Fiinta, ca o minge rotunda - Crina Savu

Categoria: emblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

În acest vol. , Crina Savu marchează noile repere filosofice în drumul gândirii spre ființă și, în același timp, redescoperă și căile străvechi, parmenidiene.

Prin lucrarea de față, încercăm o analiză a modului în care ființa ființării întemeiază gândirea în filosofia parmenidiană, precum și a reverberațiilor acestui tip de întemeiere în câteva din filosofiile importante pentru timpul nostru. Faptul că gândim ființa (ca) fiind, remarcat mai întâi de Parmenide, trebuie iarăși exprimat în limbajul acestui timp, dând seamă despre modul în care gândim. Numit poate prea formal și prea devreme „axiomatic”, modul de gândire a ființei dă legea de ordine a ceea ce omul numește „realitate”, fiind, de aceea, atât de important. Foarte important însă e ceea ce, cronologic, precede „axiomaticul” – „știința” aparenței ființei, numită de Parmenide „doxa”. Regăsită și după marea lecție a întemeierii dată de zeiță în poemul parmenidian, doxa e aceea ce rămâne, acum ca și atunci, cu adevărat de re-înțeles.

Parmenide, filosof grec de la începutul secolului V î.Hr., fondator al ”Școlii din Elea” este recunoscut ca fiind primul gânditor din istoria culturii occidentale care a exprimat clar dualismul fundamental existent în Univers între Ființă și Aparență. Pentru Parmenide, filosofia studiază aspectele interioare, esențele, și metoda (Nous) de a ajunge la Ființă.

Influenţa lui Parmenide asupra filosofilor, care i-au urmat, se regăseşte în lucrările lui Empedocle, Anaxagoras şi ale Atomiştilor. O puternică influenţă a avut și  asupra operei lui Platon, care exprimă ideile acestuia, mai ales, în Dialogurile: Parmenides, Theaetetus, Republica și Sophist.

Biografia

S-a născut în oraşul Elea, de pe coasta sudică a Peninsulei Italice, în anul 515 î.Hr.

A studiat doctrinele filosofice ale predecesorilor săi, Thales, Heraclit și Pitagora.

Se menționează că a avut un maestru pitagoreic, Aimenias, de la care a învăţat metoda deductivă, utilizată ulterior în lucrările sale.

Numele lui Parmenide este asociat și cu legile foarte bune pe care le-a dat concetățenilor săi.

Discipolii cei mai apropiați au fost Melissos din Samos și Zenon din Elea.

Opera

Din scrierile sale s-au păstrat fragmentar în jur de 150 de versuri din cele peste 3000 aparținând poemului filosofic „Despre natură”, împărţit în trei mari capitole: „Introducere”, „Calea Adevărului” şi „Calea Opiniilor”. Parmenide este considerat filosoful care a utilizat pentru prima dată limbajul conceptual specific discursului raţional. A abordat, în special, teme de metafizică şi ontologie, adică studiul fiinţei sau al existenţei.

„Introducerea” descrie drumul imaginar al poetului, de pe pământ în lumea celestă, unde călătorește într-un car cu cai înaripați, condus de Fecioarele Soarelui, care cunosc drumul către Zeita simbol al Justeței și Inţelepciunii. Este o exprimare metaforică a procesului de instruire și inițiere prin care poetul dobândește capacitatea de a discerne între Opinie și Adevăr, cucerește conştiinţa ce vede Fiinţa sau Esenţa lucrurilor.

Parmenide deosebeşte lumea în sine a esenţelor – imuabilă şi atemporală, de lumea senzorială a aparenţelor – efemeră și în permanentă transformare. Susţine că mulţimea lucrurilor existente, formele lor schimbătoare şi mişcarea acestora nu reprezintă decât aspecte ale unei realităţi eterne şi unice, numită Ființă. Doctrina sa, formulată pe principiul căreia “Totul este Unul”, duce la concluzia că orice afirmaţie privitoare la nefiinţă este ilogică. Esenţa este unică,indivizibilă şi omogenă, nu are început sau sfârşit temporal sau spaţial.

În „Calea Opiniei sau Aparenţei”, se prezintă cunoașterea muritorilor, bazată pe opinie și aparență, pe percepția senzorială și pe mișcare.

În „Calea Adevărului” se explică faptul că esenţele fenomenelor nu pot fi percepute nemijlocit (pe calea contactului senzorial), ci pot fi cunoscute doar pe calea raţiunii, spre deosebire de lumea manifestă, care poate fi percepută, dar nu şi înţeleasă. Cu alte cuvinte, în temeiul tuturor lucrurilor se află o esenţă eternă, neschimbătoare şi fără început. Parmenide concluzionează că experienţele senzoriale sunt asociate în mod clar schimbării, naşterii şi morţii, dar cum schimbarea este imposibilă rezultă că şi experienţa senzorială este în esenţă înşelătoare. Fiinţa poate fi percepută numai prin intuiţia intelectuală (Nous), o expresie a esenţei (mentale) aflate la baza întregului univers (într-un fel, Mintea Cosmică).

„Critica” parmenidiană cu privire la doctrina pitagoreică sau la cea heraclitică nu e negativă, nici distructivă. Critica e o recuperare împlinitoare a gândirii înaintașilor, începând cu necesitatea conceperii para-doxale a elementului primordial care, punct adimensional, întemeiază toate dimensiunile. Ca și limita ființei, dar invers obținut, punctul este și nimic și totul. Până la urmă, cum e cu putință să vorbim despre elementar-punct pitagoreic sau limită a ființei – când el nu e un lucru? Și, de asemenea, cum am putea să nu vorbim despre elementar când toate lucrurile îl exprimă?

Dar ce anume întemeiază gândirea care face acest pas? Platon și Aristotel, fiecare cu mijloace și filosofii proprii, au pus în lumină aceste întrebări. Prin ceea ce trece, dar mai ales prin ceea ce nu trece explicit în filosofiile lui Platon sau Aristotel, gândirea parmenidiană despre ființă își dovedește rolul întemeietor și programatic.

Filosofia parmenidiană – ca gândire a ființei – și-ar putea redeschide azi înțelesurile. Noile năzuințe de organizare regională și planetară ar trebui astfel să aibă în vedere felul mai special de a fi al acestei ființări numite „om” ca și constrângerea ce îl caracterizează. Într-un timp în care „modelele” sunt repudiate, întrebarea „ce contează, de fapt, pentru om?” impune din nou alegere, decizie. Cum nu știe despre originea sa în aceeași măsură în care știe din ce e alcătuită vreo parte a lumii, omul nu decide „în cunoștință de cauză”. Ideea de „salt” sau descrierea a-cauzală caracterizează foarte bine, alături de cauzalitate, mintea omului contemporan. Însă, dacă între om și ceea ce îl face cu putință ca om e altceva decât cauză, nici nu e nevoie de cauzalitate, nici de rigoarea ei logică, nici de raportul ei artificial cu a-cauzalitatea. Parmenide descrie un mod de a fi al omului în lume. În fața faptului de a fi – așa cum gândirea poate și trebuie să îl conceapă – nu e nevoie nici de explicații cauzale, nici de optimism, nici de nihilism, nici de progres. Acestea se întâmplă oricum „străbătând totul” ca întotdeauna. Ceea ce nu „se întâmplă”, este necesar („hre”, cum spunea zeița parmenidiană...). Rigoarea acestui „trebuie” al necesității onto-logice este una care, fără să o excludă pe prima, cea relativ cauzală, îi arată limita și o străbate spre o autentică și vie rigoare: o rigoare în care eticul și epistemicul devin una.

Crina Savu este născută la 18 aprilie 1975. Este absolventă a Facultății de Filosofie-Sociologie, Craiova, specializarea filosofie, promoția 1999.

Crina Savu a fost profesoară de filosofie și logica la Liceul Ion Mincu din Craiova (din 1999). A urmat cursuri de Studii aprofundate, filosofia istoriei antice și medievale, la Universitatea Babeș Bolyai, Cluj, 2002.

 În prezent este profesoară de logică și filosofie la Liceul Jean Monet, București (2006).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Lucrarea descrie semnele ființei parmenidiene.