Satyricon - Petroniu (Titus Petronius Niger)

Categoria: emblematic Europa

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de Editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adaugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Satyricon este prima opera de ficțiune autentică, fiind scrisă într-o perioadă caracterizată printr-o profundă criză a valorilor morale, sociale și religioase.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Despre elaborarea cărţii

În structura de adâncime a romanului, cum ne revelează însuși Petroniu, în mai multe rânduri, mai ales în versuri ce vehiculează o autentică poetică explicită, asumată de el (Sat., 132, 15), romancierul optează pentru un epicureism fundamental. Această opțiune filosofică prevalentă comportă trăirea imanentistă a peisajului alcătuit de discursul romanesc, în funcție de orientarea sa problematizantă. Chiar problemele evoluției, de fapt ale degradării culturii, mai cu seamă ale elocinței și artei eposului, sunt puse în dezbatere de către personajele romanului. Căutările personajelor Satyricon-ului țintesc adesea fuga de obstacolele întâmpinate și sunt impregnate de umor savuros, de deriziune, de un comic expandat pe o gamă multivalentă de mijloace compoziționale și stilistice. Umorul pluridimensional se poziționează la un nivel structural intermediar, între epicureismul profund și peripețiile care proliferează la suprafața romanului. Numele personajelor se relevă ca deosebit de comice. Pe de altă parte, deriziunea presupune refuzul iconoclast al miturilor și al simbolurilor, așadar promovarea antimitului. Iar ambiguitatea căutărilor întreprinse de personaje determină, în mare parte, modernitatea pregnantă a romanului scris de Petroniu.

Eugen Cizek

 Această operă neconvențională a influențat profund literatura mondială. De-a lungul timpului, a fost adaptată pentru cinema (cunoscut este, în acest sens, efortul regizorului italian Federico Fellini, în 1969), benzi desenate și operă.

Petronius descrie lumea romană, comportamentul și viața de zi cu zi în maniera unui naturalist. Personajele sale, în special, în psihologia și relațiile lor interpersonale, ating o dimensiune modernă.

Satyricon este o operă unică în literatură, abordând o varietate de stiluri. Cuprinde discuții comice, filosofice, versuri, proverbe și povestioare, într-un limbaj viu, menit să atragă atenția asupra naturii umane.

„Satyricon-ul vehiculează o explorare a condiției umane. El se reliefează ca un roman al condiției umane, un roman al căutării, „roman-recherche”. De aceea Satyricon-ul se înfățișează efectiv ca un text fondator, cum a fost definit de același René Martin. Personajele lui Petroniu caută în permanență. Ele caută mijloace de subzistență ori de îmbogățire, însă și semnificația unui cod socio-cultural pe care îl resimțeau ca supus crizei, ambiguităților. Antieroii, mai degrabă decât eroii romanului, percepeau confuz necesitatea unui nou sistem de valori, unui nou stil de viață”.

Eugen Cizek

 ...

Oare pe declamatori nu-i chinuie tot niște Furii? Căci ei răcnesc cam așa: „Am căpătat aceste răni, fiindcă am apărat libertatea țării: am rămas fără ochiul ăsta, ca să vă mântuiesc pe voi. Dați-mi o călăuză, care să mă ducă la copiii mei, pentru că mi-au tăiat îndoiturile genunchilor și nu mă mai pot ține pe picioare”. Și încă s-ar mai putea îngădui fraze din astea, dacă ele ar deschide cu adevărat învățăceilor calea către elocință. Însă din vorbele umflate și din zarva asta deșartă a sentențelor, începătorii trag un singur folos: anume acela că se cred ajunși într-o altă planetă, de cum se trezesc în for. Într-adevăr, eu socot că tinerii, cum ajung în școli, se prostesc de tot, căci acolo nu văd și nu aud nimic din cele de care ne ciocnim noi în viața cea adevărată: cât sunt elevi, ei au de-a face numai cu pirați ce stau pe țărm cu lanțurile în mâini, cu tirani scriind edicte prin care poruncesc fiilor să reteze capetele părinților, cu răspunsuri date de oracole în vreme de ciumă, unde se ordonă să se jertfească zeilor trei fecioare ori chiar mai multe. Sunt doar fraze lustruite și parcă găluști unse cu miere: unde toate, cuvinte sau fapte, par a fi stropite cu sos făcut din mac și din susan.

II

Cei care se hrănesc cu astfel de mâncăruri nu mai știu ce este gustul bun, așa cum nu mai miros frumos cei ce-și fac veacul numai prin bucătării. Să nu vă fie cu bănat, dar voi, retorii, ați dus cei dintâi elocința la pierzanie. Născocind tot soiul de fleacuri cu sunetele voastre ușurele și deșarte, ați izbutit să faceți din cuvântare ceva fără vlagă și fără rost. Tinerii nu erau încă puși la jugul declamațiilor voastre când Sofocle și Euripide au găsit cuvintele de care aveau nevoie. Dascălii de retorică, ce trăiesc numai ca șoarecii de bibliotecă, nu prăpădiseră încă mințile oamenilor când Pindar și cei nouă lirici au renunțat la metrica homerică. Și ca să nu iau de martori numai pe poeți, pot să spun că nici Platon și nici Demostene nu s-au coborât vreodată până la acest soi de exercițiu oratoric. Elocința mare și, ca să spun așa, neprihănită nu-și boiește obrazul și nici nu se umflă în pene, ci se înalță plină de o frumusețe firească. Nu a trecut multă vreme de când această vorbărie furtunoasă și fără măsură a năvălit la Atena, venind din Asia; întocmai ca un astru aducător de ciumă, a atins cu suflarea-i otrăvită inimile tinerilor care se avântă spre înălțimi. Odată stricată rânduiala discursului, elocința a înțepenit și a amuțit. Ce mai încoace și încolo, cine a mai dobândit faima lui Tucidide sau a lui Hiperide? N-a mai strălucit nici arta poeților, pierzând culoarea sa sănătoasă. Poemele, ca și cum ar fi fost toate hrănite cu aceleași bucate, n-au putut să ajungă la bătrânețe și nici să încărunțească. Nici măcar pictura n-a avut o dezvoltare mai bună, după ce cutezanța egiptenilor a găsit mijlocul de a reduce la scheme sarbede regulile unei arte atât de mari.

III

Agamemnon nu s-a simțit în stare să mă rabde declamând în portic mai mult decât asudase el înlăuntrul școlii. – Tinere, făcu el, fiindcă nu ții seama de gustul mulțimii și, lucru deosebit de rar, îndrăgești bunul simț, am să-ți împărtășesc tainele artei oratorice. De fapt, în aceste exerciții declamatorii nu păcătuiesc dascălii care sunt nevoiți să se pună la mintea nebunilor. Căci dacă n-ar preda lucruri care să le placă tinerilor „ar rămâne singuri în școli”, cum zice Cicero. Întocmai ca lingușitorii de comedie; aceștia, când pun gheara pe vreo masă la un om bogat, mai întâi se gândesc să spună ceea ce cred ei că poate să placă foarte mult ascultătorilor, căci nu ating ținta dorită dacă nu încântă cum trebuie urechile. Așa pățește și profesorul de elocință. Dacă, precum un pescar, nu pune în cârligul undiței momeala pe care știe că or s-o apuce peștișorii, rămâne până în pânzele albe pe stânca sa și fără nădejdea de-a mai prinde ceva.

IV

Ce să mai vorbim? Merită să fie mustrați părinții care nu vor ca odraslele lor să tragă foloase din învățătură sub o îndrumare aspră. Căci mai întâi jertfesc ambiției chiar nădejdile lor, ca și celelalte lucruri, de altfel. Apoi, grăbindu-se să-și vadă visurile cu ochii, împing în for niște învățăcei încă fragezi: vor să îndese în capul unor prunci elocința, despre care tot ei spun că este arta cea mai de seamă. Dacă ar avea răbdare ca tinerii să învețe treptat cele ce deprind, ca să-și formeze mințile după preceptele filosofilor, să-și supună toate vorbele ce le rostesc unui control migălos, să asculte îndelung ceea ce vor să imite și să se păzească a socoti mărețe lucrurile care plac în copilărie, curând acel strălucit meșteșug al elocinței ar dobândi demnitatea și însemnătatea sa adevărată. Acum copiii se țin numai de joacă prin școli, iar tinerii se fac de râs când ajung în for și – ceea ce este mai rușinos – nimeni nu vrea să recunoască la bătrânețe că nu a învățat cum se cuvine în copilărie. Dar ca să nu crezi că eu sunt împotriva improvizațiilor făcute după modelul lui Lucilius , voi încropi o poezie în care voi arăta tot ce gândesc:

V

Oricine urmărește recolta artei aspre,

 Ținând mărețe fapte, întâi să-și cizeleze Moravurile sale cu legea cumpătării.

De mândrele palate cu chip trufaș să râdă,

 La mesele bogate nestând ca parazit:

Să nu-și înece torța talentului în cupe

C-o ceată de netrebnici; în teatre să nu zacă,

Plătit să strige: „Bravo!” de jalnici măscărici.

Dar de-i surâde cetatea Tritoniei bine-narmate,

Glia ce au populat-o colonii din Lacedemona,

Cuibul Sirenelor – anii dintâi poeziei jertfească

 Și din izvorul meonic să soarbă cu suflet ferice!

VII

 Cum eram numai ochi și urechi la Agamemnon, n-am băgat de seamă fuga lui Ascyltos... Și în focul convorbirii m-am avântat prin grădină. Iată însă că o ceată mare de elevi a dat buzna în portic, venind, după cât se părea, de la declamația improvizată a nu mai știu cui, care răspunsese discursului rostit de Agamemnon. Așadar, în vreme ce tinerii luau în râs stilul și planul întregului discurs al ăstuia, am prins momentul prielnic și m-am furișat afară, ca să-l caut în mare grabă pe Ascyltos. Dar nu îmi aminteam prea bine drumul, căci nici măcar nu știam unde era hanul în care locuiam. Degeaba băteam drumurile, căci nimeream tot prin locurile prin care mai fusesem cu puțină vreme în urmă, până când, obosit de alergătură și asudat ca vai de lume, m-am apropiat de o băbuță care vindea zarzavaturi aduse de la țară.

– Rogu-te, măicuță, am întrebat-o, nu știi cumva unde stau eu? Înveselită de-o glumă atât de nătângă, ea mi-a răspuns:

 – Cum să nu? Apoi s-a ridicat și a luat-o înaintea mea. Credeam că e o vrăjitoare.

Când, după câtva timp, am ajuns într-un loc mai singuratic, bătrânica cea îndatoritoare a dat la o parte o perdea pusă la o ușă și mi-a spus:

– Aci trebuie că locuiești.

În vreme ce îi arătam că nu recunosc casa, am zărit niște oameni care umblau pe furiș, ici și colo, printre plăcuțe și printre târfe goale. Târziu, ba chiar prea târziu, am înțeles că bătrâna mă dusese într-un bordel. De aceea, blestemând șiretlicul babei, mi-am acoperit fața cu poalele veșmântului și am luat-o la fugă prin mijlocul lupanarului, spre cealaltă intrare; când, iată, chiar în prag am dat peste Ascyltos, obosit și mai mult mort decât viu, ca și mine de altminteri. Ai fi crezut că l-a adus acolo aceeași băbuță. Prin urmare, l-am salutat râzând și l-am întrebat ce căuta într-un loc atât de deocheat.

*

[Encolpius]

Ca printr-o ceață l-am zărit pe Giton stând la colț de stradă și m-am repezit într-acolo.

În vreme ce-l întrebam dacă ne pregătise prânzul, așa cum trebuia să facă un frate adevărat, băiatul s-a așezat pe pat și și-a șters cu degetul cel mare lacrimile care îi șiroiau pe față. Mișcat că-l vedeam în halul ăsta, l-am întrebat ce se întâmplă. M-a lămurit târziu și în silă, numai după ce am adăugat rugăminților și amenințări:

– Fratele ăsta al tău, vorbi el, sau însoțitor, dacă vrei să-i spui așa, s-a năpustit mai adineauri în han și a vrut să-și facă poftele cu mine. Cum eu țipam cât mă ținea gura, a scos sabia din teacă și a zbierat la mine: „Dacă faci pe Lucreția, să știi că ai găsit și un Tarquinius”.

Auzind de-o asemenea ispravă, m-am repezit cu pumnii strânși drept spre ochii lui Ascyltos și i-am zis:

– Ce-o să mai spui acum, stricatule? Ești mai rău decât o târfă. Nici măcar răsuflarea nu-ți este curată!

Întâi Ascyltos s-a prefăcut îngrozit. Apoi însă, ridicând pumnii mai vârtos decât mine, a strigat mai tare decât răcnisem eu la el:

– N-o să-ți tacă odată gura, gladiator desfrânat, zdreanță netrebnică picată din arenă? N-o să taci odată, ucigaș de noapte, tu care nici când ești în vlagă nu te poți măsura cu o muiere ca lumea. M-ai silit să fac pe fratele tău într-o poiană, așa cum îl silești aici în han pe copilul ăsta.

– Ai spălat putina în timpul cuvântării profesorului nostru, l-am întrerupt eu.

X

– Netotule, zise el, ce puteam să fac dacă muream de foame? Sau poate ai fi vrut să ascult frazele lui faimoase, biete cioburi de sticlă și tălmăciri de vise. Pe Hercule, tu ești mult mai ticălos decât mine. Ca să înhați o invitație la masă pe undeva, te-ai pus să lauzi pe unul care-și închipuia că e poet.

După cea mai netrebnică dintre certuri, am izbucnit în râs amândoi și, împăcați, ne-am apucat de alte treburi. Numai că fărădelegea săvârșită de Ascyltos îmi revenea mereu în minte.

– Ascyltos, îmi dau seama că nu mai e cu putință să ne înțelegem ca lumea unul cu celălalt. De aia, haide să împărțim lucrușoarele și să ne încercăm norocul, fiecare de capul lui. Amândoi suntem cărturari, și tu, și eu. Ca să nu ne punem bețe în roate unul celuilalt, îți făgăduiesc că o să mă apuc de altă meserie; altminteri o să ne certăm de o mie de ori pe zi și o să ajungem de pomină în tot orașul.

Ascyltos nu s-a împotrivit, dar mi-a spus:

– Să nu pierdem totuși seara asta. Doar am făgăduit să mergem la cină, ca niște adevărați învățați ce suntem. Însă mâine, pentru că așa ți s-a năzărit acum ție, o să-mi caut altă locuință și alt frate.

– Ce rost are să amânăm pe mâine ceea ce ne este pe plac amândurora? i-am răspuns.

O dorință năvalnică mă împingea să grăbesc despărțirea; de mult chibzuiam să scap de un paznic supărător, ca să-mi reiau vechile obiceiuri împreună cu scumpul meu Giton...

Gaius Petronius Arbiter (aprox. 27–66 d.Hr.) a fost un personaj fascinant al Romei antice, cunoscut drept consilierul de imagine și „ministrul bunului gust” al împăratului Nero. Titlul de „Arbiter Elegantiae” i-a fost dat deoarece nimic nu era considerat cu adevărat sofisticat sau la modă la curtea imperială fără aprobarea lui. Era un dandy al vremii sale, apreciat pentru stilul său de viață decadent, dar extrem de rafinat. Deși părea leneș și dedicat doar plăcerilor, s-a dovedit a fi un administrator capabil în funcțiile de guvernator și consul.

Traducere, postfață și note de Eugen Cizek.

Eugen Cizek (1932 - 2008) a fost un istoric și filolog român, specialist în filologie clasică, profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, din cadrul Universității din București, autorul unor studii ce privesc literatura latină, între care remarcabilă este Istoria literaturii latine.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.