Henologic si ousiologic in constructia metafizicii. Grecia si Evul mediu - Gheorghe Vlăduțescu

Gheorghe Vlăduţescu

Gheorghe Vlăduțescu resistematizează – în acest volum –  istoria greacă și istoria medievală, pornind de la o distincția între modelul henologic și modelul ousiologic, în încercarea de a cuprinde chiar și cele mai subtile distincții, precizări și derivate ale ontologiei și metafizicii.

Mai multe detalii

1564P

Nou

28,90 lei cu TVA

Metafizica este de invenție greacă. Metafizica, fie ca „știință postfizică”, fie ca „știință care cercetează realitățile transfizice (foarte răspândită în Evul Mediu) se întemeiază pe o anume înțelegere a prepoziției meta.Meta înseamnă și „după” dar și „în mijlocul” a ceva.Meta indică faptul de a fi al ființei în-sine, în limitele descrierii ontologice trans-fizică, de îndată ce

este altceva, analitic.

Ca în orice istorie, precizează acad. Gheorghe Vlăduțescu, și în aceea a metafizicii, „rupturile” nu întrerup devenirea și nu lasă în urmă ceea ce, temporal, este anterior. Istoria, fiind într-un sistem, devenire a acestuia prin continuă sporire, extensiv și intensiv, „trecutul” pierde sensul temporal. Mai înainte nu este în timp, ci fenomenologic, ceea ce este mai în profunzime în constituția omului ca ființă istorică. Metafizica grecilor, susține acesta, nu este a unui timp; ea este parte a metafizicii în ordinea sistemului, singura în care este una. „Altfel, temporalizant, istoria ei, istoria științelor, istoria artelor, istoria religiilor, istoria omului însuși ca ființă politică n-ar fi altceva decât o succesiune de evenimente, în care mai puternică este discontinuitatea”.

Profesorul Gheorghe Vlăduţescu este membru al Academiei Române, în primul rând, pentru cât şi cum a susţinut, prin aport propriu, cercetarea filosofiilor vechi în cultura română. Onoarea nu a oprit strădania, dimpotrivă. Această carte poartă o didactică înaltă, este o sinteză pe care numai o experienţă intelectuală de lungă durată pe un subiect fundamental, o poate da. Subiectul este unul şi substanţa, ontologia şi metafizica, toate derivatele şi corelatele lor; s-ar putea spune că este tratat în întregul lui tematic; avem aici o explicaţie de prim ordin pe care, prin distincţii şi precizări puse într-o formă uimitor de simplă şi de clară, autorul o aduce în faţa noastră ca pe un dar, ca pe o graţie pe care orice om preocupat de aceste lucruri, de fapt, o merită.

Cartea poate fi o lectură deosebit de utilă, atât celor care de abia încep studiul, cât şi avansaţilor care umblă, încă, după o clarificare supracalificată.

 

AutorGheorghe Vlăduţescu
Specificații autorProfesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române
Anul publicării2014
Format140 x 200 mm
Nr. pagini180
ColecțiaStudii si eseuri - Filosofie
eBook1374
ID Hard Cover1374
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-973-596-951-6

Scrieţi un comentariu

Henologic si ousiologic in constructia metafizicii. Grecia si Evul mediu - Gheorghe Vlăduțescu

Henologic si ousiologic in constructia metafizicii. Grecia si Evul mediu - Gheorghe Vlăduțescu

Gheorghe Vlăduțescu resistematizează – în acest volum –  istoria greacă și istoria medievală, pornind de la o distincția între modelul henologic și modelul ousiologic, în încercarea de a cuprinde chiar și cele mai subtile distincții, precizări și derivate ale ontologiei și metafizicii.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Scrierile metafizice au exercitat o influență majoră asupra culturii europene, de-a lungul timpului. În timp ce ontologia a fost centrată într-un singur termen, acela al ființei, metafizica a presupus, în corelativitate, neființa.

Cu ceva ani în urmă, pe seama unui curs ținut la Facultatea de filosofie a Universității din București, încercam, în Tipuri de metafizici medievale (în Teologie și metafizică în cultura evului mediu, 2003), o refacere tipologică a istoriei sale. Tipurile, în funcție de mulți factori, pot fi mereu altele. De aceea interesează mai puțin identitatea lor și mai mult metoda.

În cele ce urmează, am resistematizat altfel istoria greacă și istoria medievală, pornind de la o distincție cu care se lucrează adesea, între modelul henologic și modelul ousiologic (vd. Reale, Il concetto... passim). Asemenea oricărei alte resistematizări, și aceasta este convențională. Dar care „istorie” nu este astfel? Până și cea mai slabă dintre toate, istoria succesivistă (evenimențială) este o convenție. Problema, deci, nu este aceasta, ci alta, anume care convenție poate fi mai operațională.

Metafizica (greacă μετά (meta) = „după”, φυσικά (phisiká) = „cele despre natură”) este un domeniu al filosofiei al cărui obiect de studiu îl constituie explicarea naturii lumii. Este studiul ființei și ființării, deci al realității. Ca principale subiecte în discuțiile metafizice se pot enumera: Dumnezeu, Nemurirea, Libertatea, Sufletul, Firea/Existența, Spiritul, Natura. Metafizica adresează gândirii întrebări de tipul, „Care este natura realității?”, „Există Dumnezeu?” sau „Care este locul omului în Univers?”.

O ramură esențială a metafizicii este ontologia, investigarea categoriilor de lucruri care există în lume și a relațiilor dintre acestea. Metafizicianul încearcă să clarifice noțiunile prin care oamenii înțeleg lumea, incluzând existența, noțiunea de obiect, proprietatea, spațiul, timpul, cauzalitatea, interconexiunile și posibilitatea.

Termenul metafizică a fost asociat pentru a caracteriza și subiecte care sunt „deasupra” sau „în afara” acestei lumi fizice.

Termenul „metafizică” folosit într-un sens peiorativ, având denominarea de senzațional, supranatural, asociat cu alte științe cum ar fi spiritismul, „citirea” în cristale, rune sau tarot, prezicerea viitorului, ocultismul, etc. nu este recunoscut de filosofia academică.

Ca în orice istorie și în aceea a metafizicii, „rupturile” nu întrerup devenirea și nu lasă în urmă ceea ce, temporal, este anterior. Istoria, fiind într-un sistem, devenire a acestuia prin continuă sporire, extensiv și intensiv, „trecutul” pierde sensul temporal. Mai înainte nu este în timp, ci fenomenologic, ceea ce este mai în profunzime în constituția omului ca ființă istorică. Metafizica grecilor, de aceea, nu este a unui timp; ea este parte a metafizicii în ordinea sistemului, singura în care este una. Altfel, temporalizant, istoria ei, istoria științelor, istoria artelor, istoria religiilor, istoria omului însuși ca ființă politică n-ar fi altceva decât o succesiune de evenimente, în care mai puternică este discontinuitatea.

Dar istoria este continuitate, nu însă în sens ficționalist. În concept tare, continuitatea înseamnă integrareasimilare, ceea ce presupune devenirea însăși a sistemului. Prin urmare, nu numai ceea ce urmează se îndreaptă către ceea ce este mai înainte, dar și evenimentele anterioare tind, prin deschidere, către ceea ce vine după ele. Aceasta întrucât ceea ce urmează provine fie și în parte din ceea ce precede.

Evul Mediu este alt „timp” al istoriei care, asemenea oricăror altora, se construia pe verticală, în limitele autonomiei sale structurale. Dacă n-ar fi el însuși n-ar mai fi termen într-o relație istorică. Nu rezultă printr-o devenire în logică evoluționistă a vechilor structuri. Dar el însuși, tocmai prin aceasta, era în măsură să-și asume istoria.

...

Punct și de la capăt. Socrate

Filosofii lumii lui îi păreau lui Socrate a aduce „cu niște nebuni, așa cum se deosebesc prin părerile lor. Într-adevăr, printre nebuni unii nu se tem chiar de ceea ce ar trebui să se teamă, pe când alții se tem și de ceea ce n-ar trebui...”. Filosofii, unii sunt moniști, alții pluraliști, unii mobiliști, alții imobiliști (Xenofon, Convorbiri memorabile, I, 1).

Cu dominantă ontologică monismul și imobilismul, cu deschidere către metafizică pluralismele și mobilismul, în complementaritate, toate acestea se presupun. De aceea, în egală măsură, sunt adevărate, niciuna neavând a fi singura adevărată ori vreuna oricare, doar falsă. De fapt, ele țin de o altă logică, decât cea bivalentă. Opuse, însă, comunicația pare a fi blocată și ieșirea din situație imposibilă.

Pentru a ieși din înfundătură, mintea noastră trebuie să facă două mișcări: una, cea dintâi, de suspendare („punere între paranteze”) a oricărei cunoștințe, iar cea de-a doua, reflexia „eidetică” asupră-și. Examenul fenomenologic face ca mintea să se cerceteze nemijlocit și să-și identifice structurile menite s-o încredințeze de faptul de a fi, generic, una.

Ca ontologie și metafizică, pentru a ști dacă și cum sunt posibile, filosofia trebuia să fie, mai înainte de orice, o cercetare de sine a minții. Altfel spus, ca ireductibilul în ordine absolută (ontologic) să poată fi gândit necontradictoriu, era nevoie ca mintea însăși să-și identifice structurile ultime și anterioare oricărei cunoștințe. Este ceea ce va fi întreprins Socrate.

Metoda sa, maieutică, în doi timpi: eironeia, ca suspendare a cunoștințelor și gnothi sauton, cunoașterea de sine, avea ca scop conducerea minții către structurile sale ireductibile și, de aceea, întemeietoare. Suspendarea – epokhé, cum aveau să-i zică mai târziu scepticii, era legitimată de agnosticismul metodic: lumea, în temeiul său, nu poate fi cunoscută, nici nu trebuie, interdicția fiind predeterminată divin. Socrate întărea, recurgând la zei, o regulă a metodei. De altfel, încă Parmenides impunea ideea agnostică, menită instituirii ontologic.

În sine, una, ilimitată, indeterminată, peste tot și mereu aceeași, ființa nu putea fi cunoscută din interior; așa cum avea să impună interdicția gödeliană, sistemul nu are cum să fie cunoscut din lăuntru. Ființa, de aceea, poate fi doar gândită și încă, apofatic: nenăscută, nepieritoare, fără margini, indivizibilă, necompusă... Altceva decât acognosticismul, acesta presupunând incognoscibilitatea, agnosticismul, dimpotrivă, participă la instituirea ființei, nu însă cogniționist, ci speculativ. Faptul acesta de a fi speculativă conferă filosofiei ca metafizică și ontologie dimensiunea critică, esențială, logic chiar anterioară celeilalte, constructiviste. Critică deci prin condiție, filosofia cu Socrate o impunea ca metodă. În acest fel se poate vorbi de socratism ca marea tăietură istorică.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Gheorghe Vlăduțescu analizează istoria greacă și istoria medievală, pornind de la o distincția între modelul henologic și modelul ousiologic.

10 alte produse din aceeași categorie