Tratat despre spirit. Ediția a doua, revăzută și adăugită - Corneliu Mircea

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Tratatul despre spirit poate inaugura − sau, dimpotrivă, poate încheia − discursul despre fiinţa-ca-logos propus de altă lucrare. Cele două perspective ale cercetării se completează creator, pentru a se regăsi în sinteza aceluiaşi întreg. Dorința rațiunii de a înțelege sensul prezenței pure se împletește cu nevoia sa de a se cunoaște, în aceeași măsură, ca spirit. Așa se face că, în clipa în care îmi pun întrebarea: „ce este ființa?”, dau glas unei interogații complementare ce mă frământă la fel de mult: „cine sunt?”. (...)

CUVÂNT ÎNAINTE

τὸ γὰρ αὐτὸ νοεῖν ἐστίν τε καὶ εἶναι

                                 „…căci totuna este a gândi și a fi”

Gândul lui Parmenide, formulat în urmă cu două milenii şi jumătate, a rămas la fel de provocator şi de fertil ca odinioară. La urma urmei, ce înseamnă a gândi? A acționa ca spirit, atestându-mi astfel prezenţa care se dezvăluie. Cei doi termeni propuşi de gândirea greacă: a fiinţa şi a gândi se presupun reciproc. Dacă fiinţa este înscăunată prin gândul ce-o exprimă, spiritul (gânditor) îşi afirmă, prin chiar actul gândirii, prezenţa. Rostită de Parmenide, „axioma” mai sus menționată poate fi constatată de orice ființă gânditoare, inclusiv de mine însumi, cel ce raționez aici și acum. Dar cine sunt eu? Cine sunt eu, cel ce încerc să înțeleg afirmația filosofului eleat? Cine sunt eu, cel ce judec acest enunț fundamental? Ce este spiritul? Ce este ființa? Ce este temeiul a toate și, în orizontul acestei interogații, cine sunt eu, cel ce îl gândesc? O cercetare filosofică temeinică nu poate evita să răspundă la aceste întrebări. Așa după cum meditația despre tot-ceea-este nu poate ocoli meditația despre spiritul care gândește acest tot, în mod reciproc, o analiză profundă a spiritului reflexiv va putea avea loc numai din perspectiva totalității (deci a fiinţei) care se dezvăluie prin spiritul gânditor. Ca atare, prezentul tratat despre spirit poate inaugura – sau, dimpotrivă, poate încheia – discursul despre fiinţa-ca-logos propus de altă lucrare2 . Cele două perspective ale cercetării se completează creator, pentru a se regăsi în sinteza aceluiaşi întreg. Dorința rațiunii de a înțelege sensul prezenței pure se împletește cu nevoia sa de a se cunoaște, în aceeași măsură, ca spirit. Așa se face că, în clipa în care îmi pun întrebarea: „ce este ființa?”, dau glas unei interogații complementare ce mă frământă la fel de mult: „cine sunt?”. Sunt tentat să răspund cât mai simplu și mai direct, referindu-mă de obicei la făptura mea fizică (din țesătura căreia se încheagă chipul ce pare să mă reprezinte) ori la statutul meu socioprofesional, în această comunitate, la acest moment istoric. Nu sunt ispitit să mă întreb despre sensul mai adânc al ființei mele, cu atât mai puțin să încerc a mă cunoaște din perspectiva metafizică a ființei ca ființă (după cuvântul lui Aristotel), așa cum o voi face în acest tratat în care cunoașterea de mine însumi nu va mai fi arbitrară. Căci prezența pe care o reprezint va fi scrutată din orizontul ființei. Iar noțiunile pe care le voi redescoperi pe parcursul acestei cercetări vor trebui să fie întemeiate logic, prin sine și față de sine, astfel ca expunerea lor să se transforme într-o riguroasă demonstrație și devenire. Voi încerca să înțeleg prin urmare, din orizontul originar și transcendental, ce este de fapt spiritul meu și cum se oglindește în el esența principiului originar, așa după cum voi încerca să înțeleg ce relație există între realitatea materială a corpului meu fizic și spiritul reflexiv. Cele două entități se confundă oare, se întrepătrund și se condiționează reciproc, ori sunt autonome? Cum trebuie înțeleasă, în esența sa, prezența spirituală: ca o entitate omogenă sau mai curând ca un întreg structurat, guvernat de legi specifice? Logos-ul spiritului gânditor – în care se oglindește logos-ul ființei – mă va conduce, pas cu pas, dintr-o dimensiune sufletească în alta, spre începutul-fără-de-început (al meu și al ființei, simultan). Din acest motiv, mare parte dintre noțiunile psihologiei și fenomenologiei vor trebui reinterpretate, revalorizate și înțelese în profunda lor devenire și articulare. Nu pot apoi să nu dau glas unei tulburătoare întrebări: de ce oare termenul „spirit”, definitoriu pentru ființa mea individuală, coincide cu termenul prin care Anaxogora a definit principiul originar? Care ar fi relația dintre spiritul meu gânditor și Spiritul universal? Nu cumva această coincidență a termenilor are o semnificație revelatoare pe care doar o cercetare temeinică mi-o va putea pune în evidență? „Cercetând hotarele sufletului, nu le vei găsi, oricare ar fi calea pe care ai merge; atât de adânc logos are”3 spusese, odinioară, profundul Heraclit. De ce nu aș putea afla hotarele sufletului? Să fie, într-adevăr, spiritul gânditor fără de margini? După cum se vede, câmpul cercetării s-a deschis dintr-o dată, neașteptat de vast. Sunt nevoit să-i dau crezare lui Heraclit. Atras de zarea ce se va deschide progresiv, simt încă de pe acum că mă apropii de un adevăr ce nu va întârzia să îşi deconspire misterul, în aventura plină de promisiuni care se anunţă.

...

Viziunea naturală (materialist-pozitivistă)

 Această cale de cunoaştere – analitică – este cea mai răspândită şi o practică mai toate ştiinţele pozitive. Toate pornesc de la un obiect concret şi finit (pe care eu, aidoma semenilor mei, îl cunosc și „natural”, în frusta sa realitate) și pe care îl pun în legătură cu o sumă de părți componente, situate într-un „strat” subiacent al realităţii (acolo unde s-ar ascunde „cauza” existenței sale). Și atunci, primul răspuns la întrebarea pe care am pus-o ceva mai înainte pare că vine de la sine. Cine sunt, așadar? Sunt această ființă conștientă de sine pe care, dorind să o înțeleg, pătrund „dedesubt”, acolo unde se află, așa cum psihologii au descoperit în ultimul secol, o serie de „facultăți” definite de parametrii specifici (sensibilitate, percepție, reprezentare, gândire, atenție, memorie, comunicare, motivație ș.a.m.d.); toate participă la arhitectura ființei mele psihologice – legată, evident, de corpul organismic care îmi aparține. Cu alte cuvinte, dornică de a-mi cunoaşte în profunzime sufletul (psihismul), gândirea a căutat să descopere acele facultăți care dezvăluie și descriu în mod concret structura complexă a ființei spirituale, disociind-o analitic, experimentând, verificând și descoperind o serie de structuri care, printr-o ulterioară compunere, ar fi alcătuit „psihismul”. Acest discurs analitic al psihologiei nu diferă prea mult de metoda analitică a celorlalte științe pozitive (biologia, anatomia, fiziologia, zoologia, botanica, biochimia, chimia, fizica etc.). Corpul meu, de pildă, este o unitate în care mulţimea organelor componente funcţionează armonios. Dar ce este organul? Unitatea ţesuturilor. Iar acestea? Suma celulelor. Celula? Întregul organitelor. Organitele? Structurile macromoleculare extrem de complexe, integrate într-un edificiu echilibrat. Dar macromoleculele? Molecule, desigur. Moleculele? Ansambluri atomice. Atomul? Unitatea particulelor elementare: nucleoni şi electroni. Nucleonul? Unitatea altor subparticule ş.a.m.d., până la pragul particulelor fundamentale. Cunoaşterea pare mulţumită. Nu a ieşit din câmpul cunoaşterii reflexive pozitive. 

...

Omul științelor exacte studiază meticulos un singur strat al realităţii pozitive, pe cel în care s-a specializat. Are în vedere ansamblul („tabloul naturii”), dar nu e preocupat de actul cunoaşterii sale (şi, cu atât mai puţin, de problema eventuală a unui reper originar). Ieşirea dintr-un orizont şi intrarea în cel subiacent este dictată, pe de o parte, de presiunea limitei şi a limitării, pe de alta de conştiinţa, mereu prezentă, a întregului. Gândul coboară spre ceea ce pare a se afla la începutul seriei cauzal-temporale, păstrând reperul prezenţei permanente (care se conservă prin fiecare nou strat – sau nivel – atins). Entităţi care, în existenţa curentă, par rupte una de cealaltă, odată ce pătrund în lumea gândului și sunt puse în relație, devin prezente prin spiritul cunoscător. S-a crezut că procesul descompunerii analitice poate dura la infinit și s-a vorbit despre divizibilitatea infinită a materiei, uitându-se că tocmai divizibilitatea îşi presupune contrariul: indivizibilitatea. Ceea ce pare a se divide „la infinit” nu s-ar putea divide dacă nu ar întâlni „la capăt” indivizibilul. Diviziunea însăşi îl presupune pe acel ceva statornic care se divide. Atunci când fizicienii s-au întrebat despre natura magnetismului, au surprins realitatea curentului electric; analiza curentului electric a dezvăluit, ceva mai târziu, mișcarea ordonată a electronilor. Scrutând natura electronilor, au pătruns în ţinutul particulelor elementare, structura lor corpuscular-ondulatorie şi ipoteza unui câmp originar revelând, dintr-o dată, dimensiunea paradoxală a unui prag ultim de la care cele mai simple particule observate nu se mai divid, ci se creează. Aceste particule „durează” extrem de puţin şi sunt în mişcare (noţiunea însăşi de particulă devine nesatisfăcătoare, pentru că este mai curând vorba despre energia-pură-ca-mişcare). Ce ne spune fenomenul acesta? Gândirea ştiinţifică pozitivă şi-a simţit neputinţa, iar Heisenberg, de pildă, unul dintre cei mai prestigioşi fizicieni, şi-a îndreptat privirile spre filosofie, ideea lui Platon fiind reperul invocat. Diviziunea are un final: sfârşitul însuşi sfârşeşte prin actul generării, intuind prezența spirituală pură și eternă.

SINELE PERCEPTIV-PULSIONAL

Atunci când mă întreb „cine sunt?” mă detaşez de cursul comun al simplei vieţuiri şi îmi gândesc prezenţa pură, remarcând totodată absenţa care se ascunde în adâncu-i. Ce anume „absentează” (sau ce „lipseşte”)? Prezenţa-din-afară, străină-şi-consubstanţială în acelaşi timp mie. De vreme ce sunt şi nu sunt (ceea ce mi-e exterior), mă deschid spre alteritatea pe care o voi recepta şi prin care voi re-veni la prezenţă, având astfel senzaţia concretă şi originară. De fapt, eu receptez o mulţime de senzaţii – centrate, toate, de sinele spiritual bazal şi de corpul care îmi aparține, fiindu-mi străin în aceeaşi măsură, izvor al informaţiilor proprio-şi interoceptive. Întrucât sinele bazal e unic – şi unificator –, mulţimea senzaţiilor se detaşează de vanul absenţei lor reciproce, devenind, la un alt nivel, forme perceptive. Actul percepţiei reprezintă sinteza (sinestezică) a senzaţiilor care se încheagă în formaţiuni prototipale determinate. Senzaţia devine cu alte cuvinte percepţie formativă, mărturisind fața complementară a unității subiacente în temeiul căreia prezența (mea) pură percepe corpul și prezența spirituală a celuilalt. Grație identificării perceptive se dezvăluie microgrupul: prezența pură e confirmată și pusă în evidență de corpul și de prezența spirituală a membrilor complementari. Dacă sinele perceptiv se manifestă – ca unu – prin instinctul supravieţuirii, dominator, posesiv şi agresiv, acesta din urmă e însoțit și „ameliorat” de instinctul speciei şi de instinctul sexual. Microgrupul va consfinți, prin comunicarea unificatoare – izvor al cetralizării și diferențierii – noua unitate „nucleonară”.

...

Concreteţea prezentificării arhaice.

Nimic nu e sigur, nici stabil în acest domeniu originar al prezenţei spirituale nedeterminate care se afirmă în mod concret, printr-o mulțime de factori exteriori, diferențiați calitativ.  Pot avea senzaţia de cald sau rece, de neted sau sau aspru, de zgomot sau tăcere, de dulce sau sărat. Aceste senzaţii îmi semnalează, pe de o parte, prezența mea vagă, pe de alta, prezenţa exterioară concretă,dar, în același timp, la fel de vagă, a „ceva” despre care nu ştiu deocamdată nimic. Sunt asaltat fără contenire, nu de o singură senzaţie, ci de senzaţii multiple şi diverse, în câteva „registre” specializate calitativ (vizual, tactil, acustic etc.), grație structurii anatomo-fiziologice a receptorilor mei. Pot diferenţia o senzaţie de alta – remarcând implicit intensitatea lor – întrucât trăirea bazală a prezenței-ce-receptează se poate modifica de la o clipă la cealaltă. De aceea pot spune că orice senzaţie e definită de o anume calitate, de o intensitate specifică precum şi de o durată anume.

Cu senzaţia începe aşadar aventura prezentificării –a spirituluimeu prin alt ceva decât mine: a re-găsirii mele originare, grație re-primirii (receptării) a ceea ce mi-e „în afară”, deşi îmi aparţine. Faptul că trăiesc, de exemplu, senzaţia aceasta tactilă mărturiseşte că absenţa a şi devenit o simplă amintire: neantul alterităţii s-a anulat, iar eu îmi confirm − la acest nivel, al sensibilităţii tactile – prezenţa spirituală printr-o prezenţă simplă şi rudimentară aceea-ce-e-în-afară. Nu ştiu deocamdată ce anume „este” în afară pentru că senzaţia semnalează doar prezenţa simplă, concretă, vagă, nediferenţiată a „ceva”. Alteritatea nu are încă formă, aşa după cum nici trăirea mea nu se încheagă – la nivelul senzaţiei – într-o formă anume: este doar o prezenţă spirituală  indefinită.

Re-vin prin urmare la acest „ceva” vag şi indeterminat care se confundă cu  prezenţa mea spirituală simplă şi concretă prin alt ceva care „se înscrie” în mine. 

Corneliu Mircea (n. 23 ianuarie 1944, Timișoara) este un filosof român, medic psihiatru, cadru didactic asociat la Universitatea de Vest din Timișoara. Preocupat de metafizică, a scris o serie de lucrări de filosofie, precum și poezie. Este membru al unor societăți științifice și laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor din România.

Între 1950-1957 a fost elev al Școlii Elementare nr. 3 din Timișoara, apoi a urmat liceul Constantin Diaconovici Loga. A urmat cursurile Facultății de Medicină Generală a Institutului de Medicină Timișoara. S-a specializat în psihiatrie și în 1977 a obținut titlul academic de doctor. Până în 1972 a lucrat ca medic intern și medic secundar la Clinica de Psihiatrie Timișoara, iar apoi, ca medic specialist la Spitalul de Psihiatrie din Gătaia. Din 1990 este medic primar, iar între 1997–2003 a fost directorul acestui spital.

A fost atras de filosofie, de lucrările lui Hegel și Platon și a fost influențat de Noica. Între 1991–1997 a coordonat Atelierul de Metafizică de pe lângă Societatea Timișoara. Simultan cu activitatea medicală, între 1993–1998 a fost cadru didactic asociat la Facultatea de Filosofie a Universității de Vest din Timișoara, unde a predat metafizica. În 1997 a obținut titlul academic de doctor în filosofie. Din 1999 activează la Secția de Teologie a aceleiași universități.

Este membru corespondent al Societății pentru Analiză Socială și Logoterapie Viena, membru al Societății Transeuropene Strasbourg-Paris și al Societății de Filosofie din Poitiers, fiind apreciat de personalități ca Jean-Louis Vieillard-Baron (fr). Într-o lucrare a sa, Vieillard-Baron evocă colaborarea îndelungată dintre Timișoara și Poitiers, menționând evenimente care s-au derulat între anii 1994–2006, multe din ele fiind organizate de Corneliu Mircea, pe carel-l consideră „un filosof prin vocație” (« C'est un philosophe par vocation qui exerce la médecine (...) »). În cadrul acestei colaborări, Corneliu Mircea a fost invitat în 1997 la Universitatea din Poitiers ca profesor invitat.

A publicat lucrări filosofice, majoritatea publicate de editurile Cartea Românească și Paideia:

Cumpăna dorului, eseu de debut, 1978,

Inter-comunicare, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979,

Cartea Ființei, 1980,

Ființă și conștiință, 1984, premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara,

Discurs despre Ființă, 1987,

Etica tragică (sau despre nebunia colectivă), 1995,

Dialoguri despre Ființă/Dialogues sur l'Être (volum colectiv), Timișoara: Ed. Amarcord, 1995,

Timp și melancolie, Ed. Hestia, 1997 (volum colectiv),

Despre logos, Ed. Hestia, 1998 (volum colectiv),

Orizontul sacru, Ed. Polirom, 1998 (volum colectiv),

Originarul, 2000,

Facerea: Tratat despre Ființă, 2001; ediția a doua, 2015,

Ființă și extaz, 2002,

Divinul, 2006,

Facerea: Tratat despre spirit, 2009,

Introducere în onto-teologie, 2013,

Traité de l’Être, 2015 (traducere: Maria Țenchea),

Traité de l’Esprit, 2015 (traducere: Maria Țenchea și Adina Tihu).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.