoială, atît de subtilii sceptici au sesizat-o totuşi. Adesea, deosebirea există numai în determinări verbale, în diferenţe cu totul exterioare.

Ceea ce e general academicilor este că ei proclamă adevărul drept convingere subiectivă a conştiinţei de sine; ceea ce concordă cu idealismul subiectiv al timpurilor moderne. Adevărul, întrucît e numai o convingere subiectivă, a fost numit de neoacademicieni numai  probabilitate. Ei îl continuă pe Platon, şi astfel sînt platonicieni. Însă ei nu se opresc la poziţia lui Platon şi nu puteau să se oprească la ea. Platon a rămas, cum am văzut mai sus, la ideea abstractă: dar ceea ce este mare în filozofie este îmbinarea infinitului cu finitul. Ideile lui Platon sînt adoptate de nevoia raţiunii, de entuziasmul pentru adevăr; însă ele sînt, în sine, ceea ce e lipsit de mişcare, universalul. Aristotel pretinde entelehie, activitate care se determină pe sine, în sine. Nevoia de o întemeiere cu caracter ştiinţific a trebuit cu necesitate să ducă dincolo de acest mod al lui Platon. Academicienii s-au comportat negativ faţă de stoici şi epicurieni, care tocmai simţeau nevoia stiintei, pe care Platon încă n-o cunoscuse, nevoia de a conferi conţinut universalului ideii, de a prinde determinaţia ca determinată (die bestimmte Bestimmtheit). Platon trece, de exemplu în Timaios, la determinat, la viaţa organică, dar devine infinit de banal şi cu totul nespeculativ; – Aristotel este cu totul altfel. Ideile sau universalele lui Platon au fost smulse de gîndire din repausul lor, din acea universalitate în care gîndirea nu s-a recunoscut pe sine ca fiind conştiinţa de sine. Conştiinţa de sine a păşit în faţa lor cu exigenţe mai mari, realitatea în genere s-a impus faţă de universalitate; iar repausul ideii a trebuit să treacă în mişcarea gîndirii.

Legătura cu filozofia platonică o vedem lesne dacă ne amintim că la Platon principiul a fost ideea, şi anume ideea universalităţii. Următorii platonicieni s-au ataşat cu deosebire acestei universalităţi, îmbinînd cu ea şi dialectica platonică, – o dialectică îndreptată spre afirmarea universalului ca atare şi spre considerarea particularului, a determinatului, ca lipsit de orice valabilitate. O astfel de dialectică nu lasă nimic să subziste decît universalitatea abstractă. Elaborarea concretului n-a mers departe la Platon; dialectica lui are foarte adesea numai un rezultat negativ, prin care determinaţiile sînt doar suprimate, – în ansamblu, ideea lui se opreşte mai mult la forma universalităţii. – Neoacademicienii au avut în general poziţia aceasta de a proceda dialectic împotriva modului determinat al stoicilor şi epicurienilor; şi, întrucît e vorba de adevăr, ei au considerat ca valabile numai probabilitatea şi convingerea subiectivă. Am văzut că filozofia stoică şi cea epicuriană au căutat ambele să facă din ceva determinat principiu, criteriu al adevărului; încît acest criteriu trebuia, potrivit lor, să fie ceva concret. La stoici criteriul este fantazia cataleptică, o reprezentare, un conţinut determinat, dar aşa încît conţinutul este şi gîndit, înţeles, este un gînd care totodată este plin de conţinut. Acesta este concretul, o îmbinare de conţinut şi gînd, ceea ce rămîne, totuşi, încă formal. Or, contra acestui concret se îndreaptă dialectica neoacademicienilor.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel s-a născut în 1770, la Stuttgart. Între 1788 și 1793 a studiat teologia la Tubingen (din cei cinci ani, în primii doi se facea filozofie). A fost profesor particular la Berna (1793–1796) și la Frankfurt am Main (1797–1800), docent la Universitatea din Jena (1805–1806) unde se mutase în 1801 la îndemnul lui Schelling, cu care fusese coleg la Tubingen și a întreținut o interesantă corespondență; a fost director al gimnaziului din Nurnberg (1808–1816) și profesor la universitățile din Heidelberg (1816–1818) și Berlin (1818–1821, 1823–1831). A murit de holera la Berlin în 1831.

Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filosofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică. În 1788 redactează un articol Despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie plantând împreună Copacul Libertății. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 obține titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filosofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie.

Timp de opt ani lucrează ca profesor particular pentru diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea „Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling”. Împreună cu Schelling fondează revista „Kritische Zeitschrift der Philosophie”. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului” (Phänomenologie des Geistes). Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea „Știința logicii” (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filosofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filosofie, ce va fi succesiv publicată în „Enciclopedia științelor filozofice” (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filosofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filosofiei etc.

 

Opere:

Phänomenologie des Geistes (Fenomenologia spiritului, 1807)

Wissenschaft der Logik (Știința logicei, 1812/1816)

Enzyklopädie de philosiphischen Wissenschaften (Enciclopedia științelor filosofice, 1817-1830

Grundlinien der Philosophie des Rechts (Bazele filosofiei dreptului, 1819)

Vorlesungen über die Ästhetik (Prelegeri despre estetică, 1817-1829)

Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte (Prelegeri de filosofie a istoriei, 1822-1831)

 

Traducere de D.D. Roșca

 

Dumitru Roșca (1895-1980) a fost un filosof român, traducătorul scrierilor lui G.W.F. Hegel în română, începând cu sfârșitul anilor 1950 până în anii 1960. În anul 1974 a devenit membru titular al Academiei Române.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include o bibliografie selectivă. Include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

 

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: