Despre libertatea vointei - Arthur Schopenhauer

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

O carte reprezentativă a culturii filosofice occidentale, în care Voința este adevăratul Subiect, potrivit lui Schopenhauer, la filosofiile idealismului transcendental, care exaltaseră Eul și Libertatea.

Potrvit lui Schopenhauer lumea nu este decât un fenomen al voinței și al reprezentării.  Filosoful își fundează cercetarea asupra libertății pe același temei: voința. Voința este întotdeauna determinată, ea este voință a ceva.

Sub influența lui Platon și a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei cunoașterii pe poziția idealismului. Dar în cadrul acestei concepții, Schopenhauer își susține propriile sale vederi și combate filosofia lui Hegel. Bazat pe achizițiile științelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este totuși întru totul de acord cu Kant, care considera că lucrul în sine (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare. Această teorie asupra primatului voinței reprezintă ideea centrală a filosofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice.

     Fondul intim al fiinţei noastre este voinţa, iar manifestarea sa „nemediată” este corpul. Actul volitiv şi acţiunea corpului sunt unul şi acelaşi lucru. Cu alte cuvinte e totuna a voi şi a face. Schopenhauer indică funcţiile anatomice ale voinţei: piciorul este întruchiparea voinţei de a merge, stomacul este voinţa de a digera, mâinile reprezintă voinţa de a apuca (cleştele fiinţei), organele genitale exprimă voinţa, instrumentele poftei sexuale prin care specia îşi asigură existenţa. Întreg trupul omului nu este altceva decât voinţa obiectivată. Raportul dintre voinţă şi intelect este asemănător celui între stăpân şi sclav. Dacă voinţa este ,,a priori” intelectul este ,,a posteriori”.

         Pentru a explica acest tip de subordonare, Schopenhauer se foloseşte de celebra imagine a orbului puternic care pentru a se ghida, poartă în spate un şchiop cu vederea intactă. Agitaţia provocată de voinţa, dă naştere egoismului care conduce invariabil la conflicte sociale. Acel ,,Bellum omnium contra omni”, sau ,,homo homini lupus” sunt în spiritul concepţiei schopenhauriene fragmente din eternul imn al fiinţei.

1) Ce se înțelege prin libertate?

Conceptul de libertate, considerat strict, este unul negativ. Nu gândim prin acesta decât absența oricărei stânjeniri și a oricărei împiedicări; orice obstacol, în schimb, ca manifestare a unei forțe, trebuie să corespundă unei noțiuni pozitive. Conceptul libertății poate fi considerat sub trei aspecte diferite, potrivit alcătuirilor posibile ale obstacolului: libertatea fizică, libertatea intelectuală și libertatea morală.

(...)

2) Ce se înțelege prin conștiința de sine? Răspuns: conștiința sinelui propriu [i.e. „conștiență”], în opoziție cu conștiința celorlalte lucruri, în raport cu care aceasta din urmă este putința (facultatea) cunoștinței lor. Aceasta conține într-adevăr, încă dinainte ca în ea să se găsească orice alt lucru, forme certe [a priori] ale modului și chipului în care lucrurile se prezintă conștiinței, forme care sunt, prin urmare, condiții ale posibilității existenței lor obiective, adică ale existenței lor ca obiecte pentru noi; asemenea condiții sunt, după cum se știe, timpul, spațiul, cauzalitatea. Dar, deși aceste forme ale [re]cunoscutului [co(n)-știutului] rezidă în noi înșine, ele nu au totuși alt rost decât acela de a putea să avem cunoștință de lucrurile „exterioare” ca atare și într-o raportare constantă la aceste forme; de aceea, dacă acele forme rezidă numaidecât în noi, nu trebuie să le considerăm ca aparținând conștiinței de sine, ci mai degrabă drept „conștiința” „lucrurilor exterioare”, așadar făcând posibilă cunoștința [cunoașterea] obiectivă.

VOINȚA DINAINTEA CONȘTIINȚEI DE SINE

Când un om vrea, el vrea totodată ceva; voliția sa e de fiecare dată îndreptată spre un obiect și nu se lasă gândită decât în raport cu un atare obiect. Dar ce înseamnă a voi? Aceasta înseamnă că actul de voință (voliția), care în el însuși e cu precădere doar obiect al conștiinței de sine, ia naștere cu prilejul inițiator a ceva aparținător domeniului conștiinței lucrurilor externe, așadar un obiect al facultății de cunoaștere, obiect care, sub acest raport, va fi denumit motiv și care, totodată, constituie materia voliției, prin aceea că aceasta din urmă e îndreptată asupra lui, i.e. urmărește cumva să-l modifice, așadar ea [voliția] reacționează în urma impulsului primit de la aceasta; în această reacție constă întreaga esență a actului de voință. 

Ne întoarcem, prin urmare, cu problema noastră la conștiința de sine nemijlocită, înțeleasă în sensul stabilit mai sus. Ce cheie poate să ne ofere această facultate pentru dezlegarea problemei noastre abstracte, și anume despre aplicabilitatea sau neaplicabilitatea conceptului de necesitate la declanșarea voliției în prezența unui motiv dat, adică recunoscut și conceput de către intelect, sau despre posibilitatea, ori imposibilitatea, ca această declanșare să întârzie să apară într-un atare caz? Ne expunem din plin decepțiilor dacă ne așteptăm să aflăm din partea acestei conștiințe de sine lămuriri temeinice și de profunzime asupra calității în general și asupra motivării în particular, ca și asupra eventualei necesități pe care ambele o poartă cu ele, căci conștiința, așa cum sălășluiește în adâncul tuturor oamenilor, este ceva mult prea simplu și prea restrâns pentru a putea da explicații în asemenea probleme; mai degrabă, aceste concepte sunt de extras din intelectul pur, care e îndreptat înspre afară, și pot fi aduse la expresie [discursivă] (zur Sprache gebracht) în primul rând în fața forum-ului rațiunii reflexive. Acea conștiință de sine naturală, simplă, aș putea spune chiar limitată, nu poate nici măcar concepe întrebarea, necum să-i răspundă. Mărturia sa în privința voliției, pe care oricine o poate asculta în lăuntrul său propriu, se va lăsa exprimată aproximativ după cum urmează, după ce va fi despuiată de orice accesoriu inutil și străin problemei și restituită conținutului său cel mai strict: „Eu pot să vreau și, dacă eu voi voi o acțiune oarecare, membrele capabile de mișcare ale corpului meu o vor îndeplini imediat și negreșit, de îndată, numai să vreau”. Ceea ce, într-un cuvânt, înseamnă: „Pot face ceea ce vreau!”. Declarația conștiinței nemijlocite nu duce mai departe, oricum am răsuci-o și sub orice formă ar fi pusă problema. Ea se referă, așadar, întotdeauna la putința de făptuire care e conformă cu voința, dar această idee este tocmai noțiunea empirică, originară și populară a libertății, pe care o stabilisem de la început, după care cuvântul liber înseamnă „conform voinței”. Această libertate este singura pe care conștiința de sine o va afirma necondiționat. Dar nu este cea pe care noi căutăm să o cercetăm. Conștiința de sine proclamă libertatea făptuirilor – cu presupoziția libertății  voirii; dar tocmai această libertate a volițiilor e cea care a fost pusă în discuție. Căci noi cercetăm aici raportul între voința însăși și motive; însă asupra acestui fapt afirmația „pot face ceea ce vreau” nu conține nimic. Dependența în care se găsesc acțiunile noastre, altfel spus, mișcările noastre corporale, față de voința noastră (dependență care este afirmată, fără îndoială, prin glasul conștiinței de sine) e ceva cu totul diferit de independența volițiilor noastre în raport cu circumstanțele exterioare – ceea ce ar constitui, într-adevăr, liberul arbitru; dar despre existența acestui liber arbitru conștiința de sine nu ne poate învăța nimic.

Arthur Schopenhauer (1788-1860) a fost un filosof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Cea mai cunoscută pentru lucrarea este din 1818 Lumea ca voință și reprezentare, din 1818, (extinsă în 1844), unde caracterizează lumea fenomenelor ca un produs al unei voințe metafizice oarbe și insațiabile. Schopenhauer a dezvoltat un sistem etic ateist și metafizic, care respinge ideile contemporane ale idealismului german. A fost printre primii gânditori din filozofia occidentală care a împărtășit și a afirmat aspecte semnificative ale filosofiei asiatice, precum asceza și noțiunea de lume ca aspect.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Ediția include un studiu introductiv și o schiță biografică semnată de Ioan Deac.