Paideia Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. I - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca Libra Magna 116,00 lei Mărește

Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. I - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Accesorii

Cutii

Sub genericul „Hegel prin el însuși”, Editura Paideia prezintă cititorilor textele fundamentale ale unuia dintre cei mai mari filosofi ai epocii moderne, care a deschis o nouă direcție asupra preocupărilor generale ale spiritului uman; reușind, astfel, să parcurgă domenii precum logica, arta, religia, știința naturii, a dreptului și a statului, filosofia istoriei sau filosofia culturii.

Mai multe detalii

2623P

Nou

116,00 lei cu TVA

Despre interesul pe care îl prezintă această istorie se poate vorbi din multiple puncte de vedere. Cine vrea să-i prindă punctul central va trebui să-l caute în legătura esențială ce există între acest aparent trecut și treapta prezentă atinsă de filozofie. Ceea ce va trebui să arătăm aici mai de aproape este faptul că această legătură nu este un punct de vedere exterior oarecare, ce ar putea fi luat în considerare la istoria științei filozofice, ci această legătură exprimă mai curînd natura interioară a determinației ei; va trebui să arătăm apoi că evenimentele acestei istorii se prelungesc, fără îndoială, în efecte, ca orice evenimente, dar că ele produc aceste efecte într-un mod care le este propriu.

Ceea ce ne înfățișează istoria filozofiei este șirul spiritelor nobile, galeria eroilor rațiunii ce gîndește, care, datorită forței acestei rațiuni, au pătruns în esența lucrurilor, a naturii și a spiritului, în esența lui Dumnezeu, cîștigînd pentru noi prin munca lor tezaurul cel mai de preț, comoara cunoașterii raționale. În același timp, evenimentele și acțiunile acestei istorii sînt din această cauză de așa natură, încît în conținutul lor nu intră personalitatea și caracterul individual în gradul în care intră, în schimb, în istoria politică individul cu particularitatea naturalului său, a geniului, a pasiunilor sale, a energiei sau a slăbiciunii caracterului său, și, în general, cu ceea ce face ca el să fie acest individ, subiect al faptelor și al evenimentelor. Dimpotrivă, în istoria filozofiei, produsele sînt cu atît mai excelente, cu cît ele pot fi socotite mai puțin ca merit al individului particular și cu cît aparțin mai mult gîndirii libere, caracterului general al omului ca om, cu cît însăși această gîndire lipsită de trăsături particulare este mai mult subiect producător.

 

Prin cercetările și lucrările sale, Hegel a deschis o nouă direcție asupra preocupărilor generale ale spiritului uman; reușind, astfel, să parcurgă domenii precum logica, arta, religia, știința naturii, a dreptului și a statului, filosofia istoriei sau filosofia culturii.

Sub genericul „Hegel prin el însuși”, Editura Paideia dorește să prezinte cititorilor textele fundamentale ale unuia dintre cei mai mari filosofi ai epocii moderne. Hegel este unul dintre reprezentanții de marcă ai idealismului german. Sistemul său filosofic a reușit să deschidă noi direcții de cercetare asupra istoriei ideilor și a afirmării modernității istoriei europene.

Interesul pentru Hegel în lumea de azi se orientează în planuri diferite ale cunoașterii, acțiunii și creației umane, păstrând cumva caracterul enciclopedic al modalității gândirii marelui filosof modern, dar gravitând în jurul problematicii omului. Nu-i întâmplătoare astfel precizarea: „Între gânditorii epocii moderne, Hegel este filosoful Spiritului; cu cât ne raportăm mai critic la Hegel, cu atât avem de învățat de la el. Astăzi, critica lui Hegel nu constituie o temă mai puțin presantă decât înțelegerea concepției sale.”

AutorGeorg Wilhelm Friedrich Hegel
Specificații autorfilozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea
Traducator/editorD.D. Roşca
Anul publicării2024
Editie specialaDa
Format200 x 280 mm
Tip CopertaSpeciala
Nr. pagini404
ColecțiaCărţilor de seamă
GenStiinte umaniste
SubgenFilosofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-933-0

Scrieţi un comentariu

Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. I - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Prelegeri de istorie a filozofiei Vol. I - Georg Wilhelm Friedrich Hegel, trad. de D.D. Roşca

Sub genericul „Hegel prin el însuși”, Editura Paideia prezintă cititorilor textele fundamentale ale unuia dintre cei mai mari filosofi ai epocii moderne, care a deschis o nouă direcție asupra preocupărilor generale ale spiritului uman; reușind, astfel, să parcurgă domenii precum logica, arta, religia, știința naturii, a dreptului și a statului, filosofia istoriei sau filosofia culturii.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

 Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Cele două volume ale traducerii lucrării Vorlesungen über die Geschichte der Philosophie (Prelegeri de istorie a filozofiei) corespund textului lui G.W.F. Hegel din volumele XIII (1833), XIV (1833) şi XV (1836) ale ediţiei elevilor săi (a cărei paginaţie s-a avut în vedere la ediţia de faţă), respectiv din volumele XVII, XVIII şi XIX ale ediţiei jubiliare (Herman Glockner). La traducere, s-a folosit ediţia Glockner.

INTRODUCERE ÎN ISTORIA FILOZOFIEI

 Despre interesul pe care îl prezintă această istorie se poate vorbi din multiple puncte de vedere. Cine vrea să-i prindă punctul central va trebui să-l caute în legătura esenţială ce există între acest aparent trecut şi treapta prezentă atinsă de filozofie. Ceea ce va trebui să arătăm aici mai de aproape este faptul că această legătură nu este un punct de vedere exterior oarecare, ce ar putea fi luat în considerare la istoria ştiinţei filozofice, ci această legătură exprimă mai curînd natura interioară a determinaţiei ei; va trebui să arătăm apoi că evenim entele acestei istorii se prelungesc, fără îndoială, în efecte, ca orice evenimente, dar că ele produc aceste efecte într-un mod care le este propriu.

Ceea ce ne înfăţişează istoria filozofiei este şirul spiritelor nobile, galeria eroilor raţiunii ce gîndeşte, care, datorită forţei acestei raţiuni, au pătruns în esenţa lucrurilor, a naturii şi a spiritului, în esenţa lui Dumnezeu, cîştigînd pentru noi prin munca lor tezaurul cel mai de preţ, comoara cunoaşterii raţionale. În acelaşi timp, evenimentele şi acţiunile acestei istorii sînt din această cauză de aşa natură, încît în conţinutul lor nu intră personalitatea şi caracterul individual în gradul în care intră, în schimb, în istoria politică individul cu particularitatea naturalului său, a geniului, a pasiunilor sale, a energiei sau a slăbiciunii caracterului său, şi, în general, cu ceea ce face ca el să fie acest individ, subiect al faptelor şi al evenimentelor. Dimpotrivă, în istoria filozofiei, produsele sînt cu atît mai excelente, cu cît ele pot fi socotite mai puţin ca merit al individului particular şi cu cît aparţin mai mult gîndirii libere, caracterului general al omului ca om, cu cît însăşi această gîndire lipsită de trăsături particulare este mai mult subiect producător.

Aceste fapte ale gîndirii se înfăţişează, privite din punct de vedere istoric, mai întîi ca lucruri care aparţin trecutului şi se află dincolo de realitatea noastră actuală. Dar, în fapt, ceea ce sîntem noi, sîntem totodată şi istoriceşte; sau, mai precis, aşa cum, în această regiune a istoriei gîndirii, trecutul nu este decît una dintre laturi, tot astfel şi, în ceea ce sîntem noi, ceea ce este comun şi nepieritor este indisolubil legat de ceea ce sîntem istoriceşte. Posesiunea unei raţionalităţi conştiente de sine, care ne aparţine nouă, lumii actuale, nu a luat naştere în chip nemijlocit, răsărind şi crescînd numai din pămîntul prezentului, ci trăsătura esenţială a acestei averi este aceea de a fi o moştenire, mai exact: un rezultat al muncii, şi anume al muncii tuturor generaţiilor trecute ale genului omenesc. Întocmai cum artele vieţii exterioare, masa mijloacelor şi a dexterităţilor, întocmirile şi obiceiurile convieţuirii sociale şi ale vieţii politice sînt rezultate ale reflexiei, ale invenţiei, ale nevoii şi ale trebuinţelor, ale nenorocirii, ale capriciului şi ale voinţei realizatoare proprii istoriei premergătoare prezentului în care trăim, tot astfel, pentru ceea ce sîntem noi în ştiinţă şi, mai precis, în filozofie,  avem să-i mulţumim de asemenea tradiţiei care se încolăceşte, cum a spus Herder, ca un lanţ sacru de-a lungul a tot ce este trecător, şi a ceea ce deci a trecut, şi care ne-a păstrat şi ne-a transmis ceea ce a creat lumea care ne-a precedat.

Dar această tradiţie nu este numai o gospodină care păstrează cu credinţă doar ceea ce primeşte, transmiţîndu-l aşa cum l-a primit, neschimbat, urmaşilor; aşa cum cursul naturii, cu infinitele prefaceri şi activităţi ale formaţiilor şi formelor ei, rămîne mereu la legile originare şi nu realizează nici un progres. Această tradiţie nu este o statuie de piatră imobilă, ci e vie şi creşte ca un fluviu puternic, care se amplifică pe măsură ce înaintează mai departe de izvorul său.

Conţinutul acestei tradiţii este ceea ce a produs lumea spirituală; şi spiritul universal nu rămîne pe loc. Or, în esenţă, avem de-a face aici cu spiritul universal. Cînd e vorba de o singură naţiune, se poate, desigur, întîmpla ca cultura, arta, ştiinţa ei şi, în general, facultatea ei spirituală să rămînă staţionare, cum pare a fi cazul cu chinezii, care înainte cu două mii de ani ar fi fost, se zice, tot acolo unde sînt azi. Spiritul lumii nu cade însă în acest calm indiferent. Aceasta rezultă din conceptul simplu al spiritului. Viaţa lui este faptă. Fapta are drept condiţie prealabilă a ei un material dat, spre care ea se îndreaptă şi pe care nu numai că îl înmulţeşte, mărindu-l cu material pe care îl adaugă la el, ci îl prelucrează în chip esenţial şi îl transformă. Ceea ce a produs astfel fiecare generaţie în ştiinţă, în domeniul spiritului, este o moştenire în vederea căreia au agonisit toate secolele care s-au scurs, este un sanctuar în care toate generaţiile omeneşti au păstrat, recunoscătoare şi bucuroase, ceea ce le-a fost de ajutor în viaţă, ceea ce ele au reuşit să înţeleagă din profunzimile naturii şi ale spiritului. Această moştenire înseamnă intrarea în posesiunea nemijlocită a acestor bucurii; ea constituie sufletul fiecărei generaţii care urmează, substanţa spirituală a acesteia, substanţă pe care ele şi-au însuşit-o; ea constituie principiile, prejudecăţile şi bogăţia acestor generaţii; în acelaşi timp, această moştenire primită este redusă la un material dat în prealabil, care este metamorfozat de către spirit. În felul acesta, ceea ce a fost primit este modificat, iar materialul prelucrat este, tocmai datorită acestui fapt, îmbogăţit şi totodată păstrat.

Aceasta este şi poziţia şi activitatea noastră, cum este de altfel poziţia şi activitatea fiecărei epoci, şi anume să înţelegem ştiinţa care există şi să ne formăm prin ea şi tocmai prin aceasta să o dezvoltăm mai departe, înălţînd-o pe o poziţie superioară. În timp ce ne-o însuşim, facem din ea ceva propriu şi deosebit de ceea ce era ea mai înainte. În această natură a formării, care are drept condiţie existenţa prealabilă a unei lumi spirituale pe care o transformă în procesul însuşirii ei, rezidă faptul că filozofia noastră nu poate lua naştere decît în legătură esenţială cu filozofia care a precedat-o şi din care ea decurge în chip necesar; în desfăşurarea ei, istoria filozofiei nu ne înfăţişează deci devenirea unor lucruri străine, ci această devenire a noastră, devenirea ştiinţei noastre.

De natura raportului indicat aici depind reprezentările şi întrebările ce se pot ivi privitor la determinarea istoriei filozofiei. În acelaşi timp, înţelegerea acestui raport ne lămureşte mai îndeaproape cu privire la scopul subiectiv, constînd în aceea că studierea istoriei filozofiei ne introduce în cunoaşterea acestei ştiinţe însăşi. Sînt cuprinse apoi în acest raport determinaţiile modului de tratare a acestei istorii, raport a cărui analiză mai precisă trebuie să constituie scopul principal al prezentei introduceri. Se înţelege că pentru aceasta este nevoie să recurgem şi la conceptul a ceea ce urmăreşte filozofia, ba acest concept trebuie pus chiar la baza dezbaterii noastre. Şi cum analiza ştiinţifică a acestui concept nu îşi poate avea locul aici – am amintit deja acest lucru –, nici cercetarea pe care o întreprindem nu poate avea scopul să facă înţeleasă pe cale demonstrativă natura acestei deveniri, ci mai curînd să ne dea despre ea numai o reprezentare preliminară.

Procesul de creaţie despre care vorbim nu este un simplu proces de ivire inactivă, cum este acela pe care ni-l reprezentăm, de exemplu, în legătură cu răsăritul Soarelui, al Lunii etc., adică o simplă mişcare în mediul lipsit de rezistenţă al spaţiului şi al timpului. Dimpotrivă, ceea ce trebuie să se perinde în faţa reprezentării noastre sînt faptele gîndului liber, este istoria lumii gîndurilor, a lumii intelectuale, aşa cum a luat ea naştere şi cum s-a dezvoltat. Potrivit unei vechi prejudecăţi ceea ce-l deosebeşte pe om de animal este gîndirea: să ne oprim la aceasta. Ceea ce omul are în el mai nobil decît faptul de a fi un animal se datoreşte deci gîndului. Tot ce este omenesc, indiferent ce înfăţişare ar avea, este omenesc numai deoarece gîndul este în el şi a fost activ în el. Dar gîndul, deşi este astfel ceea ce e substanţial, esenţial, eficient, are totuşi de-a face cu lucruri diverse. Însă ca cel mai excelent domeniu trebuie considerat acela unde gîndirea nu face altceva şi nu se ocupă cu altceva decît cu ea însăşi, adică tocmai cu ceea ce este mai nobil, şi unde ea s-a căutat şi s-a găsit pe sine. Istoria pe care urmează s-o facem este istoria autogăsirii gîndului. Iar cînd este vorba de gînd, el se găseşte pe sine în timp ce se produce pe sine, ba el există şi este real numai întrucît se găseşte pe sine. Aceste produceri sînt filozofiile. Iar şirul acestor produceri, al acestor descoperiri spre care se îndreaptă gîndul pentru a se descoperi pe sine, este rezultatul unei munci de două mii cinci sute de ani.

Gîndul, care este prin esenţă gînd, este în sine şi pentru sine, este etern. Ceea ce este adevărat este conţinut numai în gînd şi este adevărat nu numai azi şi mîine, ci e adevărat în  afară de orice timp; iar întrucît este în timp, adevărul este adevărat totdeauna şi în orice timp. Cum ajunge atunci lumea gîndului să aibă o istorie? Istoria înfăţişează ceea ce este schimbător, ceea ce a trecut, ceea ce a pierit în noaptea trecutului, ceea ce nu mai există. Gîndul veritabil, gîndul necesar – şi numai cu astfel de gînduri avem de-a face aici –, nu este însă susceptibil de schimbare. Problema înţelegerii acestui caracter al gîndului este una dintre primele pe care vrem s-o tratăm, în al doilea rînd, însă, trebuie să apară îndată în faţa noastră, în afara filozofiei, o mulţime de creaţii, care sînt şi ele produse ale gîndului şi pe care, totuşi, le excludem din cadrele examenului nostru. Astfel de opere sînt religia, istoria politică, consti­tuţiile statelor, artele şi ştiinţele. Se pune întrebarea: cum se deosebesc aceste opere de acelea care formează obiectul nostru? Şi totodată: în ce raport se găsesc ele una faţă de alta în istorie? Asupra acestor două puncte de vedere trebuie spus ceea ce este util spre a ne orienta în sensul în care este făcută aici istoria filozofiei. În afară de aceasta trebuie să avem mai întîi o privire generală înainte de a trece la amănunte: altfel nu vedem întregul din cauza atîtor amănunte, nu vedem pădurea din cauza copacilor, nu vedem filozofia din cauza atîtor filozofii. Vrem să cunoaştem relaţia diferitelor filozofii cu ce e universal, cu filozofia. Spiritul pretinde să i se dea o idee generală despre scopul, despre destinaţia întregului, ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Vrem să aruncăm o privire generală asupra peisajului pe care îl pierdem din vedere cînd ne angajăm în contemplarea diferitelor părţi. În fapt, diferitele părţi îşi au valoarea lor deosebită datorită relaţiei lor cu întregul. Nicăieri acesta nu este mai mult cazul decît cu filozofia, şi apoi cu istoria ei. Fără îndoială că, atunci cînd e vorba de istorie, această stabilire a generalului pare oarecum mai puţin necesară decît atunci cînd e vorba de o ştiinţă propriu-zisă; deoarece istoria apare, în primul rînd, ca o serie de evenimente care se succed în mod accidental. Fiecare fapt se află izolat pentru sine, legătura dintre ele nu este arătată decît ca legătură în timp. Dar nici în istoria politică nu ne mulţumim cu atît. Bănuim şi recunoaştem în ea o legătură necesară, legătură în care diversele evenimente îşi au poziţia şi relaţia lor particulară faţă de un scop şi de scopuri, cîştigînd astfel o anume semnificaţie. Căci ceea ce e semnificativ în istorie este relaţia, legătura faptului cu ceea ce e general; a avea înaintea ochilor acest general înseamnă apoi a prinde semnificaţia faptului.

De aceea, punctele în legătură cu care trebuie să fac o introducere sînt următoarele:

Primul punct va fi examinarea definiţiei istoriei filozofiei: însemnătatea ei, conceptul şi scopul ei; de aici se vor desprinde consecinţele referitoare la modul ei de tratare. Îndeosebi se va vedea cu această ocazie că cel mai interesant punct este relaţia istoriei filozofiei cu însăşi ştiinţa filozofiei, adică se va vedea că istoria filozofiei nu ne înfăţişează numai ceea ce este exterior, ceea ce s-a întîmplat, evenimentele conţinutului, ci ne arată şi cum conţinutul însuşi – acest ceva care trebuie să se înfăţişeze istoriceşte – aparţine ştiinţei filozofiei; istoria filozofiei însăşi este ştiinţifică şi ea devine, în însăşi substanţa ei, ştiinţă a filozofiei.

În al doilea rînd, conceptul de filozofie trebuie stabilit mai precis, şi trebuie determinat, pornind de la el, care anume dintre multiplele laturi ale culturii spirituale a popoarelor urmează să fie exclusă din istoria filozofiei. De altfel, religia şi gîndurile din cuprinsul ei şi despre ea, îndeosebi în aspectul lor mitologic, sînt deja situate, prin substanţa lor, atît de aproape de filozofie, precum sînt, prin forma lor, şi celelalte ştiinţe (idei despre stat, obligaţii, legi), încît istoria acestei ştiinţe a filozofiei pare a trebui să aibă o sferă cu totul nedeterminată. S-ar putea crede că în istoria filozofiei trebuie să se ţină seama de toate aceste gînduri: despre ce nu s-a spus oare că este filozofie şi filozofare? Trebuie, pe de o parte, examinată mai de aproape legătura strînsă ce există între filozofie şi domeniile înrudite ale religiei, artei şi ale celorlalte ştiinţe, precum şi al istoriei politice. Pe de altă parte, dacă domeniul filozofiei a fost delimitat în mod convenabil, obţinem, odată cu determinarea a ceea ce este filozofia şi a ceea ce-i aparţine, şi punctul de plecare al istoriei ei, început care trebuie distins de începuturile concepţiilor religioase şi ale presimţirilor pline de gînduri.

Din însuşi conceptul obiectului conţinut în aceste două puncte de vedere trebuie să se desprindă apoi şi calea spre al treilea punct, adică spre privirea de ansamblu şi spre diviziunea desfăşurării acestei istorii în perioade necesare: o diviziune care trebuie să arate că această istorie este un în­treg care înaintează organic, este o conexiune raţională datorită căreia i se conferă istoriei filozofiei demnitatea de ştiinţă. Cu această ocazie nu vreau însă să mă opresc la fel şi fel de reflexii despre utilitatea istoriei filozofiei şi la alte moduri în care este ea tratată. Folosul rezultă de la sine. În sfîrşit, la urmă vreau să tratez despre izvoarele istoriei filozofiei, deoarece aşa se obişnuieşte.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel s-a născut în 1770, la Stuttgart. Între 1788 și 1793 a studiat teologia la Tubingen (din cei cinci ani, în primii doi se facea filozofie). A fost profesor particular la Berna (1793–1796) și la Frankfurt am Main (1797–1800), docent la Universitatea din Jena (1805–1806) unde se mutase în 1801 la îndemnul lui Schelling, cu care fusese coleg la Tubingen și a întreținut o interesantă corespondență; a fost director al gimnaziului din Nurnberg (1808–1816) și profesor la universitățile din Heidelberg (1816–1818) și Berlin (1818–1821, 1823–1831). A murit de holera la Berlin în 1831.

Hegel se dăruiește teologiei și intră, la vârsta de 18 ani, la seminarul din Tübingen pentru a-și realiza studiile universitare. Aici studiază filosofia, istoria, teologia și limbile clasice, latina și greaca, matematică și fizică. În 1788 redactează un articol Despre avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. Aici îi cunoaște pe Friedrich Hölderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care leagă o strânsă prietenie plantând împreună Copacul Libertății. Este fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și urmărește cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 obține titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea. Apoi se înscrie la Facultatea de Teologie unde urmează cursuri despre istoria Apostolilor, a psalmilor și a Epistolelor, despre filosofia stoicului Cicero, despre istoria filozofiei, despre metafizică și teologie naturală și decide, între altele, să se înscrie la cursuri de anatomie.

Timp de opt ani lucrează ca profesor particular pentru diverse familii din Berna și Frankfurt am Main, până în 1801, când devine docent la Universitatea din Jena și scrie lucrarea „Diferența între sistemele lui Fichte și Schelling”. Împreună cu Schelling fondează revista „Kritische Zeitschrift der Philosophie”. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului” (Phänomenologie des Geistes). Între 1808 și 1816 este rectorul gimnaziului din Nürnberg și publică lucrarea „Știința logicii” (Wissenschaft de Logik, 1812-1816). În 1818, după o scurtă activitate la Universitatea din Heidelberg, ocupă catedra de filosofie la Universitatea din Berlin, care aparținuse lui Fichte, și începe, în prelegerile ținute, să propage propria sa filosofie, ce va fi succesiv publicată în „Enciclopedia științelor filozofice” (Enzyklopädie der philosophischen Wissenschaften, 1817-1830), cuprinzând filosofia dreptului, a istoriei, religiei, istoria filosofiei etc.

 

Opere:

Phänomenologie des Geistes (Fenomenologia spiritului, 1807)

Wissenschaft der Logik (Știința logicei, 1812/1816)

Enzyklopädie de philosiphischen Wissenschaften (Enciclopedia științelor filosofice, 1817-1830

Grundlinien der Philosophie des Rechts (Bazele filosofiei dreptului, 1819)

Vorlesungen über die Ästhetik (Prelegeri despre estetică, 1817-1829)

Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte (Prelegeri de filosofie a istoriei, 1822-1831)

Traducere de D.D. Roșca

Dumitru Roșca (1895-1980) a fost un filosof român, traducătorul scrierilor lui G.W.F. Hegel în română, începând cu sfârșitul anilor 1950 până în anii 1960. În anul 1974 a devenit membru titular al Academiei Române.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și pot fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include o bibliografie selectivă. Include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

 

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: